Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan


Despre gâze şi lăstuni

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 26 aprilie 2001


A, mă încântă nerăbdarea ta. Şi eu, deşi am trecut de perioada paşilor deşi, doresc să văd că lucrurile se grăbesc să mă întâmpine, mai ales cele care-mi plac. Am înţeles însă că nu toţi oamenii au aceleaşi priorităţi ca mine, aşa că , oricât m-ar încerca aşteptarea, îmi fixez ochii pe orizontul ţelului final al preocuparilor şi nu uit că, de fapt, atingerea lui ar fi imposibilă dacă ar depinde de nerăbdarea mea. Nu îndemn la temporizarea lucrurilor, dimpotrivă…
 
Să ştii că, mutumiundu-i lui T pentru că s-a instalat în banca apărării textului propus de mine data trecută, trebuie să recunosc că ai dreptate întrucâtva. În text există mult prozaic, pus acolo într-un mod cu totul deliberat, însă. E adevărat că stilul este altul decât înainte, aşa cum ai remarcat, dar am simţit nevoia la un moment dat să fiu „mai aproape de pământ”. Neştiind cum se face asta (eram obişnuit cu zborul!) m-am gândit la gâza din iarba unui creştet de munte. Ea este foarte aproape de pământ, dar zborul păsării din vale, atât de înalt pentru acea pasăre, se petrece mult mai jos… Aşa am socotit… Paradoxal, gâza aceea este mai aproape de cer. Vorba lui Teofil: ce este proza? S-ar putea să fie aceeaşi gâză, dar în vale. Cred că cel mai mult contează „relieful” darului de la Dumnezeu. Dacă ai munţi şi pui gâzele în vârful lor, s-ar părea că nu-ţi trebuie păsări ca să fii la înălţime! Fiecare „zboară” cum poate!

Cât despre „provocarea” ta, am spus deja că ai har. O las pe F să disece textul, mă limitez doar la o impresie stârnită de a ta
 
RESUSCITARE
  
  Din orice cărare spre moarte
  înalţi o cărare spre viaţă
  nimic nu mă poate ascunde
  luminii ce-mi stă faţă-n faţă!
  
  Sicriul din braţele morţii
  se smulge-ngropându-se-n cer
  nicicând negre gropile nopţii
  nu-şi mai inchide-vor uşa de fier
  
  Pe drumul cenuşilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsările la loc!
  
  Nimic nu mă poate ascunde
  Chemării Misterului Vieţii
  şi albe-mi aripi tremurânde
  înalt către cerul credinţei
  
  Robia se duce-n robie
  şi moartea se îngroapă în moarte
  dar viaţă pe toţi ne învie
  şi liberi trăim libertate!
  
  Cred că gaza ta încearcă să zboare! Adică este puţin îndrăgostită de pasăre.
 
Dacă n-ar fi
 
„Pe drumul cenusilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsări(le) la loc!”
 
poate că nu mi-aş fi dat seama. Dar aceste versuri m-au tulburat cu adevărat. Sunt, după mine, esenţa textului, ca aripile ce ies de sub elitrele gâzei despre care vorbeam. Sunt, ele însele, o poezie superbă. Spun totul despre RESUSCITARE, aproape că nici nu mai este nevoie de restul, cum n-ar avea nevoie gâza de elitre, dacă ar fi pasăre. Ştii ceva? Cred că e bine să fii pasăre! Shalom! 
   
Dragă T, tu şi când te impiedici faci poezie? Pentru că am impresie că A ţi-a pus o piedică! Sunteţi tare faini, dragilor! Şi fiindcă te sâcâie lăstunul din textul acela, voi încerca să-ţi spun că este o pasăre cu un zbor iute mergător şi repede răzgândit, aşa că s-a înţepat şi prin această poezie, căutând ce doar el ştie (ce ar putea cere de la viaţă un lăstun?), după care s-a tot dus, irosit de propria-i căutare vremelnică şi nevrednică, biruit de „soma culorii”, acoperit cu mântuire. Cam asta-i.
Am promis un alt text. Iată-l:

Poezie pentru Neculai şi Lina
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă va aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el. Nu,
nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea
mă atingea şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza
fântânii găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casă voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri . Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt,
acolo, cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.
  
Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta,
peste ani? Prin fereastră deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut
fără zgomot. Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă.
Spala-l şi dă-i-l. Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptit:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva.” Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo. „S-au unduit şi unchiul
şi mătuşa, mamă…!” Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit
un nor deasupra de tot. „Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,
numai puţin, până trece. Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.
  
  Textele acestea fac parte dintr-o carte la care lucrez şi care se cheamă
  „Liniştea dintre două tăceri”. Comentariile voastre mă ajută mult. Va
  mulţumesc.
  
  Cu dragostea pe care mi-o da Domnul Isus,
  Ionatan Pirosca


Locurile unde vin îngerii

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Re: [cuvintelaschimb] curajul vine încercând… 

Mesaj postat pe ClaS la data de 21 aprilie 2001

Dragă A, fii binevenit şi îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. În ce mă priveşte, nu consider că le merit, dar dacă astea sunt uzanţele, mă conformez.

După credinţa mea, şi tehnologia că şi celelalte „instrumente” folosite de oameni sunt doar mijloace de a face bine sau rău, de a le pune la dispoziţia lui Dumnezeu sau a celui rău…

Prima ta poezie este excelentă, îmi place mai mult decât unele poezii de-ale mele. Are mai multă profunzime şi frumuseţe decât un porumbel din cealaltă, care nu e rea, dar poate fi discutată…

În replică pun o poezie de-a mea recentă despre îngerii din lume şi locurile unde vin ei.
  
  Aceste sunt locurile
  unde vin îngerii

  
  Acestea sunt locurile unde vin oamenii,
  iar oamenii sunt locurile unde vin îngerii.
  Nu toţi oamenii, numai cei cu lacrima închinată,
  şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  Sub viţă şi sub smochin, în pacea umbrei,
  cu lacrima închinată şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  
  Iată, vin zile când soma culorii va birui
  neculoarea lipsei de îngeri, nevrednicia.
  Şi anume, locurile fără de păşune şi tei
  înfloriţi în clipocitul ploii de vară.
  Şi anume, urmele somnului pe un lastun irosit,
  căutător de pârtii în aerul moale.
  
  Da, vă spun cu negreş despre mine, acesta,
  ca despre un loc unde obişnuiau să vină îngerii.
  Ridicam aerul până la înălţimea de la care
  nu se mai putea cădea decât spre cer
  şi cântam, cântam îndurarea Domnului în fiecare zi,
  ceva ce se vedea cu ochiul liber al judecăţii.
  
  Poate nu credeţi şi poate că vă miraţi. Aveţi grijă
  de aluatul care poate da în foc! Aşa e pământul pe care
  sunt locurile unde vin oamenii… Iar unii oameni
  sunt locurile unde vin îngerii. Aveţi grijă
  de locurile unde vin îngerii! Ce căutaţi pe crestele
  munţilor fricii, său în văile nedumeririi?
  
  Bineînţeles, va rog pe toţi să tăiaţi la sânge în textul ăsta, am şi eu nevoie de aşa ceva.
  
  Sunteţi acolo în Oradea un nucleu literar creştin de dorit pentru ţara asta.
  Manifestaţi-vă!
  Eu vă mulţumesc.
  
  Cu toată inima,
  Ionatan


Critică la critică – 2 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg continuare de aici

Ultima parte a mesajului postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2006

(…)
 
Dar să ne întoarcem la text. Mie tot mi se pare un exerciţiu. Dacă e să caut, aşa cum am făcut, sensul creştin al textului, el este destul de ascuns pentru a mă determina să mă leg de formă.
  
  „Luna
  
  Luna, martorul din deal
  ce-mi aude oful când
  sorb secunda de banal
  să-mi condimentez un gând.”
  
(Dacă e să fim mai puţin subiectivi, unde este… predicatul? Sau este tot o figură de stil pe care n-o ştiu? Şi din nou mă deranjează „da”-„de”)
  
  „Luna, mută s-a mirat
  de mirarea noastră mută,
  aruncată într-un <mat>
  cerului cu gri pe burtă.”
 
(Oare T chiar a avut intenţia să desacralizeze? Eu tot cred că „mat”-ul apare că urmare a nevoii de rimă. Şi că nu se leagă într-o aceeaşi atmosferă cu restul strofei într-o încercare (originală, e adevărat) de a uni primele versuri cu ultima care, în sine, este o imagine foarte frumoasă. Ca să mă joc puţin, voi înlocui astfel:

„Luna, mută s-a mirat / de mirarea noastră mută / aruncată aruncat / cerului cu gri pe burtă.” Ce zici, T, am „prins” intenţia?)
  
  „Luna, mâinile-ntr-un nod
  ca sărutul de reptilă
  le-a văzut făcute pod
  sub o rază de festilă.

(Dacă intenţia aici a fost de a desacraliza, atunci care mai e rostul rugăciunii aşa de frumos sugerată prin „mâinile-ntr-un nod”, „făcute pod sub o rază…” – imagine splendidă, deteriorată însă de nedelicata apropiere (privesc din unghiul atmosferei create, citesc cu inima) „reptilă – feştilă”, care va fi fiind o „rimă bogată”, dar, scuzat să-mi fie jocul de cuvinte, mie mi se pare o „rimă băgată”! Eh, tot un subiectiv rămân!) 

Până la urmă toate astea sunt mai puţin importante dacă există talent autentic. Iar la T este, slavă Domnului, din belşug. El şi numai el este răspunzător de ce spune şi de cum o spune. Părerea mea şi a ta: îl poţ ajuta să găsească mai repede drumul cel mai bun către ceea ce este propria lui poezie, propria lui părtăşie cu Duhul…
 
Mie mi-ar fi plăcut ca intenţia să fie mai clară… Nu poezia, asta nu e foarte clară mai niciodată, nu ştii „de unde vine şi unde merge”, e „susurul blând şi subţire” al Duhului, ci intenţia spuselor… Să nu existe dubii… Să nu se poată spune, oricât s-ar strădui cineva, că rugăciunea este o desacralizare… Său că o poezia creştină este o poezie erotică. Vorbesc în general.

Eu vreau ca o poezie creştină să mă ducă în cer, la Dumnezeu, chiar dacă printr-un cer cu luna gri aruncată provocator şi „terminator” pe burtă (să ştii că am jucat şah ani întregi, cred că ştiu bine cum este un „mat”).
  
Despre „meşteşugul potrivirii cuvintelor” se pare că ştii mai mult ca mine, teoretic. Aşa că voi încerca să-ţi spun cum scriu eu poezie.

Desigur, nu e o reţetă… Mă preocupă un gând, sau o stare sufletească se vrea exprimată, poate chiar fără să-mi dau seama, iar eu scriu fiindcă ştiu că trebuie să scriu. Nu întotdeauna există vreo legătură clară între cele două situaţii. De multe ori realizez că era necesar să scriu despre ceva anume abia după ce am făcut-o.
 
Tehnic, nu fac decât să las experienţa să-şi facă treaba. Se manifestă acel „nu ştiu că ştiu” de care vorbeam la început. Am înţeles tehnicile scrisului şi le-am deprins din lecturi multe şi diverse, atât de necesare celui care vrea să scrie, cum eram de acord într-un schimb anterior de idei. Poate că n-am ştiut cum se cheamă procedeele aplicate, dar făceam şi fac poezie cu ele, nu cu numele lor. Ce să-i faci, nu sunt totuşi un autodidact perfect!
  
Una peste alta, sunt încântat de spiritul tău critic cu atât mai mult cu cât este dublat de studiu şi documentare ambiţioase. Avem nevoie şi noi, pocăiţii, de aşa ceva. Dacă e să fac un mic bilanţ, un poet ca T şi un critic ca tine sunt două mari puncte câştigate de „Cuvinte la schimb”!
  
Fii binecuvântată!
  
Ionatan Piroşca


Critică la critică – 1 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2001

Dragă F, nici nu ştii în ce încurcătură am intrat! Am făcut aprecierile acelea bazându-mă doar pe un simţ format la o şcoală mai puţin academică: aceea a unui scriitor autodidact cu oarece lecturi – mai ales în tinereţe, până m-am îmbolnăvit şi am renunţat la multe din pretenţiile pe care le aveam de la mine… Niciodată nu am studiat vreun dicţionar al figurilor de stil, iar argumentele tale m-au speriat, dar m-au şi amuzat: adicătelea, fac de atâta amar de vreme ceea ce nu mă pricep să fac… !
 
Crede-mă, sunt încântat de poezia lui T şi sunt mulţumit că tu ai capacitatea să vezi lucrurile altfel decât mine, după norme literare mai puţin subiective. Este necesar să fie cineva ca tine printre cei care vor să ştie ce este poezia… Numai că aceia care nu au studiat sistematic „matematica” asta a teoriei literare (ca mine, de exemplu), se pot speria.
 
Ai remarcat corect şi m-ai atacat pe bună dreptate, dacă e să privim lucrurile cu dicţionarul în mână. Dar eu nu cred că T sau altul care scrie o face căutând înfrigurat figurile de stil prin dicţionare. Ba sunt convins că aşa ceva poate deturna adevărata poezie către o sterilitate preţioasă. La T nu am văzut aşa ceva. Judecata mea pornită dintr-o experienţa de scris destul de îndelungată se voia şi o provocare, totuşi. Numai că alţii nu consideră că ar fi cazul să intervină în discuţie.
 
Nu sunt critic literar şi nu spun că părerile mele ar fi literă de lege. Ca să fac o figură de stil (nu ştiu cum îi zice!), eu văd poezia… după ureche. Mă bazez pe eperienţă şi intuiţie şi n-am greşit chiar mereu în aprecierile mele. Bă ai să găseşti destul de frecvent în textele mele bune sau mai puţin bune figuri ca acelea pe câte le numeşti. N-am ştiut niciodată cum se cheamă, îţi mulţumesc pentru expunerea atât de doctă. Dar, că să fiu sincer, nici n-am simţit nevoia să ştiu, atâta timp cât nimeni nu mi-a cerut să-mi eplic textele, ci doar să le scriu.
 
Nu sunt în stare să parez atacul tău decât susţinând ceea ce am spus cu aceleaşi argumente subiective, neconvingătoare, după câte se pare. Mă voi întoarce la o apreciere dintr-un mesaj mai vechi al lui T: „critica formei mi se pare că poate fi făcută de orice absolvent de filologie, dar e necesar mai mult decât atât pentru o critică adevărată.”

Să fi făcut referire la o anume intimitate a celui care apreciază textul, cu  inefabilul din care vine pozeia? Eu cred că la asta s-a referit. Poezia scrisă cu inimă trebuie citită cu inimă… Eu nu am făcut niciodată filologia, deşi mi-am dorit asta. Poate de aceea greşesc uneori.

(…) urmarea aici


Cale şi poeme

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 16 martie 2001

Dragii mei,

M-am bucurat să văd două mesaje frumoase în aceeaşi zi. Avem de lucru şi asta mă încurajează. Voi începe cu mesajul lui F, apoi voi încerca să mă apropii puţin de poemele lui T.

(…) Este adevărat că una din cauzele degradării gustului comun rămâne dorinţa de câştig cu orice preţ. Nu putem emite însă judecăţi certe despre activitatea unor centre creştine despre care se presupune că ar avea vreun rol în formarea gusturilor, deci a nivelului de receptare artistică (e vorba şi despre studiourile de înregistrare) atâta timp cât nu suntem foarte bine edificati cu privire la calitatea spirituală a lucrării pe care o fac, la eficienţa demersului lor creştin. Cum ne-ar fi putut ajuta Dumnezeu Însuşi, dacă nu s-ar fi coborât la nivelul nostru, făcându-se „asemeni noua”? El nu ne–a impus standardul Său, ci ni l-a propus, arătându-ne şi Calea.

Nu putem impune standarde, dar le putem forma. Consider că datoria creatorilor creştini este aceea de a-şi plia propria ştachetă astfel că nivelul de acceptare şi de receptare al mediului creştin să crescă, fără că creatorul respectiv să renunţe la excelenţă. Este greu, e adevărat, trebuie multă smerenie şi înţelegere a celorlalţi, dar se păre că asta este singură soluţie.

Saltul de la „ce se cere” la ce trebuie să fie trece prin mintea şi sufletul fiecăruia, şi dacă Dumnezeu însuşi respectă şi potenţează alegerea fiecăruia, noi de ce n-am face-o?

Cântările din cârtea de cântări, chiar şi „predicutele” au rolul lor pe care eu personal nu-l contest. Nu sunt însă de acord cu „sanctificarea” şi declararea lor că fiind singurele forme artistice autentice şi de valoare pentru un creştin. Ce facem cu acela care se bucură din toată inimă cântând o cântare, este cercetat şi zidit sufleteşte ascultând o „predicuţă”, dar în afară adunării tânjeşte după împlinirea intelectuală şi artistică pe care acolo nu le-a găsit?

Ce facem cu sufletele pentru care mărturia mântuirii nu are valoare, dacă nu poartă o haină adecvată pretenţiilor lor intelectuale şi artistice? Sunt astfel de oameni. Măcar pentru salvarea unora că aceştia, şi tot este necesar să existe excelenţă în facerea de literatură creştină.

De acord cu textul citat: „În concluzie, fraţilor, să va gîndiţi numai la ce este adevărat, la ce este vrednic de cinste, la ce este drept, curat şi plăcut, la ce este vrednic de laudă. Dacă este vreo virtute, dacă este vreo laudă, acestea să fie lucrurile la care să vă gîndiţi” (Filipeni 4:8, WBTC).

Dicteul automat este un fel de a scrie poezie (şi nu numai) adus de suprarealişti. Se încerca astfel creşterea expresivităţii la nivel formal în special printr-un control logic mai puţin riguros, lăsând imaginaţia să urmărească liberă conexiunile mai mult său mai puţin aleatorii ale subconştientului… Cred că un student filolog ca T ar fi mai pregătit pentru un răspuns complet.

Iar acum, pe mesajul lui T!

Am auzit când eram militar despre raportul unui ofiţer care scrisese despre un incident petrecut în pavilionul unde fusese de serviciu peste noapte, cam aşa: „…o mână criminală a spart cu piciorul chiuveta din spălător.” M-a amuzat copios formularea. Avea un inefabil al ei. Dacă o mână criminală poate acţiona cu piciorul, o inimă cu ce-şi spune poeziile, mă întreb? Of, poeţii ăştia!

Dragă T, te şi văd aranjând cu inima (mică, zici tu) poeziile astea faine, iar pe Domnul Isus mângâindu-le şi dăruindu-le spre creşterea inimilor altora. Crezi că soarele are nevoie să-şi explice razele?

Poemele tale descriu frumos lumi de dincolo de ţine, dar care îţi poartă conturul. Au expresivitate şi profunzime, iar mesajul nu mi se pare aşa de ascuns cum îl crezi. Nu poţ acuza decât unele mici hibe la nivel formal, o anumită frangere a versului (mai ales în „Luna”) şi poate ceva fine influenţe din Nichita Stănescu (” Dacă mână mea se prăvălea peste privirea ta? / Poate că o strivea…”). Mai puţin reuşită mi se pare „Luna”. Nu ştiu dacă sunt foarte potrivite acele rime „teribile”… (în special în strofele 2,3). Celelalte sunt excelente. Cea mai reuşită mi se păre a fi „Ego” Ai acolo câteva imagini splendide pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu. („adus de spate şi de suflet”, „grădină părăsită-n grabă / de trandafirii albi şi-un tei gângav”)… Am spus deja că eşti poet. Accentuez: unul deosebit!

Cu mână pe inimă,

Ionatan Piroşca


Despre poezia mea

decembrie 12, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la 8 martie 2001

Re: o poezie

Dragii mei, nici nu stiţi cât mă bucură intervenţiile voastre şi cât mă ajută părerile emise. Vă mulţumesc. Dacă suntem 2 sau 3 în Numele Domnului, chiar dacă ne despart fizic sute sau mii de km., El este cu noi.

Frate I, mă bucură prezenţa Dvs, e adevărat că mă văd puţin depăşit, nu am pretins niciodată că mă pricep la multe lucruri, iar bagajul meu de lecturi teologice este cu totul neimpresionant. N-aş putea avea niciodată o viziune prea amplă asupra anumitor aspecte mai puţin legate de acea parte inefabilă a lumii, de unde vine poezia.

Aici cred că mă apropii de T, nu ştiu cât pot merge dincolo de subiectivitatea creatoare. Sunt încantat să constat două viziuni bine formate şi bine formulate, lucrul acesta nu pooate fi decât benefic. Dar fiindca mi s-a atras atenţia că sunt prea lung în mesaje, voi incerca să condensez.

E adevărat că las de obicei textele să plutească, mai ales spre final, dar dacă acesta nu este foarte expresiv totusi, nu este suficient de bun. În textul cu pricina există o destăinuire a unei stari de pribegie a inimii, este traversat un moment de tristete şi de derută – se poate întâmpla oricui, nu? – finalul ar fi trebuit să sintetizeze, să rezolve… Faptul că nu a fost suficient de clar mă îngrijorează.

Gândul acela („eroul”poemului) este de fapt un pretext. Aşa cum drumul către Emaus a fost un test şi un pretext pentru iniţierea celor doi ucenici. Ei veneau dinspre moarte spre viaţă, dar nu ştiau asta, Domnul i-a învăţat. Au ajuns, desigur, dar nu acolo unde se aşteptau, ci altundeva… Emausul are două dimensiuni, ca totul în viaţă: pe cea fizică, dar şi pe cea spirituală, gata să se descopere după parcurgerea iniţiatică alături de Isus.

Este o regulă însă: poeţii nu-şi pot explica propriile texte (deşi mie nu mi se pare a fi chiar aşa.)

Mă întâlnesc de minune cu subiectivismul lui T. Este normal, dacă ţinem cont de faptul că amândoi scriem poezii. Eforturile de obiectivare făcute prin împletirea în text a unor elemente desprinse din realul imediat dau senaţia de viaţă. Sau cel puţin aşa intenţionez.

Vă mulţumesc din nou. Aştept şi alte comentarii, alti autori, alte texte…

Domnul cu noi!

Ionatan Piroşca


Oameni noi, noi idei

decembrie 10, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la 29 ian 2001

Draga T,

Şi noi te salutăm şi îţi spunem Bine ai venit! Ne bucuram să aflăm despre tine.
Da, preocuparea de a vedea poezia creştină de inspiraţie biblică strălucind în curcubeul literaturii româneşti alaturi de Sorescu, Stănescu sau alţi
poeţi contemporani, preocupare care a avut în Ioan Alexandru un superb purtător de drapel, „ne mănâncă”, aşa cum chiar fratele Alexandru spunea atat de frumos într-o poezie, cu referire la Duhul Sfânt.
Da, Duhul Sfant ne mănâncă, iar gustul nostru vrem să fie de vers frumos şi de mândria Evangheliei.
Fii binevenit, (…) şi îţi mulţumim!

Mesaj postat pe ClaS la 10 februarie 2001

Re: [cuvintelaschimb] O noua provocare
T, îţi mulţumesc pentru intervenţie.

Ai dreptate, un critic nu trebuie să fie şi un bun scriitor, neapărat… Iar pentru a spune dacă-ţi place sau nu un text literar, nici nu e nevoie de
multe cunoştinte de teorie literară.Este foarte importantă insă, lectura. Îmi amintesc de vremea când frecventam cenaclurile literare. Fiecare îşi spunea liber opiniile, iar autorul „le culegea” şi căuta să se transforme astfel încât să mulţumească pe cât mai mulţi. Şi cum fiecare avea bagajul lui de lecturi şi autori preferaţi,autorul cu pricina căuta să-i citească pentru a înţelege de ce sunt aceştia mai buni.

Este adevărat că cei mai mulţi cititori, mai ales în bisericile noastre, nu sunt obişnuiţi să lupte cu textele. Au predicatori care o fac pentru ei. Aceştia sunt, probabil, singurii „critici” (evanghelici) pe care îi cunosc. Dar aceia care au cu adevărat o preocupare literară aşteaptă mai mult. Aşa devin ei
înşişi „critici”.

Iar critica nu este obligatoriu negativă. Ea doar surprinde mecanisme ale exprimării artistice, deceleaza trăirile induse de idei şi imagini artistice.
De multe ori am vrea să ştim şi de ce ne place un text, o poezie… Atunci devenim „critici literari”. Aproape toţi cititorii fac un fel de critică
literară cand încearca să înţeleagă ceea ce citesc… Filip a fost un fel de critic literar atunci cand i-a tălmăcit Scripturile famenului etiopian.
Nu trebuie să ne fie frică să spunem ce înţelegem – dacă inţelegem ceva – într-un text.

În ce priveşte atitunea din bisericile noastre faţă de poezie, trebuie spus că problema este foarte dureroasă. Am trăit ani de zile cu iluzia că este
nevoie de poezie în biserici… Trebuie să recunosc că am greşit. În biserici nu este nevoie de poezii, ci de predici. Daca ele iau şi forme rimate şi se folosesc mai des figurile de stil – indicate de homiletica!, sunt numite „poezii”. Dar nu sunt şi nici nu trebuie să fie mai mult decât predici.

Consider un mare deserviciu adus poeziei creştine românesti culegerea lui Mircea Ciobanu intitulată „Poeziile creştinilor români”. Acolo au fost evitate neîntâmplător nume mari ale poeziei adevărate. Chiar dacă multe astfel de texte se situează la graniţa dintre predică şi artă, ele au rămas reprezetative în special pentru exprimarea sentimentului religios, nestrăduindu-se prea mult să reprezinte şi poezia românească.

Ingrată poziţie, pentru un poet creştin român!
Situat între orientarea catre omilie pe de o parte, si liturghie de cealaltă,între nevoia de curăţie cu orice preţ, specific evanghelică, şi de senzaţional
cu orice preţ, specifică majorităţii, el trebuie sa fie chiar mai „senational” decât confratii neevanghelici, pentru a corespunde ţelului oricărei activităţi creştine: o bună mărturie.

Nu vreau să descurajez pe aceia care încearcă să-şi exprime trăirile generate de viaţa lângă Domnul Isus în formă deosebită, dimpotrivă, doresc să-i încurajez în a face acest lucru cât mai bine cu putinţă. De aceea am şi gândit acest cerc literar creştin. Orice mărturisitor al Numelui Domnului trebuie să fie conştient că marturia lui este mai puternică decât dovezile de orice fel ale celor care neagă puterea Sa.

Se pot spune multe lucruri, pot exista o sumedenie de opinii… Haideţi să le discutăm!
Încă o dată, îţi mulţumesc, T…! Ţie şi tuturor acelora interesaţi de o cât mai bună mărturie creştină în literatura românească.

Dumnezeu să vă inspire pe toţi!

Ionatan Piroşca