Nu şi pentru Dumnezeu

septembrie 21, 2008

Publicam acest articolaş într-o revistă străină acum câţiva ani. Din păcate situaţia nu s-a schimbat mult de atunci, dimpotrivă…

Din ce în ce mai multe voci, mai mult sau mai puţin autorizate, animate de multe ori, de cele mai curate intenţii, cer, uneori cu vehemenţă, o abordare clară, făţişă, a problemei formelor de organizare sau de manifestare în bisericile evanghelice româneşti din ţară şi nu numai. Mai ales tineri, crescuţi şi educaţi în noile condiţii de libertate şi democraţie, căutători sinceri ai unei relaţii cu Dumnezeu care să reflecte propriile lor sentimente, gânduri, dorinţe, neînregimentate în nici un alt fel decât în realitatea experienţei unei generaţii care trăieşte altceva, vede altcumva, asimilează altfel, nu pe Hristros, ci raportul dintre credinţă, care e aceeaşi, şi o altă etapă istorică, dau substanţa acestui fenomen.Părerea mea e că aspectul merită o atenţie deosebită.

Pericolul e sa fie încurajate acele faţete ale manifestărilor fenomenului care accentuează aspectele negative existente dintotdeauna, încă de la Iuda sau Anania şi Safira, în sânul comunităţilor creştine: căutarea aspectelor scandaloase, a trădărilor, înşelăciunilor, deturnărilor, iubirii de Mamona, manipulărilor oamenilor în interes personal. E adevărat că există şi aceste aspecte, dar ele vor fi doar neghina lăsată să crească alături de grâul roditor şi binefăcător, până la seceriş. A le cultiva, înseamnă a hrăni cu propriul suflet dezvoltarea neghinei şi a risca înnăbuşirea firele de grâu, mai ales acolo unde sunt încă firave, unde n-au ajuns încă la maturitate.

Dar corul decibelilor care cer o reformare în primul rând culturală şi… morală! a creştinilor evanghelici, se înteţeşte. Temându-se de repercursiuni, unii adoptă pseudonime şi aleg să se manifeste doar pe calea mai puţin umblată a revistelor virtuale. Dar, chiar dacă, personal, nu agreez pseudonimul adoptat doar ca o formă de evitare a respunderii faţă de propriile declaraţii, nu pot să nu subscriu, de multe ori, unor întrebări dureroase, de genul: „pe ce căi, păstorul cutare a adunat averea pe care o are?”, „de ce nu poate cultura evanghelică să facă faţă confruntării culturale contemporane?”, „de ce sunt marginalizate valorile şi propulsate mediocrităţile?”, „problema „baronilor locali” e şi o problemă evanghelică?”…

Nu-mi propun răspunsuri şi nu voi comenta. Doar surprind un fenomen. Sunt alţii mai în măsură decît mine în a analiza, în a înainta şi promova soluţii. Poate şi printre cititorii acestor rânduri. Ne-ar interesa atitudinea dumneavoastră… Fiindcă acest fenomen există şi poate deveni o problemă.

Desigur, nu şi pentru Dumnezeu!


Era nevoie de nou…

februarie 11, 2008

clas1.jpg

 Mesaj postat pe ClaS la data de 18 iunie 2001

Dragii mei, vă mulţumesc tuturor pentru interesul şi preocuparea dovedite faţă de cultura evanghelică şi Îl slăvesc pe Domnul de bucurie(…)

În armia Domnului sunt purtători de tot felul de drapele, contează doar că suntem o singură armată care mărşăluieşte spre cer. Să nu lăsăm culorile drapelelor să ne ia ochii: în frunte este Conducătorul, iar împotriva noastră este cel rău. Nici o confruntare nu e lipsită de primejdii, mai ales cele de la nivelul minţii. Nu ca aş fi constatat aşa ceva aici, dar vreau să fim conştienţi că şi progresul este un instrument al duhonicescului, un drapel al Domnului, că El este Cel care ne dă „voinţa” , dar tot de la El vine şi „înfăptuirea”. Că lupta pe care o avem de dat este deja câştigată! Cultura evanghelică va atinge (sau va rămane la) standardele necesare îndeplinirii scopului Împărăţiei, aşa cum va voi Domnul. Nu uit un cuvânt: „Tot ce găseşte mâna ta de făcut, fă cu toată puterea ta.”

Da, şi eu şi fratele P. (un versificator din X n. n.) suntem la acelaşi nivel înaintea lui Dumnezeu dacă şi numai dacă facem „cu toata puterea” ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut. Din punctul ăsta de vedere s-ar putea ca eu să fiu mai jos decât el, chiar dacă scriu mai bine! Aviz tuturor!

Nu sunt de acord cu afirmaţia că am exclude unele subiecte. Doar unele moduri de abordare a lor. Cred că ceea ce am adus până acum şi vom aduce aici, exemplifică.

Dar, cum bine zici, L., e nevoie de nou. E nevoie de nou pentru cei care caută pe Dumnezeu acolo unde străluceşte noul. Nu sunt mulţi aceştia. Din

nefericire pentru noi, M. are dreptate. Dacă pentru cei mai mulţi, poetul dăruit este fratele P. şi nu eu sau tu, pentru alţii poezia este altceva decât scriu cei ca persoana amintită. De aceea am iniţiat această listă: pentru promovarea unei schimbări. Eu cred că e nevoie de ea şi vă mulţumesc acelora care mi-aţi venit alături. Poate că odată vor accepta noul şi ceilalţi. Probabil că atunci când el se va încetăţeni ca normal… Să nu uităm însă că noul tot din ce e vechi apare!

Şi dacă vechiul e încă actual, mai avem de lucru(….)


Vreţi să ne bucurăm împreună?

februarie 2, 2008

Cum spuneam, m-am hotărât să invit în fiecare zi pe blog pe câte cineva care să ne cânte sau să ne spună o poezie, sau să ne ofere altceva de genul acesta, o izvodire a minţii şi a inimii omeneşti alintată de iubire şi gingăşie, care să ne arate frumuseţea şi măreţia Domnului nostru, aducându-I închinare.

Nu e destulă neînchinare? Nu e destulă „proză” creştină mai interesantă sau mai puţin interesantă, poate utilă (dar mă întreb cui folosesc conflictele?), care întotdeauna stârneşte pasiuni ciudate, alimentate şi de goana după clickuri?

Sincer, nu mă interesează ratingul şi topurile decât în măsura în care pot defila pe internet purtând steagul Domnului meu… Nu mă preocupă chestiunile de politică bisericească sau altfel, fiindcă sunt deja prea mulţi care se pricep mai bine ca mine la aşa ceva (unii chiar se pricep!).

Nu mă obligă nimeni să mă înjug la blog. Nu vreau decât să port jugul lui Hristos aşa cum m-a învăţat El. Frumos, demn, biruitor.

 Dacă va fi cazul să mai aduc ceva lei din „Quo vadis” ca să mai sui pe wordpress (atunci am ajuns şi eu mai sus, dar nu-mi fac bine ascensiunile!) ca să fie văzută poezia creştină, găsesc. Dar altceva doresc: o casă a poeziei creştine. Nu e greu de înţeles, nu?

Vreau să gust şi eu din frumuseţile voastre. Şi vor şi alţii. Am deschis uşa casei poeziei creştine. Deja primii oaspeţi au început să sosească. Intraţi, vă rog!


Care leu te mănâncă pe tine?

ianuarie 31, 2008

Spuneam la un moment dat că ştiu pe cineva care „s-a despocăit” (de parcă tare se pocăise!) când a văzut scena martiriului creştinilor în arena romană, din filmul „Quo vadis”, turnat după cartea cu acelaşi nume a lui Henryk Sienkiewicz, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1905.

Da, scena asta e de natură să trezească multe întrebări. Şi e numai una de film. Dar dacă ar fi ceva real şi posibil, mai mult, dacă ţi-ar deveni mod de viaţă? Ca seara dinaintea nopţii, sau, de ce nu, ca zorii unei noi zile?

Privind-o, m-am întrebat înfrigurat cine suntem noi, cine sunt eu, cine sunt cei din public, cine sunt leii…

Mă întreb care „leu” l-a mâncat pe profesorul de aici şi mă întreb care „leu” mă mănâncă pe mine? Ştiţi ce e frumos? Că ne putem alege leii!

Eşti spectator? Străbaţi în pas de vulg şi „panem et circenses” o lume căsăpită de rumoarea urii şi mizeriei, a instinctelor dezlănţuite? Leii nu ajunge-vor la tine, că îi adăposteşti şi le dai hrana.

Oare care dintre cei de acolo erau ortodocşi? Care erau neoprotestanţi? Care erau catolici, grecocatolici, luterani…? Că în arenă erau numai creştini şi lei.

Probabil stăteau în tribună…, lângă tribunii lor?

Eşti creştin? Care leu te mănâncă pe tine?


Altă poezie despre acelaşi vis

ianuarie 26, 2008

Ieşire din efemer

Cu plâns ca neaua şi cu stele-n păr,
În volta unei inimi stă o fată
Şi nu se vede, că-i atâta dor,
Şi nu îi este noapte niciodată.

I s-au cumplit în jururi poezii
Şi-o împădure parcă este toată,
Adună umbră melci în cochilii,
Adună dealuri iarba din odată…

Mă-nchip troiene în acest tablou,
Aş vrea să fiu o vârstă într-o seară,
O înflorire de ferestre-n nou,
De mut călugăr, într-o chilioară.

Şi-o rugăciune să mă spună-n cer
Purtând pe braţe fata ceea lină.
E, Doamne, totu-n pajişti efemer:
Florile-n miere, zumzetu-n albină…