Ca mâine-i unu martie!

februarie 26, 2008

Lemnul meu

cu gândul nu departe

Când vin curate ape şi drumuri mi le şterg
Şi nu mai pot fântâne în rază să-mi croiesc
Te-ntreb cu-ndepărtarea, eu încotro să merg,
Pe care ascunzişuri de ploaie să păşesc?

Pot ierburi să Te ţină, când eu sunt doar răzor
Şi urma de la sapă mă doare-aşa adânc?
Se bate-nfrigurarea în piept cu câte-un dor
Cum bate-se merinda sub şauă la oblânc.

Dintr-o călătorie-am rămas măcar puţin,
Măcară ironie de veacul întâmplat…
O, Doamne, vin amnare şi scăpărişuri vin
Să îmi aprindă ruguri pe care m-ai urcat.

De-atâta aşteptare se clatină o stea,
E gata să ajungă, de-atâta betleem
Cât a-ncăput în lemnul ce este viaţa mea…
Dar ştii? Şi crucea este croită tot în lemn!


Gânduri şi gânduri…

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 2 martie 2001

Dragi prieteni,

Este dificil să ne întâlnim mai des, nu? Fiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastră viaţă, şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocupările mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile în aparenţă, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crampei de mângâiere, împlinirea unui vis ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână… Este foarte adevărat. Dar cum acţionăm această părtăşie cu Duhul Domnului? Cum trecem prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm sa treacă momentul de sensibilitate la orbirea altora – care seamănă atât de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic?

Când am văzut mesajul fratelui I, m-am bucurat. Apoi pe al lui T… Iată, mi-am zis, oameni care au ce spune şi care nu se tem să o facă. Iată un viitor pentru literatura creştină în limba noastră. O controversă între două puncte de vedere diferite asupra naturii necesare a literaturii creştine evanghelice nu poate fi decât benefică, mi-am zis, dacă ea duce la elucidarea esenţei care este, după mine, rolul pe care trebuie să-l joace aceasta în lucrarea Domnului. Iata, mi-am zis cu bucurie, oameni care sunt gata să facă ceea ce eu nu ştiu sau
nu pot. Oameni pentru care Dumnezeu are o lucrare şi care sunt conştienţi de asta.

Nu am iniţiat lista de discuţii pentru mine, ci din convingerea că sunt asemenea oameni care pot duce literatura creştină românească acolo unde îi este locul…. Spuneţi-mi, vă rog, m-am înşelat?

(…)

Aştept răspunsurile voastre cu nerăbdare. Fiţi binecuvântaţi!

Ionatan Piroşca


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Te proclami creştin. Poţi rosti cu toată inima “Vino, Doamne Isuse!”? Porţi numele Său, pretinzi că-L porţi de două mii de ani… Îl invoci în CV-ul tău? În prezentarea pe care ţi-o faci zi de zi înaintea oamenilor, spui cu mândrie că porţi numele credinţei tale? Sau credinţa ta e alta decât numele pe care îl porţi?

Este groaznic să aştepţi să mori. Fie că eşti condamnat pe drept sau pe nedrept, fie că ai o boală incurabilă, oricare ar fi motivul previzibilei tale dispariţii, este groaznic să aştepţi să mori. Toate clipele vieţii tale capătă o altă semnificaţie. Nu poţi înţelege, oricât te-ai chinui, cum e să nu fii. Dar dacă ai avea răspunsul la această întrebare, te-ai simţi altfel? Dacă cineva ţi-ar fi descris cu lux de amănunte cum e să nu mai fii în viaţa asta, să nu mai depinzi de aerul acestei planete, te-ai mai linişti?

Aş vrea să-ţi spun acum că Cineva chiar a făcut acest lucru pentru tine. A descris lumea de dincolo de înţelegerea şi de pasul tău omenesc pe înţelesul tău, mai mult, a arătat practic cum poate fi trăită corect această alternativă de a face faţă fricii de moarte, a terorii dispariţiei veşnice pe care a numit-o pieire. Ba ne-a şi asigurat nu doar că vom avea locul pregătit, dar şi că Se va întorce să ne ia şi să ne conducă până acolo. Poţi rosti cu toată inima ta: “Vino, Doamne Isuse!”?

Dacă da, înseamnă că te-ai pregătit. Că ai ales să-L proclami şi mai ales că eşti gata să-L prezinţi şi celorlalţi, aşa cum un mădular reprezintă corpul căruia îi aparţine. Astăzi e suficient un fir de păr pentru a putea identifica o persoană. AND-ul prezent în fiecare celulă a unui corp spune totul despre întreg acel corp. AND-ul unui creştin advărat e acelaşi cu al lui Hristos şi se numeşte Duhul lui Hristos. El va arăta întotdeauna identitatea lui Hristos. Nu se poate ascunde. Trupul este întotdeauna mădularele care îl constituie. 

Tu întârzii şi tu grăbeşti venirea Lui. Tu şi eu… El aşteaptă să ajungă la maturitate acest trup al Său. Şi aşa cum fiecare hotărăşte pentru sine când e suficient de matur pentru un nou pas în viaţă, să se căsătorească şi să aibe copii, de exemplu, aşa El hotărăşte care vor fi condiţiile revenirii Sale. Ne-a spus despre asta, ne-n delegat pentru asta. Nu pe celălalt,. Ci pe mine îmsumi: mergi şi fă ucenici! El nu va veni până nu va împlini trupul acesta al Său cu numărul deplin – şi acest număr deplin numai El îl ştie – al neamurilor.

Aşadar creştinii trebuie să fie ambasadorii Săi. Purtătorii de cuvânt ai unei Împărăţii veşnice. Vestitorii celei mai importante veşti din istorie: nu mai este cazul să ne temem de moarte! Şi nici măcar nu ne costă eliberarea asta. Îl costă pe trup… Pe El Îl doare… Noi doar trebuie să credem asta. Să credem că ştie El bine ce va face cu mâna sau piciorul Lui, care suntem noi.

Şi să nu uităm: frica de moarte a cunoscuţilor noştri are nevoie de credinţa noastră. Asta aşteaptă El de la noi. A venit să ne cheme pe toţi, va reveni să îi ia pe aceia care Îl cheamă dintr-o inimă curată: “Vino, Doamne Isuse!”

***
vezi podul ăsta e de smarald sub el
doarme ursul care sperie pe viteji
dar ca în toate lucrurile a venit viaţa
şi îl înghite pe urs apoi Tu Doamne
mă iei în braţe şi mă treci pe malul celălalt
şi rămân ca lumina ochilor Tăi aţintit către deal
acolo crucea îninta greu în pantă ducându-Te către dor
era ca în visul cu mine copil când tata aprindea soba
şi îl chemam pe fratele meu la poveşti

vezi podul ăsta e de smarald sub el
doarme ursul care sperie pe viteji
dar ca în toate lucrurile a venit viaţa


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Aşteptăm ceva şi nu ştim ce. Facem totul după anumite convingeri ale noastre cu privire la ceea ce credem că va fi. Sunt aceste convingeri corecte, sau sunt greşite? Cei mai mulţi dintre noi nici nu-şi pun această problemă, îngropându-şi sentimentul de aşteptare într-o relitate cotidiană înglodată între preocuparea supravieţuirii proprii şi indiferenţa faţă de ceilalţi. Dar întrebarea rămâne: ce aşteptăm, de fapt?

Cei mai mulţi oameni îşi fac iluzii cu privire la un mare bine la care vor ajunge odată şi odată, în timpul vieţii lor, înainte de nemaigânditul bine final al întâlnirii cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Este realistă această aşteptare? Nu cumva ne evaluăm greşit nu numai finalitatea vieţii noastre, dar şi parcursul ei zilnic, într-o societate mult prea pragmatică şi perfecţionistă? Dar ştim care va fi soarta tuturor acestor lucruri care se cheamă „societatea omenească”? Aşadar, care ar trebui să fie aşteptarea noastră?

Eu ştiu că am o făgăduinţă prin care mi se asigură o viaţă nouă într-o lume nouă. Ceruri noi şi un pământ nou… Asta aştept eu. Dar şi aşteptarea asta a mea înseamnă ceva anume. Am o viaţă: aceasta este aşteptarea mea. Singurul mod de a schimba un loc cu altul e să faci drumul până acolo. Singurul mod de a schimba o viaţă cu alta e sa străbaţi trăirea dintre ele. Asta se face trăind într-un anume fel. „… fără prihană, fără vină şi în pace”. Aşa vreau să aştept eu.

Arată viaţa mea ceea ce eu aştept în sufletul meu? Oamenii constată, vorbind despre un lucru sau altul, „Mi-am făcut iluzii…”, dar nu se gândesc că această constatare poate fi cu privire la întreaga lor viaţă şi la finalitatea ei. „Dar eu nu-mi fac iluzii!” vor spune unii dintre noi. Foarte bine. Dacă ştim bine ce suntem şi mai ales ce ne aşteaptă, cum ne pregătim? Fiindcă orice aşteptare presupune pregătire. Te pregăteşti pentru şcoală, te pregăteşti pentru căsătorie, pentru naşterea unui copil, pentru o slujbă mai bună, pentru o casă mai bună, mulţi se pregătesc până şi pentru a-şi aranja locul de veci. Dar pentru veşnicie te pregăteşti? Cum?

Aşteptarea noastră e şi ea o alegere. Dacă nu aşteptăm schimbarea cerurilor şi pământului, înseamnă că ne aşteptăm ca ele să dureze veşnic. Dar atunci sentimentul nostru de aşteptare e inutil, existenţa lui nu se justifică. Însă el există… Înseamnă că, dacă nu aşteptăm înnoirea, schimbarea, viaţa, rămâne o singură alternativă: „aşteptarea înfricoşată a judecăţii”. Pieirea fără speranţă într-o văpaie a regretului veşnic că nu am aşteptat ce era de aşteptat şi că nu ne-am pregătit cum trebuia să ne pregătim.

Ne putem înşela în aşteptarea noastră şi putem rata pregătirea noastră, chiar dacă aşteptarea e corectă. Ştie cineva taina scrisului, cititului şi socotirii, dacă n-o învaţă? Ştie cineva taina evlaviei, dacă nu o trăieşte?

Ce aşteptăm? Ce aşteptăm? Cum ne pregătim?

***
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea
până când Dumnezeu a vărsat peste mine taina evlaviei
apoi am arat şi am semănat în fiecare zi nu cu mapa
ci cu sapa inimii tale să vii
să stai la poarta zilelor cu ea pe umăr bălăgănind
întrebare după întrebare n-ai decât dar când El
zice holda s-a copt hai să o schimbi cu o seceră
atunci prepeliţele urii zboară care-ncotro şi iepurii
şi hârciogii înşelăciunii astăzi plecă
Dumnezeu la vânătoare taina evlaviei
ca un şorţ de frunze pentru adam şi eva aşa
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea