de n-ar fi aur la capătul trudei

mai 26, 2009

***
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu s-ar mai avânta căutătorii în labirint
sunetul de corn nu ar mai aduna vânătorii în hăituiri
şi întotdeauna
libertatea în Hristos are un preţ al ei
care doare uneori atunci
când căutătorii devin aurul căutat
iar vânătorii cerbul cel falnic de la izvoare

de n-ar fi aur la capătul trudei
nu ar străluci nimic din ce doare


Aurul să fii

martie 24, 2009

Aurul să fii

Şi cui sunt rob, când cu statura încă
Pe mine însumi caut să mă sui?
Când aur trece curăţit, pe lângă,
Şi nu ştiu cum să-l ţin din goana lui…

Rămân mereu în umbra unei vârste
Când focul greu ardea şi nu ştiam
Că înainte de-ale morţii cruste
Aceeaşi mormântare prohodeam.

Acum la Tine gândul îmi aleargă
Cum supt, pământul fuge către ploi:
Când zbaterea din doruri se dezleagă,
Învaţă-mă să număr pân’ la doi.

Tu ştii apoi cum vom citi Iubirea,
E treaba Ta cum vom afla că ştii…
Desfă-ne, bun Isuse, împietrirea,
Şi-n glodul nostru aurul să fii.


Aur, smirnă şi tămâie

decembrie 1, 2008

Dintre corturi, strânşi în frâie de tăceri primordiale,
văd cu inimi ireale, aur, smirnă şi tămâie.
Văd pojghiţa îndoielii dintre ceruri cum se crapă-n
albe fante să încapă stea suită poleielii
de vedere omenească, de-nţeles trezit cu zorii:
cer dedându-se candorii, când Lumina stă să nască.

În nisipuri vrajă nouă din vecii se oglindeşte,
oaza visului stropeşte fulgii însetaţi de rouă
şi desenele celeste spun istorii despre-o Cale
trasă-n ani de-o stea agale, printre veşnicii şi peste,
rimă-n dânşii să rămâie au poeţii magi, străinii,
Pentru – Acel Poem ce-n spini îi – aur, smirnă şi tămâie.

Şi-i o cale de-nstelare izgonind din drum blestemul.
Dacă-n cer e scris Poemul, trebuie citit călare –
până-n adâncimea lumii ăstei plină de durere –
pe cămile – şi se cere să pluteşti deasupra humii.
Nu pot vânturile nopţii să le sfarme poezia
şi credinţa că Mesia împăratu – S – a – n pământuri.

Magii dunele cu lampa aladină le alungă
steaua cerului s-ajungă, lumii să-i priceapă crampa
unei naşteri sacerdote, unei libertăţi umile…
Magii fac din neguri zile cu-ale lor preascumpe dote
ce s-or transforma în cuie, vina lumii s-o alunge –
ale lor prinoase-n punge: aur, smirnă şi tămâie.

Va fi darul nostru, Doamne, închinare, slavă Ţie?
Sau doar spini, durere vie şi cu cruce-n spate, goane?
E frumos, e blând noianul, curg zăpezile pe brâie –
aur, smirnă şi tămâie – mai avem pentru la anul?
Ce-ar fi dacă magi de rugă ne vor dărui pe noi?
Tu, Născutule, ne voi? Sau priveşti, plângând, pe lângă?

Ionatan Piroşca (din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”)


Tot ce arde luceşte

octombrie 31, 2008

Doamne, pui vreascuri ca să-mi dai foc…
Ce pălălaie vrei să aprinzi din mine?
Nu se vede aurul în lutul meu deloc.
Dar Tu ştii mai bine.

Până la urmă tot ce arde luceşte un timp,
Mistuie totul, zgura dispare.
Aş vrea să rămân vasul în care un ghimp
A fost stors de-nţepare.

Vasul de aur, vasul de cinste din care bea
Marele preot al mântuirii, să fiu,
Podoaba de preţ din inima Ta
Cu vinul adevărat şi viu.

Apoi să clincheţesc de bucurie din tot
Că m-ai băut pe nerăsuflate, cu sârg…
Doamne, pui vreascuri şi îmi dai foc
Fiindcă mă ştii aur pe dinadânc.


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

În orice clipire de linişte şi răgaz văd pe Domnul meu în rugăciune. E o taină a luminii care intră şi iese în şi din orice culcuş de-mpărat. E o singurătate a inimii ce se frânge într-un dor neştiut de vâltoarea mulţimii. E inspiraţia oricărei iubiri adevărate…

***
singurătate preţul tău în aur
încurcă socotelile precupeţelor
sub toţi smochinii lumii ai lăsat câte o rugăciune
şi urma nardului din mir pe picioarele Tale mai ştie drumul durerii
singurătate ce mântui mulţimile de ele însele şi criptele de pietrele lor
nicidecum nu greşesc dacă Îţi spun înviere

fiindcă de acum înainte orice privire peste umăr poate fi o cărare
şi orice suflare de tei o înălţare la cer
numai eu mă-mprejur uneori