Hotărăşte-te !

ianuarie 20, 2009


 

 

Cineva a zis : « Dacă nu avem în noi ceea ce este deasupra noastră, vom ajunge în curând să cedăm la ceea ce este împrejurul nostru. » Şi câte nu sunt împrejurul nostru !
Satan a creat a întreagă lume de iluzii, gata oricând să ni se ofere, o lume de minciună şi de amăgire, care oferindu-ni-se ne devoră.
Cine nu a simţit atingerea plăcerii şi a mizeriei, deodată, a satisfacerii vinovate, a împreunării cu
împrejurul sub abilul patronaj al Amăgitorului?
Cine nu a simţit că pluteşte în imensitatea unei neasemuite înălţări spirituale ce s-a dovedit curând a fi doar aceeaşi împreunare a sinelui propriu cu exact imaginea lui oglindită de lumea himerelor ? A împrejurului considerat real, considerat necesar, considerat oricum,  numai amăgior, numai mizerabil şi demn de milă, nu…  « Stăpânitorul veacului acestuia », a împrejurului acestuia « răcneşte ca un leu şi caută pe cine să înghită. »
Unde alergaţi, oamerii buni ? Opriţi-vă !  Priviţi în voi: mai e acolo ceva neclar, aproape tainic, ceva ca o virgulă între bine şi rău ? Se mai învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele gândurile voastre ? Înseamnă că nu-i totul pierdut.
Înseamnă că mai răsună în voi un clinchet de la întemeierea lumii, chiar dacă înăbuşit de împrejururi iluzorii… Îndepărtează-le cu once preţ, dacă vrei să auzi vuietul naşterii tale din nou ! Dacă îţi place cu adevărat liniştea muzicii Duhului Sfânt… Şi cum niciodată nu putut-au împreună să stea adevărul şi minciuna, cum niciodată două propoziţii contradictorii nu pot fi adevărate în acelaşi timp, nici două împrejururi reale în acelaşi timp şi la fel de adevărate, hotărăşte-te ! Ori împrejurul prefăcut şi pieritor, ori ceea ce vine de deasupra, veşnic şi adevărat… Hotărăşte-te!


Blogul lui Hristos

februarie 13, 2008

Ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă bloggerii pocăiţi ar face împreună un singur blog în lumea virtuală, aşa cum fac împreună un singur trup în lumea spirituală, trupul lui Hristos…

Şi dacă acesta s-ar numi „Blogul lui Hristos”.

Tot felul de indivizi vin cu tot felul de bloguri: al lui Eminescu, al lui Ceauşescu, al lui Creangă sau al lui Vlad Ţepeş, de ce n-am face şi noi „Blogul lui Hristos”?

Dacă suntem   „cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi” (1 Petru 3:8) şi sfinţim în inimile noastre pe Hristos ca Domn şi „totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă” (1 Petru 3:15), şi nu l-am ţine pe wordpress, ci pe Golgota, ca dacă e să se suie undeva, atunci să fie o cruce sus, nu ar fi o utopie, nu?

Ce ar cuprinde blogul lui Hristos?  

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8) Da, Petru şi Pavel ştiau să facă bloguri!

Domnul nostru s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

El ştia cum e cu blogurile. Ştia cât de mulţi oameni se vor amăgi pe ei şi vor amăgi pe alţii cu închipuiri de viaţă, nu veşnică, ci virtuală, o viaţă altceva, o înşelătorie care le va da impresia că s-au transferat într-un fel de veşnicie personală secretă, inatacabilă, inestricabilă, aproape ocultă.

De ce n-am face „blogul lui Hristos?” Un loc unde fiecare să-şi aducă iubirea pentru El şi pentru fraţii lui, iubirea faţă de semeni, faţă de oamenii lumii acesteia care nici măcar nu ne recunosc a fi de-ai lor, şi e normal să nu ne recunoască… Pentru că:

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu Sunt din lume, dupăcum Eu nu Sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Ei nu Sunt din lume, dupăcum nici Eu nu Sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”


Audio şi Video

decembrie 6, 2007

Încet, încet, voi aduce, după cum vedeţi mai jos, toate poeziile de pe pagina Audio-Video aici, pe pagina principală în categoria separată Audio şi Video.

Asta, pentru o mai uşoară accesare a lor, întrucât văd că au căutare.

Probabil că, până la sfârşitul acestui an, vor mai apărea unele schimbări pe blog…


Povestea vasului spart

decembrie 5, 2007

citită în Confesionala şi puţin aranjată

O femeie avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băţ, cobiliţă, cum numesc muntenii instrumentul ăsta de transport, şi le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era întreg. Cel întreg îşi făcea pe deplin datoria: îşi purta până acasă întreaga cantitate de apă. Pa când cel crăpat ajungea mereu acasă cu doar jumătate din apa cu care fusese umplut… Se simţea tare incapabil…

Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de ruşine cu imperfecţiunea sa, şi se simţea atât de rău, fiindcă nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

După 2 ani de frustrări şi autoreproşuri, i-a vorbit într-o zi femeii, lângă izvor: „Mă simt atât de ruşinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”

Bătrâna a zâmbit: „Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am ştiut defectul tău şi am plantat seminţe de flori pe partea dinspre tine a potecii, şi, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care împrospătează casa.”

Pe mine m-a încurajat mult povestea asta. Poate că au şi alţii nevoie.

Impresie poetică

***

cât cer porţi pe drumul prăfuit pe unde-au trecut cirezile
umbrele tale acolo parcă nici nu au fost doar picăturile
condensul iubirii a udat florile de pe margine
şi te întreabă ziua de ce miroşi a parfum iar noaptea
de ce arzi ca o candelă

florile au crescut înalte şi le adună toţi
tu treci pe acolo încă o dată să le stropeşti
inima o storci ca pe-un vas spart


Problema rădăcinilor -1-

decembrie 2, 2007

Tot ce cred despre mine, e că sunt câteva lucruri la care mă pricep, şi o sumedenie de altele, la care nu mă pricep. O anumită pricepere specială, abilitatea de a mă juca între şi cu vorbe însă, da, mi-a fost dată. Nu vreau şi nu pot să ascund darul acesta. Care, înaintea Dătătorului, devine o mare răspundere.
Puterea de a evalua situaţiile, de a vedea just, o au mulţi. Mai puţin dorinta de schimba ceva. Mai ales când într-o stare veche de lucruri se află înfipte rădăcinile existenţei lor. A o dărâma, starea asta de lucruri,  înseamnă, pentru cei mai mulţi, a-şi anula propriile rădăcini. Dar numai cerul lui Dumnezeu nu se schimbă…

Din ce în ce mai des, în ultima vreme, mai ales în umbra aparent inofensivă a Internetului, se fac auzite voci care cer o schimbare. Voci care vin dinspre pocăiţi şi se adresează acestora. Nu substanţa existentei evanghelice îi deranjează, ci formele învechite, devenite anacronice.
Pe multe pagini web – şi capătă o amploare de neimaginat blogurile – sunt găzduite în mod programatic „esenţe” de modernism evanghelic.
Întotdeauna şi peste tot se duce o lupta surdă între vechi şi nou, iar regula e ca noul să învingă. Cum spuneam însă, şi el, la randul lui, va fi înlocuit cândva, dacă şi-a pus rădăcinile în lumea aceasta… Dacă nu şi le-a ancorat în cer. 


Ce chestie, şi blogul ăsta!

octombrie 9, 2007

Tot blogul e ca tot omul. Nu numai ca acela care îl scrie, cum ar fi o carte, de exemplu, dar mai ales ca acela care îl citeşte. Am început să vreau să scriu aşa cum vă place vouă să citiţi. Pentru că în societatea blogului nu exişti, dacă nu eşti citit. Şi nu eşti citit dacă nu scrii. Literatura a devenit o chestie vitală. Dar nu scrii, dacă nu ştii cum să faci asta. Nu e greu de învăţat însă, când există o lume întreagă dispusă să te înveţe. Cititorii de bloguri abia aşteaptă să vadă ce scrii, ca să te înalţe sau să te coboare pe scara unei existenţe virtuale, în fapt, dar atât de reală în calcularea raportării sinelui tău la el însuşi, la ceilalţi şi la Dumnezeu.

Cel mai mare pericol e acela al standardizării persoanei, al unui fel ciudat de democraţie culturală pornită din subiectivităţile atât de diferite ale cititorilor. Care democratie poate duce în neantul asemănării cu Dumnezeu (în sensul de uzurpare a Numelui Său) a unei întregi colectivităţi umane unită prin calculator.

Nevoia de rating anulează „asperităţi” personale de multe ori creatoare la modul excepţional, pentru a netezi totul în mănuşa anonimatului numit „gustul majorităţii”. Stridenţele sunt evidenţiate din pricina „normalului” unei majorităţi – normal până la un punct – majoritate incapabilă să digere altceva decât… roşcovele fiului risipitor, şi prea obişnuită cu gustul lor.

Ce chestie, şi blogul ăsta!


Dane, ai toată admiraţia!

octombrie 3, 2007

danspaniard-96.jpgSă mai spun că exact la motivele pentru care NU-MI PLAC BLOGURILE m-am gândit toată noaptea?

Ca nu facem altceva decât să ne plecăm înaintea unui gust dubios, înaintea pornirilor comune şi atat de vinovate uneori, măcar pentru faptul că se lasă manipulate de diverşi, ba chiar încurajându-se cu diverşii ăştia în mediocritatea avidă de aprobări sub formă de rating… Îmi ţin blogul şi mă chinuiesc să-l ţin la vedere, deşi nu-mi place deloc să transpir căutând subiecte despre care să scriu, tocmai pentru a încerca să contrabalansez pornirea asta spre scandal şi conflicte, spre puneri la punct – la punctul nostru de vedere! – a altora, care punct o fi el parte dintr-o linie, ca toate punctele, dar parcă e prea paralel cu iubirea…

Ca miroase greu pe bloguri n-ar fi nimic, dar miroase ciudat în suflete. Singure sau nesingure, devin adevărate prăpăstii în care cad unii alunecoşi de pe liniile lor, iar noi, în loc să întindem o mână, întindem capcane… Nu Dumnezeu ne-a pus blogul în braţe, singuri ne-am înodat în el. Şi ne înghite precum un boa un taur: câte puţin, da’ tot mai mult, până intrăm de tot. Apoi, cu sârguinţă demnă de cauze mai bune, începem a ne contorsiona mai multul sau mai puţinul talent până la sânge scornind, speculând, pătimind sau împătimind, manipuland şi lăsându-ne manipulaţi…

Dar vreau să miroasă a poezie, asta vreau. De-aia fac compromisul ăsta cu mine, care se cheama blog. Vreau ca, ademenindu-vă cu tot felul de altceva, să vă aduc la mine, unde am poeziile. Dar nu vreau să fac vreun compromis cu credinţa mea. Vreau ca Acelaşi Hristos care e în viaţa mea să fie şi pe blogul meu, aşa cum e şi în poeziile mele. De aia fac şi ce-mi place cel mai puţin: scriu integrame! O revistă îmi oferea 50$ pe o integramă şi am renunţat să fac… Pentru poezie fac!


Blogul şi faptele bune

iulie 30, 2007

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Efeseni 2:10

studiu21.jpg

Incapabili de fapte bune prin noi înşine, înghesuindu-ne cu sârg în condiţia umană mutilată de cel rău şi desemnând-o pe aceasta singura noastră reşedinţă spirituală, mobilând-o cu bune intenţii, ornamentând-o cu macrameuri şi perdeluţe cucernice, punând ici şi colo câte un sfinţişor, ne declarăm unii pe alţii buni şi cucernici şi ne admirăm definitiv şi irevocabil. Până când?
Un aspect fundamental este trecut cu vederea: la Dumnezeu nu este „când”. La El este “acum“. Nu sunt trecut, prezent şi viitor. Este veşnicie. La El se văd toate de sus până jos, fără perdeluţe şi pamponaşe. Ceea ce corespunde cu veşnicia Sa este ceea ce ramâne. Ce nu, piere. Dacă blogul ăsta convine planului Său veşnic, el va rodi. Sau poezia mea… Dacă nu, ea va dispărea din evidenţa Sa, cu trecutul, prezentul şi viitorul ei cu tot. Căci faptele bune sunt stabilite deja, sunt izvorâte din fiinţa Lui şi deja încărcate de rod în El. Nu putem nicicum schimba lista de principii a lui Dumnezeu. Iar la Dumnezeu, faptele izvorăsc din rostire: El Se rosteşte pe Sine fiire, nu vorbe. „Dumnezeu a spus … şi s-a făcut!”
Oare această activitate, a spus-o Dumnezeu? Sau e doar urmarea unor investiţii şi invenţii omeneşti? La baza ei stă Cuvântul Sãu? Este El dincolo de volanaşele şi pamponaşele noastre omeneşti? Daca da, străduinţele noastre nu sunt şi nu vor fi zadarnice.

„Alege astãzi cui vrei să slujesti.” cere Domnul. Iar alegerea noastră determină natura slujirii noastre şi a roadelor ei. Eu am ales să slujesc Domnului…