Jurnalul scrierii iubirii (03)

ianuarie 3, 2009

Continuare de aici

Aventura despre care vorbeam a început într-o vară. O idee, un clic istoric, o avalanşă solară… N-am mai fost eu. Am început să caut înfrigurat prin tot felul de cărţi, să văd dacă nu e o speculaţie care să fi sedus şi pe alţii, înaintea mea. Am început un studiu tematic şi sistematic al Scripturii, de teamă să nu bat câmpii. Dar pe măsură ce mă adânceam mai mult în studiu, cu ideea trăsnindu-mi în minte, perspectivele se lărgeau. Peste tot nu vedeam decât confirmări.

Oare fac eu textul să spună ce vreau să aud? mă întrebam… Oare nu e decât o speculaţie deşteaptă? Percepeam totul ca pe o apropiere uluitoare de un adevăr extrem de palpabil şi îndepărtat, în acelaşi timp. Vedeam imaginea mânuţei unui copilaş care strânge cu toată puterea un deget al mâinii tatălui său, ca o împlinire a nevoii de siguranţă şi de concret… Iată de ce îşi fac oamenii icoane şi se ataşează de ele! mi-am zis. Fiindcă credinţa lor nu poate muşca din Dumnezeu altfel decât muşcă un prunc biberonul… E greu să crezi că tata e altceva decât obiectul acela moale şi atât de plăcut şi adevărat!

Devenea o aventură din ce în ce mai serioasă. Iar eu, din ce în ce mai timid şi mai înfricoşat. „De ce tocmai mie mi s-a descoperit o culme pe care, de o istorie întreagă, o caută alpinişti super antrenaţi şi n-o găsesc?” Ca şi ei, aş fi făcut o poză, acolo, în vârful muntelui. Aş fi intitulat-o „Autoportret cu Dumnezeu”! Am zâmbit, amintindu-mi de pescarul care povestea că numai poza făcută cu peştele prins ieri, cântărea vreo şase kilograme. Sau doar mi se pare, din păcătoasă vanitate…

Nici acum nu am răspunsul la întrebare. De aceea mă tem. Mă tem de scârţâitul portiţei din fundul ogrăzii cu orgolii. Ştiu cât de vulnerabil sunt la o astfel de prăjiturică. Aşa că o iau înainte şi strig: ciupiţi-mă, să nu adorm pe laurii unei victorii care nu-mi aparţine. Iar că nu-mi aparţine, se va vedea. Slăvit să fie Numele Domnului!

Brăila, 23 ianuarie 2005


Aventură cu ghid

iunie 12, 2008

După slujba de dimineaţă, prietenii m-au scos la plimbare. Am văzut pentru prima dată Cetatea, fostul bastion al Albei Iulia. La intrare ne-a întâmpinat un oştean al Majestăţii Sale în ţinută de campanie. Viteazul ardelean (mai ortoman, se vede că are oi mai multe!) nu s-a împotrivit când am vrut să-l pozăm.


Împreună cu Elis, lângă „caraulă”

Când am intrat în trupul cetăţii, ghidul a început a ne spune poveşti despre Ordinul Templierilor şi alte alea, că atmosfera medievală a încăperilor se umplea de cavaleri şi de domniţe oftătoare (ofticoase? ofticioase? pofticioase?)

La un moment dat ne-a fost interzis să pătrundem într-o cameră unde, spunea el, era locul sacru al cavalerului superior şi nimeni nu avea voie să-l tulbure în afara cavalerului însuşi… Un fel de sfânta sfintelor templieră…

Voi aţi fi putea îmbrăca chestia aia?

Bine că m-au ţinut picioarele să bat locurile, că urechile să cred asemenea poveşti nu m-au ţinut. Doamne, mercantilul a greşit epocile şi ne trage de inimi de câte un colţ de ni le destramă!