Vă propun să îmi propuneţi să fiu reales!

august 5, 2008

„Vă propun să îmi propuneţi să fiu reales!” Aşa şi-a început domnul păstor vorbirea. Vă puteţi imagina aşa ceva? Şi mai ales, aşa ceva venind din partea unui creştin?! Mi-e teamă să mă gândesc la bieţii realegători. Ori au zăbale serioase şi frâie pe măsură, cântărind greu în roni, ori nu ştiu ce e libertatea gândirii şi a exprimării.

Dar nu e treaba mea… Le am şi eu pe-ale mele. „Hai să lăsăm…” i-am spus prietenului meu, jenat de ceea ce-mi povestea. Dar oare, Dumnezeu lasă…?


Iertare pentru ghimpii de pe net

februarie 1, 2008

Căutând pe net am dat peste… mine! Nu m-am accidentat, staţi liniştiţi. Într-un articol de aici era comentată critic ultima mea carte de poezie. Pentru mine a fost o surpriză frumoasă. De-aia v-o şi împărtăşesc… Precizez că nu-l cunosc pe semnatarul comentariului.

Data: 2008-01-24
Domeniul: Literatură şi Artă
 

 
Liviu STAN
 
„Puţini dintre poeţii noştri au reuşit să ofere literaturii române o poezie religioasă cu adevărat valoroasă”, cu această turatie sceptică şi oarecum fondată, prefaţeaza Mircea Paduraru ultimul volum de poezii al lui IONATAN Piroşca, „Iertare pentru ghimpi” (Ed. Agape, Brasov, 2007). Evident că Arghezi şi Voiculescu nu mai intră în discuţie, ei reprezentând practic perenii deţinători ai unui fel de monopol stilistic de neegalat în acest sector poetic, în sensul că raportul eului faţă de Divinitate nu degenerează în postulate profetice, matrice mistice închise ermetic şi nu împroaşcă cu venin REVELATOR de pe poziţia unui revanşard-cristic-cu-diplomă-de-salvator-al-umanităţii. Şi poate doar Nichita Danilov a reuşit să se ridice la alura semnificantului voiculescian prin repudierea principiilor structuraliste, însă nu este singurul cu porniri „reformatoare”.

În „Iertare pentru ghimpi”, IONATAN Piroşca oferă o nouă viziune asupra poeziei religioase, şi nu numai asupra ei. Arealul textual este evidenţiat într-un regim imagistic de rit suprarealist, mediat de prezenţa unei polifonii programatice: alternanţa tonului calm, echilibrat cu cel ludico-ironic.

Poezia lui Piroşca nu este îndopată cu tânguiri obosite, febrilităţi profetice sau „grohăieli” extatico-elogioase şi nici nu este împopoţonată cu inhibatoarele zorzonele dogmatice; nu pune la zid, nu trage în ţeapă şi nici nu ghilotinează în numele IZBĂVIRII, ci încearcă o reîntoarcere spre puritatea Edenului pierdut, asumându-şi efemeritatea ireductibilă şi militând împotriva spleen-ului universal din postura unui emul mesianic hotărât a se sacrifica pentru ghimpii cei în lume rămaşi.
 
Discursul poetului este când pilduitor-moralist, „Opreşte-te şi fă o reverenţă,/ Albul fă-ţi-l temelie, toiag./ Sfârşitul să-ţi fie înalt ca un prag,/ Noaptea ca o absenţă” (OPREŞTE-TE), când eminescian-absolutist: „Căci visul nu-i decât un sac de fum/ De împrumut dintr-un atunci acum./ Doar visul cel din Dumnezeu venit/ E singurul cuvânt înfăptuit” (CUM VISUL…).

IONATAN Piroşca vrea să se contopească cu ubicuitatea. Şi de asemenea să afle adevărurile primare cu o aviditate cvasi-argheziană: „Cum de le-mpaci, cum de le/ înfloreşti din rădăcină până-n pomeţi,/ De lacrimilor le dau aşa, undele,/ şi vin de nicăierea nămeti?”

Iertare pentru ghimpi e un imn, pe ruta lui Ioan Alexandru, închinat adevăratelor valori spirituale ce ar trebui sa primeze nealterate de culturi şi ideologii, iar cititorului obişnuit i se va părea puţin abstract. Însă tocmai acesta este efectul pe care IONATAN Piroşca cred că vrea să-l obţină: desfiinţarea adresabilităţii generale şi generarea unui ezoterism ce invită la meditaţie asupra dialogului dintre om şi
Dumnezeu. Nu la plocoane de complezenţă în faţa certitudinilor fetişizate.

Liviustanule, dacă ne vom întâlni vreodată, îţi spun mulţumesc!


Gândul care vine seara pe drum

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 6 martie 2001

Dragi prieteni,

De câtva timp lucrez la o carte de poezii care se cheamă „Liniştea dintre două tăceri”. Încerc să scriu altfel decât până acum şi nu ştiu sigur dacă e bine. Părerile voastre critice m-ar ajuta. Deşi nu sunt foarte convins că voi stimula discuţia cu acest demers, voi încerca. Dar nu acesta e singurul motiv, nici principalul, ci pur şi simplu nevoia de confruntare cu aprecierile cititorilor. Voi nu simţiţi astfel de nevoi?

(…)

Astăzi am scris această poezie pe care v-o prezint. Puteţi spune ce credeţi despre felul ăsta de a scrie, gândindu-vă ca v-aş cere bani pentru o carte de genul ăsta şi că ar trebui să vă imprumutaţi, dacă aţi vrea să o citiţi… Se merită să citiţi aşa ceva? Nu se merită? Care sunt defectele şi care sunt calităţile (dacă sunt!) ale textului?

Aştept în continuare şi vă mulţumesc. Iată textul:

Gândul care vine seara pe drum

Un gând care vine seara pe drum ca un om obosit,
cauta o chilioară, o scorbură, ceva, să se culce.
Şi nu tremură nici o frunză în preajmă, nici un mal de apă
curgătoare, împrejmuitoare, aşa sunt eu fără Tine, aşa
este inima mea părăsită din nedragoste şi amar.
De ce car în sacosa cuiele astea, că a fost demult…?

Mai ai aripi de mâncare, gândule, în bocceluţa ta?
Aici, pe o buturugă ar fi bine, sub cerul liber, sub cerul liber,
ar fi bine să înserezi, să întristezi… Aici ar fi bine.
Aerul face o piruetă şi se duce. Era alb şi încordat ca un arc.
Nu ştiu dacă îl durea ceva, n-a vrut sa-mi spună.
Doar atât: „Am fost acolo, tot eu eram când s-a facut noapte.”

Şi treceau zilele şi anii, se apropia taina, gândul aproape
că înţelegea că nu de frig tremura aşa, dar nu ştia exact de ce,
nici doctorii cei mari nu ştiau, numai Dumnezeu.
Se vedea venind încet pe un drum şi îngăima:
„Trebuie să mai văd şi altceva, trebuie să mai văd şi altceva.”
Dar nu avea voinţă. „Unde sunt voinţa şi înfăptuirea?”

Aşa a venit până aici, cu mine după el şi cu Dumnezeu
învelindu-l. Un ghem aprins de vreascuri ude, atâta a mai putut
să faca el. Restul, a facut Dumnezeu. Miraţi-vă cât vreţi
şi râdeţi cât vreţi. Voi, care faceţi singuri ceva ce piere.
Voi, care treieraţi furtuna. Care mâncati dimineaţa, la prânz
şi seara, în lătrăturle câinilor voştri de pază!

Urmele muşcăturilor lor încolţesc în răsărit şi rodesc la apus,
iar labele lor taie marea. Nu e orb, să nu se lase călăuzit
de câinele lui prin cartierele nopţii. Pe mine
m-a adus Dumnezeu până aici, nu vreau să merg singur
mai departe. Doar gândul oboseşte, uneori. Atunci plânge. Asa,
ca ucenicii către Emaus. Aşa, ca dinspre moarte spre viaţă. Aşa.

Ionatan Piroşca