Îngerii se aprind

martie 5, 2009

Mai mult decât orice mi-ai dat aripi largi
Să pot zbura peste rămăşiţa asta de istorie,
Când valurile toate ale durerii Tu le catargi,
Iar ecoul Numelui Tău e o glorie.

Mai mult decât orice mi-ai dat un nume şi mie
Ca un căpăstru peste nechezatul unui munte.
Apoi laşi Faţa Ta peste forma din aer să fie
Fiinţă, şi să fie a mea, şi să Te asculte.

Mai mult decât orice m-ai învăţat ce-i iubirea,
Cum o-mpresoară bătaia inimii pe-nserat,
Atunci când cerurile îşi fac sângerie împădurirea
Cu lemnul reavăn de cruce, când Te-a purtat.

Aşa se fac toate mai mult ca orice şi cuprind
Omul care vrei Tu să fiu şi mă descriu
Ca pe ceva în care îngerii se aprind
Să vadă bine dacă sunt viu…


Psalmul de sub perfuzor 15

august 9, 2008

Sunt în umbra întrebărilor şi adorm de la perfuzia asta cum adoarme vrabia de la un timp. Totul este nerăbdător şi flămând. În capătul coridorului siluetele morţii beau ceai.

Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul. Secundele cară parcă ceva sau pe cineva, când sar gardul spitalului să înjunghie măşti. Dacă n-ar durea atât, fruntea plină de sudoare n-ar fi a mea.

Apleacă-te sub adevăr, asta e ultima analiză, îmi spune zâmbind şi mă împinge uşor. Dar şi adevărul tremură? Îl întreb. În stânga Lui, Dumnezeu Îl ridică de fraţi cu atenţie încordată ca o săgeată-n iubire, la maxim.

„Maxim” înseamnă cruce. Eu visez un gând amar de muritor împotrivit propriei cărni. În curând va veni eliberarea, iar eu încă adorm. Contează că-s acoperit de perfuzor? Doamne, vezi…


Să facem om!

iulie 29, 2008

Întotdeauna adevărurile mari sunt făcute din adevăruri mai mici. Hristos a murit pentru noi, dar fiecare dintre noi purtam imensa vină a păcatelor noastre. Iar „noi” însemnăm miliarde şi miliarde, însemnăm o istorie…

Există crucea Sa ca o cheie de boltă a universului, dar există câte o cruce de asumat pentru fiecare dintre aceşti „noi”.

Şi există o Iubire ce nu poate fi descrisă, dar dincolo de ea este câte o iertare pe măsura fiecărui om. Există o mântuire individuală şi cu neputinţă de stricat ce ne va aduna în acea de neînchipuit glorificare care ne va face consoarta lui Hristos în veşnicie.

Existăm în efemer eu şi tu şi tu şi tu, pentru că în infinit S-a auzit un glas: să facem om!


La frumuseţea crucii

martie 6, 2008

Vă previn, nu vă uitaţi dacă aveţi inima slabă!

Ce poate fi frumos într-o execuţie?

Revăzând scena martirizării pe cruce a creştinilor din filmul Quo vadis, şi citind articolul de aici, mă întreb de unde-or fi scos oamenii ideea că o cruce şi un om murind pe ea ar putea fi compatibile cu un Dumnezeu care nu poate fi decât frumuseţea absolută, candoare, magie, desfătare, etc.

Oamenii resping vehement  suferinţa şi moartea, ca idee, uneori chiar şi pe ale altora, împăunându-se în acest caz cu lauri de binefăcători, de paşnici, toleranţi, înţelepţi… Dar când le-o dictează interesele, sau când au nevoie să-şi protejeze propria piele, atunci… Dar şi atunci pot fi iertaţi.

Înseamnă ca suferinţa nu e o idee omenească. Crucea nu e frumoasă în ordine omenească. Valoarea ei nu îi este conferită nici de împăratul roman, nici de cel care moare pe ea.  Crucea are valoare în sine, sădită acolo nu de victimă, nu de ucigaş, ci de ceva dincolo de toate acestea.

De ce Acela care ştie mai bine decât oricine ce înseamnă crucea, este Cel care ne sfătuieşte: „fiecare… să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”…?


Vânătorul nins

februarie 7, 2008

Când teama e culoare pe întins
Şi codrul corn de rege sună iar,
Fug cerbii muţi de vânătorul nins
Cu ochii aţintind în vânt ca-n far.

Un adăpost e clocotul din căi
Al alergării, poate doar aşa
S-or odihni când vor ajunge-n văi,
C-au alergat de nu se mai ştia.

Dar nu e fuga, spui, de măsurat
În fiecare frica fiecui,
Doar urma lui în aeul curat…
Spre cerbul bun mă duce urma lui!

Ajunge-mă la timp cu ninsul Tău,
Vânează-mă senin şi-ntemeiat
Cu o zăpadă cât un Dumnezeu,
C-o armă cât o cruce de purtat.


Atâta seară

februarie 1, 2008

Atâta seară-n gând s-a adunat
Că şi cântarea-i roşie de-apus…
Atâta deal în mine ai urcat,
Şi-Ţi pregătisem şi o cruce sus,
Că nu mai ştiu dacă sunt eu sau nu
Cel ce se roagă şi Îţi spune Tu!
Şi nu mai ştiu, înlănţuit de lut,
Cum e apusul de la început. 

Nu merit ochiul Tău răscolitor
De viaţa mea ca de ceva iubit.
Nu am în închinare atât dor,
Nici în retine nu-i atât privit
Cât să-nţeleg ce limpede aşterni
Un alb pe-un crin, sau drumul sub un pas,
Zăpadă hrănitoare peste ierni,
Timpul în ani şi orele în ceas.

Mereu orbit de zarea fără mal,
Culeg din ierburi însemnări de melc.
Şi mi le fac alean, marş triumfal,
Ori o citire şi-un neînţeleg…
E vântul meu atât de scurt când vreau
O velă să înalţ şi să colind,
Că fără Tine, -n loc în larg s-o iau,
Mă adâncesc în valul clocotind…


Impresii poetice

noiembrie 25, 2007

A douăsprezecea replică

Iubirea tace şi face

Un cântec de dragoste e ca aripa deschisă a unei păsări în zbor. Nu ştiu dacă îi trebuie rostită plutirea, nici nu cred că poate fi rostită… Poate fi plutită şi atât. Iubirea doar rostită, doar cântată, nu înseamnă nimic. E ca pomenirea unui mort. Asta se întâmplă atunci când omul nu se iubeşte decât pe sine.

Iubirea trebuie trăită. Când e trăită, iubirea tace şi face. Cum explicam aici

TS:
În ce limbă ai vrea să-ţi exprimi cântecele de dragoste?
IP:
De le-aş avea, dacă le-aş şti,
Acele cântece mirese,
Graiului tăcerii l-aş vorbi,
Cu aripile înţelese.

***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte

nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis

numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea


Impresii poetice

noiembrie 5, 2007

Dacă ochii noştri ar şti să vadă, bunătatea ar semăna cu o palmă imensă făcută căuş în care te poţi odihni, poţi zâmbi şi poţi nădăjdui din toţi porii sufletului tău. Bunătatea e aceea care te învaţă să te bucuri de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ, aşa cum un copil se bucură de toate minunăţiile noi şi frumoase şi colorate pe care tăticul i le-a dăruit de Crăciun.

“Bun e numai Dumnezeu” a spus Domnul Isus, arătând clar direcţia unde trebuie să privim, dacă ne-am săturat de mizeria lumii şi de răutatea ei. Şi ca să fie şi mai pe înţelesul nostru, a urcat pe cruce. “Uite”, a spus, “daca nu-l poţi vedea pe Dumnezeu, uită-te aici!”. Ba a şi strigat, în groaza agoniei, “Doamne, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” El a urcat acolo penmtru a fi văzut Dumnezeu, dar câţi au înţeles asta? Tu ai înţeles, dragul meu? Sau bunătatea şi dragostea Lui sunt prea mari pentru tine?

Cum să fie prea mari? Nimeni din cei gata să poarte o cruce nu e prea mare sau prea mic pentru Dumnezeu. Suntem fraţii dintre care El e cel dintâi. Ucenicul său cel mai drag a înţeles foarte bine cum e această bunătate… Ioan spune cu o urmă de durere: “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”

Bunătatea Sa ne asigură nu doar iertare pentru toate crimele noastre, ci si salvarea de noi înşine, de condiţia de muritori. Căci asta e mântuirea: salvarea conditiei omenesti. Spune-mi, dragă prietene, nu te-ar interesa salvarea asta? Vezi că oamenii se duc pe rand, nu ştii unde, dar ipoteza ca anii petrecuţi aici să aibe totuşi un sens mai important decât a lansa pe lume o nouă generaţie de oameni fără sens, nu te face să doreşti această bunătate?

***
cum ţii în palma căuş o lacrimă sau o vrăbiuţă obosită
cum ţi se par minutele când te joci cum vâsleşti
când visezi apa liniştită a unei mări
în care nu mai sunt monştri
da’ ce chiar poate lumea fără sudalama singurătăţii
chiar poate umărul tău fără hlamida urii
da’ ce nu e nimeni să poată arăta către puls
inima care stă
ba da ba da o adâncime de caravelă
înghite marea şi ai vrea să înoţi


Mai dulce decât „dulceaţa răzbunării”

iulie 21, 2007

0bb1.jpgMai mare mulţumire sufletească decât atunci când faci bine cuiva care ţi-a făcut rău, nu există. Şi nici mărturie despre puterea lui Hristos, mai mare… E vorba despre mai mult decât despre iertare. Iertarea e pasivă. Iertarea se acordă. Iertarea poate fi doar însuşită de mine. Hristos a făcut mai mult decât atât: s-a jertfit! Jertfa nu poate fi însuşită de mine mai mult decât ca un exemplu, oricât de tare m-aş autoflagela. Eu nu pot decât să urmez exemplul acesta. Nu pot decât să mă jertfesc la rândul meu, sau nu. Iertarea, când mi se acordă, nu este opţiunea mea. De aceea vorbim despre har. Dar jertfa, da. Jertfa mea e opţiunea mea. Zilele astea am fost pus înaintea aceastei alegeri: jertfesc, sau nu. O jertfă înseamnă să renunţi de bună voie, nesilit de alţi oameni, sau de împrejurări, la ceva din ce consideri a fi al tău, în folosul altcuiva, fără speranţa vreunei recompensări imadiate şi fără alte foloase decât „mărturia unui cuget curat”. Iar acest altcineva m-a lovit tare „cu lovituri aducătoare de moarte”… Am ales să jertfesc. Nu cred că pot fi mai muţumit ca acum.
Faţă de „dulceaţa răzbunării” pe care o caută atâţia, exemplul crucii te face fericit. Aici şi acum, şi mai ales în lumea lui Hristos.