Nu ştiţi ce mult Îi pasă?

septembrie 22, 2008

Ziua s-a terminat, conduci spre casă. Deschizi radioul şi auzi o scurtă ştire sosită dintr-un mic sat din India unde, foarte brusc şi ciudat, câţiva săteni au murit datorită unei forme de gripă nemaiîntâlnită până atunci. Există, totuşi, specialişti care afirmă că nu poate fi vorba de gripă, dar sunt trei sau patru morţi şi, pentru că e ceva necunoscut, au fost trimişi acolo căţiva doctori să cerceteze.

Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Numai că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 dintr-o anumită regiune a dealurilor indiene. Curând afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.

Luni dimineaţă, când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai sunt şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi, înainte să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumită „gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii, anunţând că el şi toată lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: „Cum vom controla epidemia?”

Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele: nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalata! De aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN. Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei care plânge sunt traduse dintr-un program de ştiri francez, în engleză: un om moare din cauza „gripei misterioase” undeva în Paris.

A ajuns în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, după ce ai luat boala, poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. După care, mori…

Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu… E marţi dimineaţa, când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: „Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate.” În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discută: „Şi dacă ajunge şi la noi în ţara?”, iar preoţii şi predicatorii spun: „E biciul lui Dumnezeu!”.

E miercuri seara… Cineva vine alergând şi strigă: „Deschideţi un radio, deschideti un radio!”. Apoi, în timp ce asculţi la micul radio, anunţul este făcut: două femei zac într-un spital de undeva din ţară, atinse de „gripa misterioasă”. Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuseşte. Rând pe rând, zonele ţării sunt cuprinse de flagel… Apoi soseşte vestea: codul genetic al virusului a fost spart! Poate fi găsit un vaccin. Trebuie luat sânge de la cineva neinfectat. În toată mass-media circulă un singur anunt – fiecare este rugat să facă un lucru simplu – un test al sângelui.

Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara, e o coadă lungă şi sunt multe cadre medicale care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi, după ce vi se ia sânge, vi se spune: „Aşteptati. Cand vă este strigat numele, sunteţi liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat iese din spital alergând şi strigand. Flutură o hârtie pe care este scris numele celui ales ca donator după testarea sângelui şi îl strigă precipitat. „Ce-a spus?” Fiul tău te trage de haină şi spune „Tati, e numele meu!”. Înainte să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: „E perfect, sângele lui e curat. Vrem sa fim siguri, totuşi…”

Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând, râzând şi îmbrăţişându-se. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: „Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat, putem face vaccinul”. Vestea se răspândeşte, oamenii strigă, se roagă, râd şi plâng. Dar doctorul cu părul alb vă ia deoparte şi spune: „N-am anticipat că donatorul va fi un minor şi avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord…, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Dai să semnezi, dar vezi că locul pentru cantitatea de sânge care va fi luată nu e completat.

„C-c-c-câţi litri…?” întrebi. În acest  moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune:
„Nu ne-am gândit ca va fi un copil… Avem nevoie de tot!” “Dar-dar…”, îngaimi, realizând tragedia. “Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi avem nevoie de tot ! Puteţi semna?” În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi te întrebi dacă poţi merge în acea cameră unde el stă pe o masă întrebând: „Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: „Fiule, te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic din ce nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”

Doctorul acela în vârstă îţi spune: „Îmi pare rău, trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: „Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”

Săptămâna următoare are loc o ceremonie de comemorarea a fiului tău. Câţiva dorm în timpul ei, unii n-au venit pentru că trebuie să meargă la plajă, iar alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut, de parcă le-ar păsa. Ţie îţi vine să ţipi: „FIUL MEU A MURIT! NU VĂ PASĂ!?”

Primit pe email, autor necunoscut (poate mă ajutaţi să-l identific!?)
Text prelucrat


Psalmul de sub perfuzor 14

august 8, 2008

Geana de lumină era de la salonul vecin, iar noi, aliniaţi ca ştiucile după un pescuit îmbelşugat, ne potriveam ceasurile de parcă ora venea întotdeauna la fix. Ezitam să înţelegem ca atunci când mănânci migdale amare. De la inimă împotrivă, scări coborâte de oameni înfrânţi lunecau. Doamne, deschide fereastra!

Şi susurul blând şi subţire înfoia cearşaful murdar al trupului meu, deschizându-l ca o ecografie. Doamne, spune-mi şi mie: a mai rămas acolo măcar o tăcere adâncă, o alăută de înger călător, un pieptene sfânt pentru pleata iubirii? Oh, nu! Nu, omule, nu. Nu ştiai că numai Eu pun la loc dislocarea-nţelegerii?

Peste asfaltul încins de afară venea taxiul plecării cu îngerul la volan. Mai ştiu adresa? „Căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc, pentru ca unde sunt Eu să fiţi şi voi cu mine.” Ora se făcea zi şi ziua se făcea împletire de diamant. Nu mulţi aveau speranţa pe dinafară. Trebuie să ieşi din operaţie, mai întâi…


A cincia zi de dus-întors

ianuarie 18, 2008

Psalmul de sub perfuzor 3

Cum îşi pun bolnavii zâmbetul, ca un ştergător de parbriz,
nenea ăla plângea ca un copil că vrea acasă… Eu ce să mai spun?
Că nădejdile nu seamănă niciodată între ele, uneori seamănă cu deznădejdile, uneori zornăie ca o caserolă cu bisturie, bolnavii sunt cei mai înalţi oameni, înălţimea lor începe mult mai de jos decât la ceilalţi…

Poţi să dactilografiezi o scrisoare de adio pe coastele lui, spunea,
mai întâi însă unge-i podeaua cu seul iubirii, poate alunecă! Avea probleme cu simţul olfactiv: tot spunea că îi miroase a ultima pensie. Eu il aleg tot pe ăsta, că nu m-a fript, eu vreau să-L ştiu pe Dumnezeu că mă ştie, eu vreau o pleavă de ochi după un seceriş al privirii.

Nu e greu să simţi că zbori, când de-abia atingi pământul. Doamne, cu Tine vorbesc… Fă un drum să semene cu un copac, iar zborul sau mersul, sau sentimentul ăsta al meu să fie un cuib. Dacă-Ţi spun că m-am îndrăgostit, mă crezi? Eu nu…

Dar mai contează acum ce cred eu? Tu m-ai îmbrăţişat şi restul se năruie, Tu eşti orizontul în care mi se pierd corăbiile, iar pulsul Tău e puţin răstit azi. Pot să râd sau pot să plâng, e la fel. Ia-mi tensiunea, Doamne, că nu mai am lacrimi. Vreau acasă… Şi eu vreau acasă… Şi zâmbetul ăsta, ca un ştergător de parbriz…!


Impresii poetice

noiembrie 13, 2007

Adică alfa şi omega…

Nu, nu e obligatoriu să mă bucur mereu, nu am întotdeauna de ce… Uneori sufletul îmi e greu ca o uitare care nu mai vine. Cred ca ăsta va fi şi versul care va stârni poezia din seara asta. Da, ştiu că sunt mântuit prin Isus, ştiu că a biruit lumea, ştiu că trebuie să îndrăznesc şi vreau, dar… E pentru prima dată când mă gândesc cu oarecare teamă la a pleca până la Iaşi. Nu mă mai duc picioarele aproape deloc, practic eu le duc pe ele. Doamne, ia-mă pe sus şi du-mă! Adică le târăsc… De plecat voi pleca. Un cuvânt dat este sfânt. Trebuie să mă duc. Poate că va fi acum pentru ultima dată când voi pleca, dar trebuie.

Joi dimineaţa plec. Nu mă tem de ce mi s-ar putea întâmpla. Ştiu că El este cu mine. Vreau doar să nu-L fac de ruşine. Uraţi-mi „drum bun”… Şi rugaţi-vă pentru mine. Vă mulţumesc. 

***
sufletul îmi e greu ca o uitare care nu mai vine
pe cărările lumii s-au târât şi paşii Domnului
ducea crucea aceea şi nu mai ştia să numere porumbeii
apoi L-au plâns şi L-au îngropt în zadar plângeţi şi îngropaţi
cine e să nu piară nu piere ci să aibă viaţă veşnică

clocotite în sinea lor şi amare ca jertfele mistuite
sunt clipele apoi cineva mai bifa un nume în catastif
iar eu încălecam pe-o şa şi vă spuneam poezii
credeţi nu credeţi El a întins învierea ca pe un cort
în care a răsărit dinainte şi dinapoi adică
alfa şi omega


Impresii poetice

noiembrie 11, 2007

Mama mi-a povestit că, atunci când m-am născut, bunica i-a zis, văzându-mă atât de slab şi de pricăjit: „ăsta până dimineaţă moare!” N-a fost să fie. Am ajuns la aproape 50 de ani. Azi dimineaţă am surprins o discuţie.

– La boala lui…
– E boală boierească.
– Care nu-l duce mult…

Ei, mi-am zis, oare nu Dumnezeu numără zilele şi anii? Nu boala – adică eu! – are drept de viaţă şi moarte asupra mea.
Nu o suferinţă anume a vindecat Isus, ci doar a fixat lungimea vieţii celor vindecaţi de el, căci le-a deschis un alt orizont pentru viaţă, o nouă încredere în veşnicie, dar şi, la alegerea lor, o lume plină de ispite şi rătăciri de care nu ar fi avut parte dacă rămâneau leproşi, paralitici sau orbi…   Doamne, ai milă de mine, păcătosul!

În chitul din cartea Iona eu văd un simbol al morţii.

***
dar unele cuvinte au greutatea lor
de exemplu să-i fie ţărâna uşoară
apoi alergăm care-ncotro doar doar
vom găsi inima aia cât un coş cu flori
să ne-o păstrăm de pus la căpătâi

ca în tangaj o barcă de salvare
pe marea înfuriată a circumstanţelor
se pierde unul Dumnezeu dă drumul altuia
e vremea secerişului spui şi mai arunci o dată
undiţa veşniciei să mai cuvânţi de iubire
cu iona cu chitul cel urias cu ninive


O veste dureroasă

iulie 6, 2007

O veste dureroasă, azi… Marius şi Cristi vor să se retragă! Nu cunosc amănunte, dar bănuiesc motivele. De fapt nu pot fi diferite în esenţă de acelea care m-au scos pe mine din slujba de ziarist, acum 13 ani… Am fost însă mult mai puţin înţelept, sau… aşa a vrut Domnul. Eu am continuat să lupt până dincolo de limitele mele. N-am ştiut, sau nu am vrut să mă opresc. De fapt am făcut o înţelegere cu Domnul. „Doamne,” m-am rugat, „dacă e voia Ta să ies din lucrarea asta, scoate-mă cu mâna lui, căci m-ai adus cu mâna lui…”

Când m-a ameninţat cu desfacerea contractului de muncă pentru că ceream voie sa-mi îngrijesc sănătatea – boala începuse a se accentua, era de Paşte, în 1994 – nu a fost de acord să-mi dea câteva zile de concediu. Atunci am înţeles… Mai mult, mă chema la muncă în zilele de sărbătoare. Era răspunsul aşteptat. M-am dus la doctor şi am fost trimis urgent la spital la Bucureşti. Din acel moment nu am mai călcat în redacţie şi am fost pensionat de boală.
N-am iubit niciodată dictatura, snobismul agresiv, n-am înţeles niciodată nevoia de a controla totul, până la anularea personalităţii celorlalţi. Aşa că îi înţeleg pe Marius şi pe Cristi.
(Marius şi Cristi sunt doi tineri păstori.)