Când experienţa vieţii ia formă de poezie

iunie 10, 2009

lausrAşa se numeşte interviul apărut recent pe RomanianVIP.com
A trebuit să răspund la câteva întrebări…

Pe când lucram ca ziarist creştin m-am întrebat, la un moment dat: ce ar fi răspuns Domnul Isus, dacă ar fi fost intervievat de vreun reporter? Eu l-aş fi întrebat: „Cum este să fii Fiul lui Dumnezeu?” Probabil că ar fi răspuns cum i-a vorbit lui Isaia (parafrazez): „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, eram aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la Mine, şi voi nu M-aţi băgat în seamă.”

Şi m-am mai întrebat: „Unde este trecerea de la adevăr la mândrie?” Nici acum nu am găsit răspunsul…


Un drum…

ianuarie 3, 2009

Un drum ca o alunecare de lebădă pe apa unui lac cristalin, sau adâncimea unei dimineţi răsfrântă într-o inimă strălucind de iubire, sunt cam greu de pipăit şi de analizat, când le constaţi la alţii… Eu şi tu înţelegem chiar şi ce ni se dă nouă a trăi, trunchiat, fără multe nuanţe… Apoi, în iureşul zilelor asediate de atâtea şi atâtea întâmplări, cine mai are timp de analize, sinteze, introspecţii, sondări psihologice? Cu atât mai mult cu cât ele ni se propun de multe ori din exterior, vin dinspre ceilalţi, cerându-ne  eforturi în plus… Creştinii nu sunt extratereştri, chiar dacă ei „nu mai sunt din lume”. Chiar dacă firea lor, omenească până la un moment dat, a fost substanţial înlocuită cu altceva. Când spun „substanţial”, nu mă refer la cantitate, ci la calitate.

Literatura creştină trebuie să întrunească aceste caracteristici. Trebuie să aibă deschiderea pe care a arătat-o Domnul Isus faţă de oameni şi problemele lor, în toată complexitatea şi gravitatea acestora, fără să neglijeze faptul că El e soluţia pentru orice situaţie, să fie în stare să surprindă evoluţia sufletului omenesc, ţinând cont de felul de „gravitaţie” căruia îi este supus. Fiindcă, în ultimă instanţă, „legea duhului de viaţă” şi „legea păcatului şi a morţii”, în permanentă şi acerbă confruntare, creionează coordonatele de manifestare a oricărei personalităţi omeneşti. Literatura creştină va aborda pe om şi realitatea în cele mai intime şi mai adevărate aspecte ale lor, fără complexe, fără excese „umaniste” care să-l înalţe mai mult decât îi e condiţia, sau „nihiliste”, care să-l condamne definitiv şi irevocabil, fără prejudecăţi. Ea va porni nu de la experienţa omenească şi spre o lume iluzorie, ci de la o realitate nouă şi autentica a lui Hristos cel viu, către lumea prea adâncă în complexitatea ei, ca să fie corect înţeleasă altfel decât prin divin.

Când spun „literatură creştină” nu mă refer strict la lucrări teologice sau devoţionale, care sunt doar genuri de adresare, de îndreptare spre oameni a unui mesaj şi a unei experienţe. Mă refer la ceea ce se înţelege îndeobşte prin „literatură”: acea activitate de transpunere artistică a unor observaţii asupra vieţii şi realităţii prin cuvinte mai mult sau mai puţin meşteşugite, conform unor standarde stabilite convenţional de domeniul cunoaşterii estetice. Daca valoarea duhovnicească a unor producţii „literare” stabileşte, înaintea lui Dumnezeu, calitatea trăirii fundamentale, cea care a generat scrierea respectiva, aceasta nu îi conferă obligatoriu şi calitatea de scriere literară bună. Pentru că aici mai intervine un criteriu de apreciere: cel conferit de Însuşi Dumnezeu omului şi de care chiar şi El ţine cont, altfel nu l-ar fi delegat pe Adam să dea nume vietăţilor create: simţul discernământului estetic, al aprecierii imaginative, al unei intuiţii consonante cu imaginaţia creatoare divină.

Oamenii au stabilit jaloane pentru frumos. Chiar dacă acestea se modelează după epoca istorică, după caracteristicile ei morale, religioase, etc, cum spune românul, „ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place!”, e adăvărat. Aceasta nu în sensul condamnabil al justificării gusturilor pervertite de păcat, ci în acela al existenţei unor standarde profunde, imuabile, ale frumosului, de care nu se poate face abstracţie.

Orice loc de adresare către un public cititor poate fi o tribună a Domnului, aşa că-mi scot încălţămintea, ca Moise lângă rugul care nu se mistuia, şi mă apropii… Vorbirea nu îmi e uşoară, poate, dar mulţi alţii ne vor ajuta… Unii dintre cititorii acestor rânduri scriu, sau doresc să scrie literatură creştină. Dacă sunteţi de acord cu cele expuse aici, haideţi la treabă!


Să nu vi se tulbure inima!

septembrie 13, 2008

Ce sunt creştinii? Nişte persoane ciudate, prinse între două realităţi şi consumându-se între ele ca o unsoare-ntr-o balama? Problemă de opţiune!

Creştinii sunt oameni credincioşi. Sau aşa se presupune. Ar trebui să întâlnim la ei caracteristicile lui Hristos. Smerenie, răbdare, pace… Ne uităm lung împrejur, într-o ţară „creştină” şi ni se face lehamite. Găsim de toate, de la ţâfnă pioasă până la indolenţă crasă, ură, beţie, lăcomie, pofta după bunul altuia (începând de la imaginea lui, de parcă am fi oglinzi, până la banii sau perechea lui/ei), şi nu mai spun…

Toate astea răpesc omului liniştea. Înghesuiţii între cele două realităţi, iau ce le pică în mână (sau ce-şi adună acolo, mai licit, mai ilicit) şi uită că nu e deloc duh, mâna lor. Că e carne neputincioasă şi lesne de înjugat la tot felul de care şi pe tot felul de cărări. Unii se orientează aşa de bine, că merg chiar şi pe câte şapte (cărări)…!

Şi uite-aşa, o întreagă naţiune „creştină” trăieşte şi moare pe propriile ei ruine vechi de două mii de ani, înşelându-se pe sine cu popi şi pomene, salvatori iluzorii de tot felul de culori politice sau comentatori deştepţi şi cocote cocoţate pe ecranele televizoarelor, toţi făcându-se felii translucide de real congelat între care poporul consumat sucombă subit. Unde e pacea, naţiune? Avem Pactul Nord-Atlantic de partea noastră! Dar eu citesc spusa lui David în Psalmul 124 că „de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii…”

Acum să stăm strâmb, sau să facem ceva, orice, dar să judecăm drept: cine, în România de azi şi „creştină” de mult, n-ar fi gata să „înghită de viu” pe celălalt pentru un ban în plus, pentru o poziţie politică, ori pentru un metru pătrat de pământ?

Dar nu mă tem. De ce m-aş teme? Nu aparţin realităţii ăsteia carnivore. Cei care se înghit unii pe alţii sunt dincolo, trăind sub sabia propriei lor amăgiri. Mie Hristos îmi spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.” (John 14:1) şi „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (John 14:27)


Despre Crăciun

decembrie 21, 2007

Peste tot în lume, oamenii sărbătoresc Crăciunul. Multe dintre tradiţiile de Crăciun au aparut însă cu mult înainte de naşterea lui Isus.

Crăciunul se serbează de mai bine de 4000 de ani, mult înainte de naşterea Domnului. Cele 12 zile ale Crăciunului, aprinderea lumânărilor, oferirea cadourilor, paradele, colindătorii din casă în casă, mesele de sărbătoare şi procesiunile religioase îşi au rădăcinile departe în timp, la mesopotamieni.

Multe din aceste tradiţii au început cu celebrarea mesopotamiană a Anului Nou. Mesopotamienii credeau în existenţa mai multor zei şi a celui care-i conducea – Marduk. În fiecare an, la sosirea iernii se credea că Marduk purta război cu forţele răului, şi avea nevoie de susţinători – mesopotamienii serbând astfel Zagmuk, pentru ultimele 12 zile ale anului. Regele mesopotamian trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară până la sfirşitul anului, alăturându-se astfel zeului şi oferindu-i ajutor pentru câştigarea războiului. Însă era îmbrăcat în haine regeşti un criminal de rând, care era sacrificat în locul regelui.

Persienii şi Babilonienii aveau o sărbătoare asemănătoare numită Sacaea, aceasta incluzând şi o parte în care rolurile erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, iar aceştia, sclavi.

Primii europeni credeau în spirite, vrăjitoare, stafii şi spiriduşi. Când se apropia Solstiţiul de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, oamenii se temeau că soarele nu se va mai întoarce şi ţineau serbări şi ritualuri închinate acestuia, implorându-l să revină.

În Scandinavia, pe timpul iernii, soarele dispărea pentru multe zile. Dupa 35 de zile, erau trimişi în munţi cercetaşi care să vadă când va apărea acesta, iar la aflarea veştilor bune se sărbătoarea Yuletide, cu ruguri uriaşe aprinse şi uneori cu crengile copacilor împodobite cu mere, care să reaminteasc despre revenirea primăverii şi a verii.

Grecii antici aveau o sarbatoare similară cu Zagmuk/Sacaea închinată zeului Kronos care purta război cu Zeus şi Titanii lui.

Romanii îl sărbătoreau pe zeul Saturn, sărbătoarea se numea Saturnalia şi ţinea de la mijlocul lunii Decembrie până pe 1 Ianuarie. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni şi schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din laur şi brad în care aprindeau lumânări, iar stăpânii şi sclavii îşi inversau rolurile.

Saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei, dar crestinii au considerat-o păgânism, pentru că onora un zeu pagân. Primii creştini au vrut ca sărbătoarea în amintirea naşterii Pruncului Isus să fie o sărbătoarea religioasă solemnă, nu una plină de excese, păgână, precum Saturnalia.

Pe masură ce creştinismul câştiga teritoriu, biserica era alarmată de faptul că cei convertiţi continuau să serbeze Saturnalia. Deşi iniţial Biserica a incercat să interzică aceasta sărbătoare păgână, ulterior a decis ca aceasta să fie schimbată şi închinată naşterii Pruncului Sfant, fiul lui Dumnezeu.

Unele surse susţin că sărbătoarea Crăciunului a apărut ca o competiţie la sărbătoarea păgână Saturnalia, în luna decembrie. Ziua de 25 decembrie nu era sfântă doar pentru romani, dar şi pentru persieni, a caror religie – mithraismul, era în competiţie cu creştinismul. Până la urmă însă, biserica creştina a reuşit să preia entuziasmul, luminile şi cadourile de la Saturnalia pentru sărbătoarea Crăciunului.

Ziua în care s-a născut pruncul Isus nu se ştie cu precizie. Deşi fusese sărbătorita până în anul 98 AD, din 137 AD, din ordinul cardinalului Romei a devenit sărbătoare solemnă. Din 350 AD s-a decis ca această sărbătoare să aibă loc pe 25 Decembrie.


Începutul

decembrie 6, 2007

clas1.jpg

În ianuarie 2001 porneam, împreună cu Dan Surducan din Braşov, ca asistent tehnic, o listă de discuţii. I-am spus „Cuvinte la schimb” (ClaS). Eram numai noi doi. Intenţia mea era să ofer evanghelicilor care citesc şi scriu româneşte un cenaclu al lor.

Ce s-a întâmplat în cei şapte ani de existenţă a grupului? La şapte ani copiii merg la şcoală. Deja „cei şapte ani de-acasă” s-au terminat. Astăzi sunt pe ClaS 240 de membri şi peste 7800 de mesaje. Şi cred că e vremea unui bilanţ.

Voi începe să prezint aici, într-o rubrică separată numită „Re: [cuvintelaschimb]” un serial cu mesaje sau fragmente din mesaje trimise de mine pe grup de-a lungul vremii, încercând astfel să creionez oarecum „live” evoluţia grupului.