Crescătoria de balene

septembrie 10, 2008

Sunt un personaj tare ciudat. Mă întreb uneori cine, în afară de Dumnezeu, mă poate suporta. Fiindcă mai înainte de asta trebuie să mă înţeleagă, iar de înţeles, nu mã înţeleg nici eu. De exemplu, atunci când mă contrazice cineva…

Dacă e o persoană la care ţin şi pe care nu vreau să o contrazic, dar nici nu am cum să-i dau dreptate, fug… Îmi aleg o altă realitate în care mă izolez şi unde îmi pot vedea de ale mele fără să mai fiu deranjat. Chiar dacă sunt acuzat de „scăpări de atenţie”, aiurealã, indolenţă, etc.

Oare câţi nu facem aşa atunci când ne mustrã Dumnezeu? Nici nu e nevoie să fugim ca Iona, dar nimerim mereu în burta câte unui chit interior, de unde numai pocăinţa şi ascultarea de El ne mai scapã. Doamne, şi ce crescãtorii de balene din astea sunt conştiinţele noastre!


Înainte de burta chitului

august 4, 2008

Despre ce să scriu azi? Umbra unei dureri dă târcoale ca lui Elisei pleşuvia. Ieri la biserică ascultam despre nenumăratele semne pe care Dumnezeu i le arată lui Iona. Despre cum ascultă necondiţionat de El natura întreagă, marea şi peştii, vântul şi soarele, plantele şi aerul…

Numai omul, numai eu şi tu, avem posibilitatea să-I spunem NU! Iona a ales să spună nu. Nu şi gata. Nu, şi fuga de răspundere… Dar până când? Când Se opune Dumnezeu neascultării omului? Ce era dincolo de neascultare lui Iona?

Oameni. Alţi oameni. Suflete multe, zăcând în păcatele lor. Pe aceştia îi avea Dumnezeu în vedere. El ne cheamă pe noi, dar dincolo de noi sunt alţii, poate altcineva drag lui, poate familiile noastre, poate cetăţile noastre. Dumnezeu nu negociază cu noi mântuirea lor…

Chiar dacă nu mai vrem sau nu mai putem să ne rugăm pentru ei, Dumnezeu îi vrea mântuiţi. Şi ne trimite pe noi. Dacă fugim cum a fugit Iona, El are chitul lui, are durerile Lui pentru fiecare. Doamne, umbra unui chit îmi dă târcoale. Ajută-mă să mă îndrept încotro vrei Tu, înainte să am de-a face cu burta lui!


Impresii poetice

noiembrie 11, 2007

Mama mi-a povestit că, atunci când m-am născut, bunica i-a zis, văzându-mă atât de slab şi de pricăjit: „ăsta până dimineaţă moare!” N-a fost să fie. Am ajuns la aproape 50 de ani. Azi dimineaţă am surprins o discuţie.

– La boala lui…
– E boală boierească.
– Care nu-l duce mult…

Ei, mi-am zis, oare nu Dumnezeu numără zilele şi anii? Nu boala – adică eu! – are drept de viaţă şi moarte asupra mea.
Nu o suferinţă anume a vindecat Isus, ci doar a fixat lungimea vieţii celor vindecaţi de el, căci le-a deschis un alt orizont pentru viaţă, o nouă încredere în veşnicie, dar şi, la alegerea lor, o lume plină de ispite şi rătăciri de care nu ar fi avut parte dacă rămâneau leproşi, paralitici sau orbi…   Doamne, ai milă de mine, păcătosul!

În chitul din cartea Iona eu văd un simbol al morţii.

***
dar unele cuvinte au greutatea lor
de exemplu să-i fie ţărâna uşoară
apoi alergăm care-ncotro doar doar
vom găsi inima aia cât un coş cu flori
să ne-o păstrăm de pus la căpătâi

ca în tangaj o barcă de salvare
pe marea înfuriată a circumstanţelor
se pierde unul Dumnezeu dă drumul altuia
e vremea secerişului spui şi mai arunci o dată
undiţa veşniciei să mai cuvânţi de iubire
cu iona cu chitul cel urias cu ninive