Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Altă reverie

martie 13, 2008

Pe luciul lacrimii vine seara,
Eu stau pe buza fântânii şi-aştept…
Iubirea-şi pogoară alene povara
La mine în piept.
 
Şi e din ce în ce mai uşoară
Umbra mea de-a lungul visării,
Că văd heruvimii cum împresoară
Un capăt al zării.
 
Pe-acolo voi trece într-un târziu
Ofranda s-o aduc, nepătată…
Să îndrept către mare, ca un pârâu,
Apa curată
 
A unei priviri de care măslinul
A rodit nesecat, ca fântâna…
Doamne, roteşte-ţi în mine seninul
Şi-ntotdeauna…


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (5)

martie 3, 2008

continuare de aici

Dragostea lui Dumnezeu ne umple. Iar dragostea lui Dumnezeu este altfel şi altceva decât sentimentul nostru de dragoste. Noi spunem că iubim pe x sau pe y, pe el sau pe ea, dar aşa de greu această dragoste poate renunţa la x, la y, la el sau ea, fie că este un prieten, o prietenă, soţia, soţul, copiii… Ne este imposibil să renunţăm.

Călătorim prin lumea asta cu un bagaj aşa de mare de sentimente, fără să ştim cât sunt de superficiale. Da, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Său Fiu… A dat pe singurul Său Fiu… A DAT PE SINGURUL SĂU FIU!

Dumnezeu nu se joacă. El a fost dispus, din dragoste, să tacă. Să-Şi dea Cuvântul pieirii… SĂ TACĂ! În Ţefania 3:17 este un cuvânt superb… De ce a tăcut Dumnezeu? „Căci Dumnezeu tăcea în dragostea lui, Se bucura de tine cu mare bucurie ŞI NU MAI PUTEA de veselie pentru tine.” Extraordinar!

Când a tăcut Dumnezeu? Când? Când nu mai putea! Când L-a depăşit propria lui simţire. L-a depăşit propria lui bucurie… Tot universul ăsta s-a născut din bucuria lui Dumnezeu.

Ţine-mă-n bucuria Ta! Nu mă lăsa… Nu pot gândi prea mult… când universiul ăste este rodul bucuriei lui Dumnezeu… Aşa de bine a surprins Ţefania creaţia, atât de bine! Dumnezeu nu mai putea… Tăcea în dragostea Lui…

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, atât de mult, încât a tăcut! A tăcut şi S-a bucurat. A acoperit totul, totul, şi dragostea asta L-a făcut să nu mai vadă mizeria mea, păcatul meu, ura mea, dispreţul meu…

Cuvântul Său nu s-a mai auzit. Universul a devenit altceva. Pentru că Dumnezeu a tăcut. A tăcut o secundă care a durat trei zile. De atunci vorbeşte iarăşi. Dumnezeu Se bucură iarăşi, Se bucură pentru fiecare mântuit al Lui. pentru fiecare frântură din creaţia Lui care reintră în locul ei de la-nceput.

El va face un pământ nou şi ceruri noi. Aceasta este finalitatea relaţiei Sale cu Sine. Aceasta este finalitatea gândului lui Dumnezeu. Asta îmi vorbeşte mie Scriptura. Şi acolo mă va aşeza pe mine. Acolo va face din mine coroana… coroana acestei creaţiuni, iar Domnul meu şi Stăpânul meu va fi Cuvântul Său.

Atunci voi şti să fac cea mai frumoasă poezie. Şi numai eu, ci şi voi…

(va urma)


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (2)

februarie 24, 2008


De fapt toată existenţa noastră… tot universul ăsta este poezia Lui. O poezie atât de frumoasă, cum numai libertatea absolută care se căsătoreşte cu înţelegerea absolută, care se căsătoreşte cu Cuvântul absolut şi cu înţelepciunea absolută…

Noi lucrăm cu acel material căruia Maiorescu îi spunea „materie sensibilă” –  culoarea, forma, pentru un pictor, forma, dimensiunile, spaţiul, pentru un sculptor…, şi lemnul, şi cuvintele pentru scriitori.

Noi încercăm să le punem într-o ordine sau alta pe acestea – în speţă cuvintele – să le încărcăm cu sensuri, să le dăm drumul să zboare, şi atunci spunem că am făcut poezii.

Ne jucăm cu cuvintele, de multe ori le înţepăm, le zgâriem… Mie îmi place să le mângâi, ca să le fac să mă asculte, să le vrăjesc, ca să-mi arate frumuseţea lor…

Dar cuvintele noastre sunt moarte. Când spun „pom” văd un pom. Are rădăcini, are tulpină, are coroană frumoasă, are frunze, poate are şi rod, fructe, şi îi spun „pom”. Pomul meu nu trăieşte, pomul meu este trăit.

Dar Dumnezeu este acel Poet – binecuvântat să-I fie Numele! – al cărui Cuvânt este El însuşi. Şi aşa cum eu interferez cu aceste imagini… Am spus „pom”, dar nu am interferat cu pomul, ci cu imaginea lui din mintea mea.

La Dumnezeu e muuult, infinit, de neînţeles de interesant. El când spune „pom”, în mintea lui pomul există… El interferează cu realitatea…

continuarea aici


Vreţi să ne bucurăm împreună?

februarie 2, 2008

Cum spuneam, m-am hotărât să invit în fiecare zi pe blog pe câte cineva care să ne cânte sau să ne spună o poezie, sau să ne ofere altceva de genul acesta, o izvodire a minţii şi a inimii omeneşti alintată de iubire şi gingăşie, care să ne arate frumuseţea şi măreţia Domnului nostru, aducându-I închinare.

Nu e destulă neînchinare? Nu e destulă „proză” creştină mai interesantă sau mai puţin interesantă, poate utilă (dar mă întreb cui folosesc conflictele?), care întotdeauna stârneşte pasiuni ciudate, alimentate şi de goana după clickuri?

Sincer, nu mă interesează ratingul şi topurile decât în măsura în care pot defila pe internet purtând steagul Domnului meu… Nu mă preocupă chestiunile de politică bisericească sau altfel, fiindcă sunt deja prea mulţi care se pricep mai bine ca mine la aşa ceva (unii chiar se pricep!).

Nu mă obligă nimeni să mă înjug la blog. Nu vreau decât să port jugul lui Hristos aşa cum m-a învăţat El. Frumos, demn, biruitor.

 Dacă va fi cazul să mai aduc ceva lei din „Quo vadis” ca să mai sui pe wordpress (atunci am ajuns şi eu mai sus, dar nu-mi fac bine ascensiunile!) ca să fie văzută poezia creştină, găsesc. Dar altceva doresc: o casă a poeziei creştine. Nu e greu de înţeles, nu?

Vreau să gust şi eu din frumuseţile voastre. Şi vor şi alţii. Am deschis uşa casei poeziei creştine. Deja primii oaspeţi au început să sosească. Intraţi, vă rog!