Reverie

martie 12, 2008

Cu mâna Ta pui fiecare suflare la locul ei,
Fiecare nervură de infinit…
Rădăcinile unei lumi nu-s lumea, nici dacă vrei,
Ştiam asta când am iubit.
 
De atunci pun întrebări la care nu ştiu
Să răspund, văd doar cu auzul
Cântul ce aleargă în pustiu,
Nepătrunsul.
 
Ce-are cu mine Iubirea, ce are, Doamne?
Uneori mă astupă ca o geană lăsată,
Când se naşte o lacrimă sau o foame
Într-un ochi, deodată…
 
Şi o sorbi Tu, iar eu tac lunecând
Între adevărurile primordiale,
Când ridici aurul din pământ
În picioare…


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (6)

martie 5, 2008

continuare de aici

Întruparea

Acolo toţi vom fi poeţi. Acolo ne vom spune unii altora poezii, vom vorbi în cântări de laudă, e normal, ce-am mai putea face altceva decât să ne bucurăm şi noi de bucuria lui Dumnezeu.

Şi bucuria lui Dumnezeu este în Cuvântul Său. „Căci în El îmi găsesc toată plăcerea.” TOATĂ PLĂCEREA! Toată bucuria! Greutatea sentimentului lui Dumnezeu, Duhul Său care se revarsă în apele Iordanului, peste Fiul Său… Peste Cuvânt…

Asta este şi întruparea: interferarea lui Dumnezeu cu universul Său. Asta este întruparea…


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (5)

martie 3, 2008

continuare de aici

Dragostea lui Dumnezeu ne umple. Iar dragostea lui Dumnezeu este altfel şi altceva decât sentimentul nostru de dragoste. Noi spunem că iubim pe x sau pe y, pe el sau pe ea, dar aşa de greu această dragoste poate renunţa la x, la y, la el sau ea, fie că este un prieten, o prietenă, soţia, soţul, copiii… Ne este imposibil să renunţăm.

Călătorim prin lumea asta cu un bagaj aşa de mare de sentimente, fără să ştim cât sunt de superficiale. Da, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Său Fiu… A dat pe singurul Său Fiu… A DAT PE SINGURUL SĂU FIU!

Dumnezeu nu se joacă. El a fost dispus, din dragoste, să tacă. Să-Şi dea Cuvântul pieirii… SĂ TACĂ! În Ţefania 3:17 este un cuvânt superb… De ce a tăcut Dumnezeu? „Căci Dumnezeu tăcea în dragostea lui, Se bucura de tine cu mare bucurie ŞI NU MAI PUTEA de veselie pentru tine.” Extraordinar!

Când a tăcut Dumnezeu? Când? Când nu mai putea! Când L-a depăşit propria lui simţire. L-a depăşit propria lui bucurie… Tot universul ăsta s-a născut din bucuria lui Dumnezeu.

Ţine-mă-n bucuria Ta! Nu mă lăsa… Nu pot gândi prea mult… când universiul ăste este rodul bucuriei lui Dumnezeu… Aşa de bine a surprins Ţefania creaţia, atât de bine! Dumnezeu nu mai putea… Tăcea în dragostea Lui…

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, atât de mult, încât a tăcut! A tăcut şi S-a bucurat. A acoperit totul, totul, şi dragostea asta L-a făcut să nu mai vadă mizeria mea, păcatul meu, ura mea, dispreţul meu…

Cuvântul Său nu s-a mai auzit. Universul a devenit altceva. Pentru că Dumnezeu a tăcut. A tăcut o secundă care a durat trei zile. De atunci vorbeşte iarăşi. Dumnezeu Se bucură iarăşi, Se bucură pentru fiecare mântuit al Lui. pentru fiecare frântură din creaţia Lui care reintră în locul ei de la-nceput.

El va face un pământ nou şi ceruri noi. Aceasta este finalitatea relaţiei Sale cu Sine. Aceasta este finalitatea gândului lui Dumnezeu. Asta îmi vorbeşte mie Scriptura. Şi acolo mă va aşeza pe mine. Acolo va face din mine coroana… coroana acestei creaţiuni, iar Domnul meu şi Stăpânul meu va fi Cuvântul Său.

Atunci voi şti să fac cea mai frumoasă poezie. Şi numai eu, ci şi voi…

(va urma)


Nasul meu nu e de 1 pe wordpress!

martie 3, 2008

Doamne, ce sperietură am tras! Mă luase ameţeala. Şi bătea un vânt…!

Nu ştiam ce m-a proiectat de la locuşorul meu cuminte şi atât de liric tocmai pe creasta wordpress-ului. Nu spun că nu era seducătoare priveliştea…  Să-i vezi pe toţi ceilalţi că uitându-se-n sus te văd pe tine… Ce senzaţie de dumnezeu al wordpresului te paşte! Acum îl înţeleg pe pătrăţosu care a ales să abdice.

Acum ştiu măcar ce m-a dat jos de acolo: nasul! Nasul meu nu e de 1 pe wordpress. Şi nici nu-mi doresc să fie. De fapt am înţeles ce s-a întâmplat… A fost 1 martie, lumea a căutat ceva anume pe net, eu aveam pe blog şi unii au găsit. Mulţi, e adevărat. Numărul de clickuri crescuse în câteva ore la peste 1000% faţă de cel obişnuit. Începusem să mă gândesc să-mi readuc pe blog taraba cu cărţi. Şi probabil că o voi face…

Dar slavă Domnului! Ratingul ăsta ştie de respect. De respectul nasului meu. Mi-am revenit rapid, m-am întors, m-am privit în oglindă… Nu, nasul meu nu e de 1 pe wordpress! Mai bine vă mai spun o poezie: 

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


La cererea vizitatorilor

martie 3, 2008

Cântă Eliza

Atât
de mic

Oh, Doamne, sunt atât de mic, atât de mic,
de când încerc în rază să-mi ridic
o lacrimă, un umăr de privire
peste aşa pustiire.

Şi nu pot decât până la poale
să văd muntele din raza de soare.
Să regăsesc poteca şi urmele de paşi
din Tine rămaşi.

Nu-s decât o gândire singură şi ciudată,
cu ecou uneori, cu ecou altă dată…
Ca o înghiţire de sentiment rătăcit
în intestine de chit.

Alerg şi întreb, alerg şi întreb, poate cândva
aripa ce mă ţine va dispărea
şi va rămâne doar pomul din care, dulce,
Ţi-ai făcut cruce.


Trecerea prin icoană (fragment 05)

februarie 28, 2008

***

ca o aplecare de salcie cu toată seva
către luminăţia sa raza
aşa am îngenuncheat
eu eram râul cu bolboroseala lui
ce bine că bolta ştia să Te pieptene

doar aşa am parte şi eu de câte-o sclipire
razele soarelui sunt fire din părul Tău
pierdute la pieptănat

***

numai eu plâng atunci
când îmi văd lacrimile
oare nu plânge şi Dumnezeu măcar puţin

oare numai eu trec atunci
când merg pe jos
nu merge şi drumul cu mine

anotimpul vrea să se mute
a găsit o privire undeva
o cămară întreagă de văz îi spune alb
şi îl dezgheaţă până la flori

eu cred mai sus decât toţi munţii
Dumnezeu dădea pante luminii

***

dacă au trecut adâncimile pe la tine
să ştii că marea mă învelea
cu palma lui Dumnezeu îmi netezea
peştii de aur ai închipuirii

dacă au trecut adâncimile pe acolo
să ştii că am murit un pic
de oboseala unui înger

nu îmi adulmeca tăcerile
nu-ţi vor spune nimic despre nicăieri
unde eram când a venit cerul
să ne bea separat
ca pe două lactei

 făceai curat în fotografia ta cu un suspin

***

apoi am întrebat treptele încotro
o nouă dimensiune transpira la orizont
ca o plajă de calmă privire
vezi acolo acolo mai la şoaptă de inima aia
a pus El sentimentele

numa vezi spală-te pe urcuş
când te joci

***

şi am eliberat un iov gârbovit
ca un noe care dădea drum de porumbel
aşteptărilor lui înfrigurate
de lume flămândă
i-am arcuit întotdeauna ca pe o surcea care se mistuie
la flacăra tuturor rugăciunilor lui
şi umple cenuşa oricărei dureri

de acolo trebuia să plec
rădăcina era mai sus


Zâmbetul de mărţişor poate fi o lacrimă?

februarie 28, 2008

Desigur! Eu l-am găsit aici, zâmbetul ăsta.

„Căci El dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi.” Câţi I-au luat ploaia şi au plecat cu ea, fericiţi, fără să-L mai vrea, că de! acum aveau ploaie…

De ce numim har tot ce nu putem numi ploaie?

De ploaie avem toţi parte, de har, numai cei buni.

A fi bun înseamnă a fi ca lacrima dintr-un mărţişor?

La multi ani! tuturor coastelor lumii, spun oceanele calde, trezindu-se… 🙂

ce adâncă şi tandră mi-e coasta
nici eu nu ştiam despre asta
admir mâna ce te-a făcut
şi Îi şoptesc să ia de la-nceput
oricare somn al meu din care sări
ca o deşteptare pe mări
curând Îl voi ruga să te scrie
ca pe o poezie

şi pământul să-nmugurească
de o dragoste împărătească
în loc de o coastă răsare
în dreptul inimii mele o floare
pe care o culeg şi nu mai ştiu
ce voiam să fac cu ea… doar târziu
ai zâmbit când mi te dădea
asta era floarea mea

de unde ştii inima care îţi e floare
ai vreo albină căutătoare
ai vreun parfum ghicitor
de inimă de călător
care mai şi adoarme uneori
atunci când coasta mi se face zori
treci din parfum în trezire
în curând îmi voi veni în fire


Rugăciunea

februarie 27, 2008

Pun rugăciunea să Te întrebe de mine,
Poteca ei o străbat în genunchi…
Când în totu-i tăcerea-n ruine,
Doar în Tine mă strâng în mănunchi.
 
De cuvânt mă cunun ca o umbră
Dezlegată din geruri şi gheţi.
În ecoul meu sângele-Ţi umblă
Ca o boare umblând dimineţi.
 
Şi cetirea în slove de aur
A rostirii ce-i numele meu
Surpe-se-n gândul Tău faur,
Nu ca azi, nu ca ieri, ci mereu…
 
Şi o pun rugăciunea să-ntrebe
Care drum către cer e mai lin…
Cel ce doare atunci când începe,
Şi păşeşte cu mine când vin.


Ca mâine-i unu martie!

februarie 26, 2008

Lemnul meu

cu gândul nu departe

Când vin curate ape şi drumuri mi le şterg
Şi nu mai pot fântâne în rază să-mi croiesc
Te-ntreb cu-ndepărtarea, eu încotro să merg,
Pe care ascunzişuri de ploaie să păşesc?

Pot ierburi să Te ţină, când eu sunt doar răzor
Şi urma de la sapă mă doare-aşa adânc?
Se bate-nfrigurarea în piept cu câte-un dor
Cum bate-se merinda sub şauă la oblânc.

Dintr-o călătorie-am rămas măcar puţin,
Măcară ironie de veacul întâmplat…
O, Doamne, vin amnare şi scăpărişuri vin
Să îmi aprindă ruguri pe care m-ai urcat.

De-atâta aşteptare se clatină o stea,
E gata să ajungă, de-atâta betleem
Cât a-ncăput în lemnul ce este viaţa mea…
Dar ştii? Şi crucea este croită tot în lemn!


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (3)

februarie 26, 2008

continuare de aici

Şi care e finalitatea unui pom… ? Pomul rodeşte… Face fructe… Să ne amintim că în Grădina Edenului era pomul vieţii, era acea realitate cu care interfera Dumnezeu. La asta omul încă nu a ajuns. Să muşte din pomul vieţii…

Este iarăşi un lucru deosebit, acesta. Omul nu a reuşit, spre condamnarea lui, decât să guste din pomul cunoştinţei. De aici, şi situaţia lumii noastre de astăzi. Nu am ajuns la pomul vieţii. Nu putem interfera decât la nivelul cunoştinţei noastre şi nu al determinării vieţii…

Dumnezeu determină viaţa. El gândeşte „pom”, şi apar roadele. De aceea Domnul Isus, când a găsit acel smochin fără rod, l-a blestemat. Pentru că era deja mort. Pentru că Dumnezeu, când interferează cu ceva fără roade, îl vede mort.

Asta e consecinţa faptului că El este cel mai mare poet. La El poezia nu se face din cuvinte, ci din relaţii. Relaţia pomului cu el însuşi este să facă rod. Aste e finalitatea, acesta este „da”ul Lui, Aminul Lui: RODUL!
Nu mai spun că noi, atât de mulţi dintre noi, trăim haotic, trăim oricum, dar nu avem rod. Vom vorbi poate odată în ce constă rodul pe care l-am putea avea noi. Dar să mă întorc la ideea mea.

Dumnezeu construieşte poezii din relaţii. Am înţeles recent lucrul ăsta şi încerc să-l copiez. Încerc să nu mai fac poezii din cuvinte, ci din relaţii.

Care e finalitatea faptului că eu mă spăl pe mâini, de exemplu. Una dintre ele este aceea că sunt sănătos. Şi atunci un vers ar spune: „eu mă spăl pe mâini şi reuşesc să umblu”… E o relaţie de la cauză la un  efect final.

Dar şi umblarea, la rândul ei: „eu umblu şi drumul are capătul lui”. Şi acesta poate fi un vers…

urmarea aici


Cât înţeles

februarie 25, 2008

Ştie cineva cum o găsesc pe Estera?
E aşa de greu să poţi spune mulţumesc în ziua de azi…


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (1)

februarie 23, 2008

M-am gândit la ce aş putea spune într-o emisiune despre poezie la radioul ăla unde voi colabora, după ce trecem de aranjamentele tehnice. Şi cum îmi este obiceiul, vorbeam singur şi mă înregistram în liniştea dinaintea zorilor, pe întuneric.

Gândurile mi-au luat-o razna, la un moment dat, şi am înţeles ceva atât de frumos şi de îndelung aşteptat, că am început să plâng din toată aşteptarea asta, ca un ocean din care iese spuma… 

Dragii mei, vă spun bine v-am găsit. Am să încerc să vorbesc – să vă vorbesc – despre unele lucruri pe care poate că şi eu, cel care le spun, le înţeleg greu, doar pe departe, şi numai fiindcă Dumnezeu mi-a făcut parte de ele.

Nu e greu, zic unii, să faci poezii, ba chiar este foarte interesant. Te admiră ceilalţi, te crezi mai deosebit, mai cu har, mai dăruit… Nu. Nimeni nu este altfel decât ceilalţi. Înaintea lui Dumnezeu geniul este asemenea omului de rând şi împăratul, asemenea robului. Ba chiar, spune Domnul, cei dintâi vor fi cei de pe urmă.

Vorbeam aşadar despre poezie. Despre rostul ei, despre fiinţa ei…M-am gândit mult timp. Şi nu doar că m-am gândit. Gândurile astea veneau dintr-o experienţă, dintr-o activitate îndelungată, şi-mi arătau dacă sunt sau nu pe drumul cel bun.

Aş vrea doar să începem prin a căuta să înţelegem măcar pe departe ce este aceea o poezie, ce este dincolo de ea… Nu vreau să vin cu reţete. Nici nu mă gândesc să dau reţete. Am văzut într-un loc un titlu: cum să fii poet în şase săptămâni. Ha! Amuzant. Eu tot încerc să învăţ să fiu poet, şi după vreo 40 de ani de încercări, acum, când mă îndrept spre unul dintre capetele vieţii mele pământeşti… ei, dacă n-oi da în mintea copiilor, poate voi şi ajunge la el… înţeleg că mare lucru n-am priceput, că de-abia de-acum încolo dac-oi reuşi… Poate vom reuşi împreună. Vreau să ştiţi că şi Dumnezeu face poezii.


„Baia de mulţime” a Duhului Sfânt

februarie 22, 2008

Putem simţi astfel prezenţa Duhului Sfânt? S-a încercat de curând suprimarea unor astfel de manifestări, dar cine a încercat asta, a măsurat mai întâi, înainte de a încerca să taie, cum ar face orice croitoraş mai mult sau mai puţin viteaz? 

Selectia e dintr-un film cu Hillsong într-un concert. Aţi avut stări când v-aţi simţit ca acolo? Când mâinile voastre ridicate îmbrăţişau cerul…? Când inima vă era pe buze şi o lacrimă nu mai avea loc de altă lacrimă?

Când învăţaţi ce este poezia, deşi nu v-aţi gândit niciodată să vă faceţi poet?

De ce Duhul Sfânt nu ar face asemenea „băi de mulţime”?

Asta când mulţimea face „baie de Duh Sfânt”!

Fiindcă din păcate sunt tot felul de imitaţii de lincheli într-o baltă care n-are nimic de-a face cu Duhul… Desigur „în păcat(e) ne-a născut mama noastră”, dar unii (şi nu vorbesc de Hillsong) le suie pe scenă ca să fie mai aproape de cer, poate ajunge Duhul şi acolo.

Ăstora totuşi e bine să li se spună că sunt în aer…

Părerea mea… A unuia care face poezii, nu muzică.


Pachetul cu iertări, sau iubirea din încercare – 2 –

februarie 22, 2008

continuare de aici


Trecerea prin icoană ( fragment 04)

februarie 20, 2008

***

e ca atunci când Dumnezeu îţi spune să te joci
dar jucăria se ascunde ca atunci când îţi spune bea
şi apa-i amară
înseamnă că vrea să ştii setea

în orice cădere de soare la orizont
e prea multă seară
iar jucăria s-a pitit într-un colţ
de apă amară

***

spune-mi că aerul are un templu pe care l-am uitat
dă-mi înapoi memoria nepribegită
mersul meu speriat
pe o sârmă clipită

Doamne câtă metaforă de om trebuie să-Ţi fie
fiecare olog vindecat
nici lui nu i-a trebuit înţelegerea
când s-a ridicat

***

dacă nu ar fi fost albastru pe-afară
ar fi dat înapoi
ca o coastă care creşte şi creşte şi creşte
şi se face doi

dacă n-ar fi icoana am trece
direct prin iubire
ca printr-un jar
în care te faci zi de zi mistuire

te va mânca un cal din poveste
ca pe oricare îndepărtări
abia când mă va duce pe creste
voi da de zări

citesc asta şi strâng din dinţii memoriei
se poate oare să plâng
din carnea istoriei

***

pe Dumnezeu nu poţi să-L scoţi din jurul mâinilor lui
când vrei mângâiere roagă-te definitiv
ca atunci când trec anii

şi vei pricepe un colţ de frunză un capăt de drum
o întoarcere seara acasă
ca un pahar cu apă în Numele lui
după masă

***

Doamne glasul Tău ca un zid
la care mă pun tăcerile lumii
când mitralia lor fierbe spumegă
stiu că voi fi glicina voi alina trecătorii

bucuria nu are nume deşi e a mea
n-are nici capăt deşi mă-mpresoară
creşte un finic pentru o osană
în piept se poate face şi cuib aşa e de sigură
inima mea de ziua de mâine

da cred că voi bea cafeaua cum vrei Tu
eşti Cel care pui zahărul zilnic
lasă fericirea să muşte din adam
dă la o parte fructul ăla adu numirile
pune un necapăt nopţilor calde
şi încet vine toamna


Trecerea prin icoană (fragment 03)

februarie 19, 2008

toată pădurea-i a mea
fiecare iarbă iese din ea
verdele suie până la înălţime de-o coasă
dar până la urmă vrea acasă

sunt cerbul sunt cerbul rănit
cu glonţul acela în el
undeva e pajiştea cea rămasă
vreau acasă

nu mai pot paşte nicio câmpie
nicio pajişte grasă
sunt frate cu toată iarba de pe pământ
a-mbătrânit privirea-mi pe vânt
vreau acasă

în aer se face cu un apus mai puţin
în porumbişte cu o mătasă
păsări din migraţii nu mai vin
vreau acasă

dacă te întreb ceva spui că val
ca o împuşcare întoarsă
în mine glonţul ăla vertical
voia acasă

în ochii căprioarei e un fiord
vin furtuni şi-aiurează
dar nu mai pot să zăresc nu mai pot
dacă-i pasă

e ca un greu de mirare în crengi
care m-apasă
Doamne bun numai Tu înţelegi
c-aş vrea acasă

pentru mine poarta e prea departe
valea prea joasă
dealurile-n jur prea înalte
vreau acasă

port glonţul acela cât un trofeu
venea în mine să mă ia de mireasă
ca să mă ducă la Dumnezeu
vreau acasă

mi se va mai zvârcoli spaima puţin
neînţeleasă
dar mă ţin bine de glonţul ăla şi vin
că vreau acasă

printre copaci o rază-şi târa
lumina scoasă
dar glonţul meu şi pe ea o-mpuşca
pe biata rază

abia atunci am văzut o tristeţe
cât o mireasă
care venea să mă-nveţe
că vreau acasă


Miez de vară… iarna

februarie 18, 2008

Miez de vară

Cum se strecoară prin pervaze raza
Ciuntind o umbră-n palma unei flori
Ce-şi amăgeşte liniştea cu vraja
Unor înveşmântate-n răsărit culori,

Aşa spre Tine ca spre-un leac alerg,
Bolnav de dor cum sunt şi rupt de trudă…
În zare licăririle se şterg
Şi jerba înţelegerii asudă.

În Templul Tău s-adăst ca nicăierea,
Ca-n miezul unei pâini născută-n grâu,
Să-mi fie-n cupa plină îmbăierea
Iubirii, infăşată-n albul brâu

Al verii noi, ca altă stea lactee
Cu îngeri plini şi regi şi anotimpi…
Mă spune, Doamne-n drumuri galilee
Prafului mut şi florilor cu ghimpi.


Recită Estera

februarie 12, 2008

Ştiam de mai mulţi ani că Estera recită frumos. Astăzi am găsit întâmplător pe net, printre alte interpretări superbe, două poezii de-ale mele recitate de ea. O invit să ne încânte cu glasul şi cu sensibilitatea ei. Îţi mulţumim, Estera!

Şi dacă ai cum, spune-mi unde te găsesc. Am nevoie de permisiunea ta ca să mai folosesc asemenea perle!

Neprihănire între
dureroase Golgote

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


Tăcerea aceasta ce licură

februarie 12, 2008

Rindea nazaretă

Dau orele nopţii din somn înapoi,
Ceva să-nţeleg din ascundere
În Domnul din Ceruri, în Domnul din noi,
Ecou de Cuvânt ‘trepătrundere.

Sudori de lumină pe tâmple aleg
Un gând, o tăcere, o inimă…
Nu vreau să-nţeleg şi vreau să-nţeleg,
Şi-n toate acestea suspini-mă!

Dai viaţa ‘napoi ca pe lemn o rindea,
Rindea nazaretă şi lunecă
Oglinda coroanei de spini peste ea,
Iar ziua în ea se întunecă.

Se zbat orologii şi-s ore târzii,
Încep universuri să golgote
Căci Doamne, legată murirea o ţii
Cu oamenii-n ea, ca să forfote.

Dar vremea privirii în noi a venit,
Mai vezi Tu acolo vreo plângere
De om geluire, de om răzuit
În sine rindeaua să sângere?

O clipă mai cred că din clipă răsar,
Apoi văd tăcerea cum picură…
Aş vrea sa rămân în ecou-Ţi măcar
Tăcerea aceasta ce licură!

(fragmentele de film sunt din „Barabbas”, cu Anthoni Quinn)


Psalm de slavă

februarie 11, 2008

Când aripi rup din zbor câte-un hulub
Şi îl aştern aşa de lin privirii,
Atuncea, Doamne, mă visez un cuib
La căpătâiul preahălăduirii.

Atuncea vreau, din aerul ce-l sorb
Să mă desfăşuri ca pe o mantie
Un sceptru orizont suit din colb
Şi drept şi tandru ca o poezie.

Un psalm de mine răsfirat pe ani
Să scriu cu pana unui sentiment
Sau cu albaştri îngeri diafani,
Ca ape limpezi pe un continent.

Un psalm de slavă cât incendiul cel
Al unei inimi arsă de iubiri
Aş vrea să fiu… Iar glas să fie El
Să-mi facă flăcări din mărturisiri.