Ecou al cărnii

martie 20, 2008

Stau în lumina unei zile şui
Cum orbul stă în nelumina lui.
În jurul meu, golite de cărări,
Pădurile se caţără pe zări.

Cortine verzi şi sabia de foc
Rotită-n cer îmi spun că nu e joc
Această răsucire de Hristos
Din cerul Său, cu veşnicia-n jos… 

Bătrâne urme de bătrân pământ
Pe viaţa mea ca ceterele sunt:
Încep îndeodată a cânta
În orice colţişor din carnea mea.

Dar Doamne, bine e că Te-ai suit
Ecou al cărnii către infinit!
Eu voi tăcea odată pe ăst plai
Ca o cântare să se-audă-n rai.


Chitara şi anii de zile

februarie 5, 2008

Mi-am cumpărat după ani de tăcere o altă chitară
Crezând ca ea e cea care va cânta iarăşi,
Însă ea stă cuminte la locul ei şi tace.

Mă mai joc cu ea atingându-i corzile parcă străine,
dar totul sună atât de straniu şi din ce vibrează  ea,
dar şi din ce răzbate din mine…

Ochii îmi alunecă pe geamul din camera de sus
Spre măslinii din dealul de-aproape
Şi-n privirea-mi pierdută sunt ascuns ca o chitară,

Ca această chitară în tocul ei şi parcă văd acel dor
Arzător de Isus şi de cântecul Lui scurs pe cruce…

Emanuel

Asta mi-a dat fratele meu să vă mai dăruiesc. Şi l-am invitat să mai cânte ceva. Era pe o casetă veche, uzată de atâtea urechi colindate… Îmi cer scuze pentru calitatea înregistrării. Textul cântării îmi aparţine şi e foarte vechi.  


Dezamăgirea nu-i o bilă pocnită

februarie 1, 2008

Când eram copii, în vacanţele de vară, împreună cu Mimi, cu Răsvan, cu Piratu şi cu Doru, jucam ping-pong. Am mai spus eu, scosesem o uşă veche, suficient de sănătoasă şi de mare însă, pentru a ne suporta as-urile, şi o lăţisem pe câteva scaune. Apoi pocneam o biată minge cât era ziua de lungă. Mimi era fratele meu, Emanuel.

Vreţi să-l rog să ne cânte?

Nici el nu e o bilă pocnită… Când îl ascult, plâng. Este fratele meu… şi e departe acum…

Ei, şi băteam noi mingea aia până cădea aiurea şi călcam pe ea. Se deforma săraca, de nu ne mai puteam juca. Vă daţi seama ce mare dezamăgire ne încerca! Ce „oftică”…! Priveam la masa aia ca o muscă închisă-ntr-un borcan, care te priveşte mâncând… Nu mai aveam cu ce să ne jucăm!

Acum parcă se sparge o minge de ping-pong. Nu mai avem cu ce să ne jucăm. Dezamăgirea e mare…

Dar de ce vorbesc eu de bilă… Alea sunt rostogoale pocnite ping, pong, până la epuizare. Eu vorbesc de dezamăgire…

Dacă vreţi să-l mai rog pe frate-meu să cânte, spuneţi-mi.