Când mă cheamă Tata

aprilie 5, 2009

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…

O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.

Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!

Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.


Crăciunul – vreme pentru amintiri (1)

decembrie 21, 2008

Am de făcut câteva urări mai speciale, cu ocazia acestori sărbători. Una dintre ele este pentru autorul şi interpretul piesei de mai jos. Nu ştiu dacă are mesaj de Crăciun, nu l-am întrebat şi nici nu cunosc ebraica.. Pe mine m-a uimit mereu dorinţa lui de a învăţa ebraica. Precum şi aia de a cânta. Şi trebuie să recunosc, o face superb!

Când îmi amjintesc serile de colind din copilărie, nu se poate să nu-mi aduc aminte de el. Nu era porţiune cu gheaţă să nu încerce să rupă blancheurile pe care tata le punea la încălţările noastre. Şi cânta, Doamne, ce mai cânta! Lui vreau să-i doresc o naştere de Prunc într-o inimă zvârlugă, plină de gheţuşuri pe care pruncii zboară bucuroşi…
Lui, fratelui meu…


Nenea, ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?

martie 2, 2008

Îi mulţumesc Corinei pentru ultimul frumos pps pe care mi l-a trimis. Nădăjduiesc să i se întoarcă sub formă de mărţisor.

În timp ce pregăteam clipul de mai jos astfel ca să vă puteţi bucura şi voi de imagini, mă gândeam…

Câtă copilărie ne trebuie ca să ajungem preferaţii Domnului nostru? Ca să oprească El tot ce ar încerca să ne ţină când vrem să-I sărim în braţe…

Cum văd copiii realitatea? Nu sunt ei adevăraţii poeţi? Ei nu ştiu să gândească altfel decât în metafore. Şi alea nemânjite cu mizeria lumii… Îmi amintesc de experimentul Zaica, poate vă voi spune ceva despre asta dacă nu mi-o lua-o altcineva înainte, sau dacă nu mi-a luat-o deja. Îmi amintesc de copilaşul acela care spunea că „sifonul este o apă cu picăţele„… Nu vă pişcă deja la limbă?

Îmi amintesc despre nedumerirea unui copilaş de vreo patru anişori, atunci când a studiat puţin mai atent realitatea care eram eu. Din cauza bolii, tremur.

El m-a privit, m-a privit un timp, apoi m-a întrebat: „Nenea, ‘da ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?”

De multe ori, în inocenţa lor, copiii pot fi cruzi. Şi totuşi Împărăţia este a unora ca ei. Oare nu ni se pare că şi Dumnezeu e crud câteodată? Atunci imaginaţi-vă iubirea Lui. Faceţi asta ca un copilaş… 

Vreti să ştiţi mai multe despre Zolan? Căutaţi aici.


Un fel de campanie electorală

octombrie 6, 2007

Ce-i drept, la timpul tinereţii mele nu mă gândeam că voi avea blog… Nici nu auzisem de internet. Nici nu visam. Copiii de azi ştiu imens mai multe decât ştiam eu la 25 de ani. Iar posibilităţile de a păcătui au crescut proporţional cu cunoaşterea. Numai calea spre mântuire e aceeaşi.

Dar nu e cazul să ne închipuim că firea omului era mai altfel… Asta nu s-a schimbat nicicum în tot îndelungul istoriei omeneşti. Aceeaşi răutate, acelaşi egoism, aceeaşi atitudine brutală faţă de restul creaţiei lui Dumnezeu, care a dus la inventarea cuţitului, a sabiei, a crucii, a terorii…

Nimic din ce nu e EU nu trebuie să mă stăpânească! Aşa a înţeles omul libertatea. Nu a înţeles niciodată că acest EU era deja stăpânit. Nu înţelege nici acum. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ne mirăm de indolenţa românească. Dar ea nu e numai românească. E universală. E Nero care dă foc Romei ca să pună altă Romă în loc. E omul care aprinde gunoaiele ca să facă loc altui gunoi… E un fel de campanie electorală.