Nu sunt expert la croit pingele…

iunie 15, 2008

„Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? 1 Corinteni 14.7-8

Da, chiar şi lucrurile neînsufleţite au un duh specific, dat de impactul pe care îl au asupra noastră. Pavel enunţă lucruri care dau sunet, sunetul poate avea mare forţă. Linişteşte sau agită, mângâie şi mobilizează sau incită la ură, la mânie, la dezmăţ.

Fiindcă duhul lor vine din atingerea cu duhul celui care le mânuieşte… Un instrument muzical se lasă uşor manipulat de cunoscători. Şi cu cât interpretul e mai artist, cu atât mai meşteşugit va interpreta instrumentul… Oare noi, oamenii nu suntem ca nişte instrumente, iar Artistul nu e Dumnezeul nostru?
Ne-am întrebat vreodată dacă suntem fluier sau alăută…? Sau trâmbiţă pregătitoare de luptă? Nu ne interesează cât de desluşit se aude sunetul nostru? Sau ne punem surdina ca să nu ne speriem noi înşine de Artistul nostru?

Eu scriu şi spun poezii. De cele mai multe ori simt ce şi cum trebuie să spun pentru ca mesajul transmis să ajungă la ascultători. Vorbesc despre ascultători, fiindcă de obicei cititorii folosesc textele ca pe un fel de materie primă: le prelucrează cu mintea lor făcându-le, de cele mai multe ori să sune altfel, mai bine sau mai rău, după subiectivitatea fiecăruia. Duhul în care rostesc poeziile mele va ajunge la ascultători şi va marca, chiar dacă, uneori textul e mai puţin măiestrit articulat.

Cu cât totul e mai natural şi mai sincer, astfel ca toţi să găsească acolo duhul adevărat din Duhul Marelui Artist şi forma naturală, „ecologică”, pe care o poate da un instrument de cea mai bună calitate, de un Stradivarius al poeziei, desluşirea cerului s-ar face mult mai lesne. Nu mai spun de cei înrolaţi în lupta cu zgomotele zilelor…

Recomand însă folosirea surdinei acolo unde riscul de poluare fonică e crescut. Unde nepricepuţii, dar uneori atât de „plinii de duh” ai poeziei şi ai altor instrumente nu fac decât să zgârie sensibilităţi şi să se (auto)flageleze, existând uneori riscul să deformeze gustul comun orientându-l către ei înşişi… Dacă mă pricepeam să cânt la pian mai bine decât scriu poezii, nu aş fi scris poezii. Sau daca eram expert la croit pingele…


Nenea, ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?

martie 2, 2008

Îi mulţumesc Corinei pentru ultimul frumos pps pe care mi l-a trimis. Nădăjduiesc să i se întoarcă sub formă de mărţisor.

În timp ce pregăteam clipul de mai jos astfel ca să vă puteţi bucura şi voi de imagini, mă gândeam…

Câtă copilărie ne trebuie ca să ajungem preferaţii Domnului nostru? Ca să oprească El tot ce ar încerca să ne ţină când vrem să-I sărim în braţe…

Cum văd copiii realitatea? Nu sunt ei adevăraţii poeţi? Ei nu ştiu să gândească altfel decât în metafore. Şi alea nemânjite cu mizeria lumii… Îmi amintesc de experimentul Zaica, poate vă voi spune ceva despre asta dacă nu mi-o lua-o altcineva înainte, sau dacă nu mi-a luat-o deja. Îmi amintesc de copilaşul acela care spunea că „sifonul este o apă cu picăţele„… Nu vă pişcă deja la limbă?

Îmi amintesc despre nedumerirea unui copilaş de vreo patru anişori, atunci când a studiat puţin mai atent realitatea care eram eu. Din cauza bolii, tremur.

El m-a privit, m-a privit un timp, apoi m-a întrebat: „Nenea, ‘da ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?”

De multe ori, în inocenţa lor, copiii pot fi cruzi. Şi totuşi Împărăţia este a unora ca ei. Oare nu ni se pare că şi Dumnezeu e crud câteodată? Atunci imaginaţi-vă iubirea Lui. Faceţi asta ca un copilaş… 

Vreti să ştiţi mai multe despre Zolan? Căutaţi aici.


Palmele Duhului Sfânt şi poezia creştină

februarie 16, 2008

megatron.jpgÎmi place entuziasmul multor tineri care încearcă să scrie, să descrie şi să se descrie prin poezie. Dar vine un moment când, dacă ei continuă, iar scrisul lor nu rămâne o activitate cu iz de bancă de biserică, constată că exact aceleaşi sentimente le pot avea şi acasă, şi în parc, şi la dejun, şi la prânz, şi la cină, atunci când liniştea sau zgomotul, bucuria sau suferinţa, dragostea sau amărăciunea lipsei ei, vor depăşi bariera tăcerii.

Poezia adevărată se trăieşte, se bea şi se mănâncă, fiindcă este una dintre feţele cele mai strălucitoare ale diamantului numit viaţă. Poate fi întoarsă cu faţa la orice, va reflecta orice cu puterea întregii vieţi, dar, ca această reflectare „să ia ochii”, ea trebuie şlefuită.

Nu e suficient „un gând” care să ne dea începutul sau sfârşitul unei poezii, nu e suficientă „turnarea cu tolcerul”, cum se exprima cineva, mai e nevoie şi de modelarea acestui tolcer.

Nu e suficient „să luam cuvântul”, mai trebuie să şi spunem cu el. Domnul Isus „a luat cuvântul”, apoi „a spus”… Poezia poate fi un fel de spunere a cuvântului, a Cuvântului, a Logosului „luat”, asumat.

În atmosfera Duhului lui Dumnezeu eu pot să lucrez la strung, pot controla biletele în autobuz, pot sta la masă cu familia, ori pot sta în biserică. Sau pot crea. Iar creaţia mea va fi ca El: mângâietoare, orice trăire ar reflecta ea…
 
Duhul Sfant are palmele fine, să poată mângâia eficient pe oricine, oricat de sensibil i-ar fi obrazul. Ori să-i dea câteva palme, după caz…

De ce n-ar fi poezia scrisă de cei plini de El, asemenea Lui? Adica fină, slefuită până la strălucire…?

De ce n-ar fi spusa poetului creştin doritoare de perfecţiunea palmelor Duhului Sfânt? 


De cât nisip este nevoie pentru gândul tău?

februarie 11, 2008

Am invitat pe cineva special… Nici nu ştie. Nici ce mi-a sugerat, nu ştie. Probabil că nu va şti niciodată. Ca nisipul…

Vă amintiţi? Când Domnul nostru scria pe nisip, care gând îl punea El acolo? Era bucurie în gândul acela, era tristeţe…? Sigur era pace. Şi era iertare. Şi era salvare. Era frumuseţea care salva lumea…

Era de nisip lumea, dar atâta frumuseţe adăpostea! Urâtul, murdăria şi moartea erau acoperite cu nisipiul unei realităţi peste care se scria altceva. Peste pieritor şi aparent se scria ceva veşnic:

– Du-te şi să nu mai păcătuieşti!

„Du-te” este treaba noastră”. Este nisipul nostru.

„Să nu mai păcătuieşti” este scrisul Său pe nisipul acesta…


De vorbă cu Liviu Mocan -7-

octombrie 6, 2007

egipt.jpg

IP – Când au auzit de amplasarea unei statui în proximitatea piramidelor egiptene, unii au râs. Spuneau că asta ar însemna „sinucidere artistică”. Ce te-a determinat să te gândeşti la un astfel de amplasament, şi ce le poţi răspunde acestor oameni?

LM – Piramidele egiptene constituie, din perspectiva mea, CELE MAI SEMNIFICATIVE OPERE DE ARTĂ ALE OMENIRII, DEDICATE CELEI MAI SEMNIFICATIVE PROBLEMATICI ALE CONDIŢIEI UMANE: VIAŢA DE DUPĂ MOARTE.

Dumnezeu se revelează progresiv umanităţii.
La momentul acela de creare a piramidelor, ATÂTA era gradul de înţelegere asupra continuării vieţii „DINCOLO DE ORIZONT”. Dar puţinul acela pe care îl ştiau egiptenii, îl credeau cu atâta tărie încât li s-au dăruit în întregime!
Azi, după câteva mii de ani de maturizare a umanităţii, nouă, prin Isus Hristos ni s-a revelat imens mai mult decât lor atunci, despre eternitate. Desăvârşita revelaţie a lui Dumnezeu prin Isus Hristos ABUNDĂ în subiectul acesta. (Învăţătura despre bobul de grau care trăieşte plenar/rodeşte doar după ce moare, este una dintre ele)

Ce facem noi, creştinii contemporani cu revelaţia aceasta extraordinară?! Unde sunt, care sunt expresiile noastre magnifice, incontestabilele, convingătoarele noastre capodopere? În micimea mea, eu doresc să afirm vestea bună a salvării eterne folosind toţi talanţii pe care i-am primit. Visul meu cu privire la crearea unei sculpturi pe fiecare continent al planetei mă depăşeşte: de aceea doresc sa-l fac, pentru că NU POT să îl fac…

Sămânţa din Africa, ce intenţionează să ilustreze învăţătura Domnului cu privire la viaţa eternă, ar fi o expresie a înţelegerii contemporane cu privire la eternitate, deci superioară din punct de vedere teologic, înţelegerii constructorilor fantasticelor piramide. Ar fi Noul Testament în comparaţie cu Vechiul Testament.
Din punct de vedere artistic însă, sculpturica mea trebuie să se ascundă cât poate de bine, ca nu cumva piramidele să dea cu ochii de ea… Sculpturica de 7 metri da, le poate privi de departe, cu desăvârşit respect şi mai poate… să tacă! Să lase să vorbească VIAŢA.


Alt exerciţiu de admiraţie

octombrie 4, 2007

Tocmai am vorbit cu Liviu Mocan despre sculptură şi despre credinţă. Puneam acolo şi nişte imagini din expoziţia „Seminţe în ruine”, expoziţie realizată în incinta fostei sale case din Cluj, pe cale de demolare. Pe RTN, puteţi vedea ce a s-a petrecut cu această ocazie.


De vorbă cu Liviu Mocan -6-

septembrie 30, 2007

Imagine a monumentului “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţiei din decembrie

dscf0044.jpgIP – Cum e cu Dumnezeu ca „şef”?

LM: Intru în atelier cu atitudinea copilului, a ucenicului. Nu eu sunt maestrul. Mi se spune de mai mulţi ani aşa, „maestru”, dar eu ştiu că eu sunt un ucenic, nu sunt un maestru şi sper să rămân un ucenic toată viaţa mea. Intru în atelier cu atitudinea asta de copil-ucenic şi îl întreb pe Maestru, care-i acolo şi care m-aşteaptă toată noaptea şi care de abia aşteaptă să vin şi eu la lucru. El e Maestrul atelierului, bat la uşa atelierului meu cică, pe uşă scrie Liviu Mocan, dar e numai ca să ştiu unde să intru! aşa că intru şi Îl întreb: „ce facem astăzi, ce planuri ai, ce idei, ce doreşti să facem? Spune-mi ce vrei Tu să facem şi eu voi face, ca un ucenic.” Fac curăţenie prin atelier, ating un pic ceva aşa, dar El e Autorul.

IP – Ce te leagă de oameni ca Petre Ţuţea, sau Ioan Alexandru, cărora am văzut că le-ai dedicat câte o lucrare?

LM – Pe Petre Ţuţea nu l-am cunoscut personal. Nu i-am cunoscut coaja, dar îl simt palpitând plin de viaţă şi radiind spre sufletul meu, spre mine însumi, îi simt sufletul extraordinar care m-a ajutat enorm de mult. L-am cunoscut pe el, spiritul Petre Ţutea, în 1992 când ne-am întors cu familia din SUA după un an de artist rezident acolo, la două Universităţi. Am aterizat cu avionul la Timişoara de la Chicago, şi acolo ne-au găzduit, pentru că eram obosiţi de drum şi copiii erau mici, nişte prieteni foarte buni, Marius şi Ileana Radu. Noi lipsisem de acasă din perioada aceea imediat după revoluţie, iar Petre Ţuţea atunci a fost făcut cunoscut. În dormitorul prietenilor noştri, pe noptiera plină de cărţi era o carte a lui Petre Ţuţea. Înainte de a mă culca am răsfoit cartea aceea. Trebuie să spun că în viaţa mea au existat mai mulţi zei, mai multe fiinţe sau concepte care mă dominau. Crescusem şi am primit educaţie în vremea regimului comunist, în vremea ateismului materialist. Printre aceşti zei, printre aceste redute pe care nu le puteam doborî încă atunci, dar care rând pe rând au căzut, se aflau marii filosofi atei cu care fuseserăm îndoctrinaţi. Aceştia susţineau cu argumente că nu există Dumnezeu… Depăşeau capacitatea mea de înţelegere. Ei, acolo, în dormitor, când am pus mâna pe cartea aceasta şi am început să citesc, după primele pagini, a căzut zeul, s-a zdrobit, pentru că mi-am dat seama imediat, l-am simţit, am simţit spiritul lui Ţuţea că este competent, că ştie ce spune, iar el afirmă că filosofia în întregul ei nu are soluţie pentru condiţia umană şi nimeni şi nimic altceva în cultura omenească nu are soluţie pentru moarte şi pentru păcat, decât Isus Hristos. Petre Ţutea însuşi se dezice de filosofie aşa cum eu mă dezic de sculptură. El spune: eu sunt creştin, asta mă defineşte nu ce fac, nu profesia, ci ce sunt. El, Petre Ţuţea, mi-a doborât un zeu şi îi sunt foarte recunoscător.

Lui Ioan Alexandru sper să-i mai dedic o lucrare. Pe el l-am cunoscut, i-am cunoscut şi coaja şi m-am ajutat foarte mult. Aceştia sunt părinţi spirituali ai mei, pe lângă alţii, şi asta şi regret, vă mărturisesc aşa într-o paranteză, regret faptul ca la vârsta de 52 de ani acum, încep să fiu din generaţia care rămâne singură pe front, pentru că generaţiile dinainte, rândurile dinainte de mine sunt secerate şi nu mai am multe modele. Îmi doresc să învăţ de la oameni, să stau puţin lângă ei, să primesc ceva din înţelepciunea lor, din înţelegerea lor. Aceşti doi coloşi au avut un efect foarte bun asupra mea şi mi-aş mai dori şi mai caut, încep să-i caut cu lupa în faţa mea, pe câmpul de luptă, doar ici şi colo … Dar vor dispărea toţi şi rămânem noi generaţia asta care trebuie să facă fată morţii. „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, că prea e bun laptele amestecat cu nori”, zicea Ioan Alexandru.

IP – Ştiu că ai o formulă de prezentare „eu şlefuiesc oglinzi pentru cer”, în ce măsură te defineşte ea şi ce înseamnă, de fapt?

LM – Eu îmi doresc să nu fac sculpturi pentru mine însumi, care să mă reflecte pe mine. Pentru că ce sunt eu? Un fir de praf pe cumpăna fântânii, pe care-l suflă vântul… Eu îmi doresc să se reflecte cerul în sculpturile acestea. Prin lucrările mele vreau să-i îndemn pe oameni să se uite spre cer mai mult decât spre pământ. Mi se pare un lucru mai util, mai folositor pentru viaţă. Nu spun prin asta că alţi artişti care reflctă criza politică din România de azi, sau pur şi simplu „mucegaiurile” acestei lumi, care sunt o realitate până la urmă, fac un lucru rău. Poate fi extrem de benefic şi să le înţelegi pe acestea, ca un soi de exorcizare. Dar eu mă îndentific mai uşor cu soarele însuşi, cu lumina. Mă simt mai bine acolo decât în lumea umbrelor pe care le-aş putea revela ca fiind umbre, şi deci exorciza.

IP – În centrul Clujului sunt „Stâlpii împuşcaţi”, monument ridicat în cinstea martirilor revoluţiei… Numai cine nu l-a văzut nu le-a simţit atigerea caldă. Ce poţi spune despre ei?

LM – Lucrarea prezintă o orizontalitate şi o verticalitate. Pe orizontală, se află o placă mai puţin vizibilă, pe care se află numele celor care au murit la Revoluţie, alături de numele Domnului Isus. Pe verticală, se află aceşti stălpi, cu semnele împuşcării lor. Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Tu ai surprins într-un mod interesant acest aspect în povestirea „La stâlpi„… Ce am încercat eu a fost să merg mai departe de momentul istoric în sine, foarte important, foarte grav şi valoros. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă „stâlpi”, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul. Dar, cum spuneam, eu vreau să trec mai departe de momentul istoric, sa ajung la condiţia umană, la Isus. Isus au fost şi El ciuruit, nu aveau cartuşe pe vremea aceea şi L-au ciuruit cu ce au avut mai bun atunci. Dar Isus nu a gustat putrezirea, El a înviat şi s-a arătat ucenicilor cu acele urme de violenţă în trupul Lui. Acest lucru încearcă să-l surprindă stâlpii…

IP – Ştiu visul tău, acela de a „planta” o „sămânţă” pe fiecare continent…

seeds_1.jpg Seminţe…

L.M – Am reuşit să realizez prima „sămânţă” în Noua Zeelandă, prima ţară care vede soarele. Apoi, îmi doresc una în China, în faţa unui orfelinat. În America visez să realizez una într-o închisoare, un loc fără speranţă. Pentru Europa, una în România, chiar aici la Cluj, o lucrare de mari dimensiuni, intitulată „Regele seminţelor”. Pentru continentul african, vreau o „sămânţă” în apropierea piramidelor…

IP – Îţi mulţumesc, Liviu, pentru toate aceste cuvinte, în numele tuturor acelora care le vor citi.


De vorbă cu Liviu Mocan -2-

septembrie 26, 2007

96_1lm1.jpgDialog pe pod

IP – Dragă Liviu, ce relaţie stabileşti, aşa, pentru tine, între condiţia de artist creştin şi sculpturile tale ca acte de creaţie şi obiecte „cioplite”?

LM – Acum am să va spun vouă, cititorilor acestor rânduri, un lucru foarte important pentru mine. Eu nu sunt un sculptor şi eu nu fac sculptură. Deci, dacă aţi venit la un sculptor care face sculpturi, să stiţi că v-aţi înşelat. Eu nu sunt sculptor ci, aşa cum încercam să vă spun mai înainte, eu sunt o sculptură. Şi mă interesează mult mai mult ceea ce sunt eu însumi, decât ceea ce fac. Mă interesează a fi mai mult decât a face. Cu privire la sculpturi, că asta mă întrebaţi acum,  eu nu fac sculpturi. Producţiile acestea ale mele, creaţiile acestea, sunt exerciţii spirituale.

Sunt exerciţii prin care eu însumi încerc să înţeleg adevăruri mai mari decât capul meu, adevăruri care mă depăşesc, adevăruri pe care nu le pricep, taine eterne, dumnezeieşti, şi pentru că aceste taine sunt atât de mari şi fascinante, eu încerc să le trag în mine prin intermediul sculpturilor. Obiectele acestea sunt poduri, scările dintre cer şi inima mea, viaţa mea.  Poduri care trag o realitate superioară înspre inima mea şi fiinţa mea măruntă şi insignifiantă în universul ăsta.

Deci sculpturile sunt exerciţii spirituale de înţelegere a acestor adevăruri extraordinare şi ele pleacă, şi apoi se dezvoltă tocmai din dorinţa aceasta de a-mi însuşi câte un adevăr. În cazul ciclului „Seminţe”, care mă preocupă cel mai mult, acolo în destinul seminţei este destinul meu. Sămânţa de floare, de grâu, de porumb, de stejar… Oricare sămânţă e de o frumuseţe extraordinară! Fiecare sămânţucă este atât de frumoasă în culoare, în formă, în luciul pe care-l are… Dacă te uiti cu lupa îţi dai seama că este o sculptură în miniatură, o „cioplire” divină de o complexitate şi de o frumuseţe extraordinare…


De vorbă cu Liviu Mocan -1-

septembrie 25, 2007

IP – Liviule, ai 52 de ani şi esti clujean de origine şi de fapt… Am marele privilegiu să mă număr între prietenii tăi. Ne-a apropiat dragostea de Hristos şi de artă. Suntem oameni în toată firea, aşa că ne dorim să fim luaţi în serios. Dar spune-mi, te rog, ai fost şi tu ca toată lumea, altfel decât aşa? Adică ezitant, imatur, copil…? Că eu ştiu că am fost… Cum vezi acum acele vremuri?

LM – Eu sunt pui de ţăran, părinţii mei, oameni cu teamă de Dumnezeu, oameni harnici, au muncit, au cumparat pamânturi ici-colo pentru cei 3 copii ai lor. Apoi avenit regimul comunist  şi le-a luat tot. Dar ei au avut înţelepciunea aceea extraordinară, eu cred chiar inspirată, să spună: „pentru că nu le mai putem oferi copiilor noştri pământ, ne vom muta la oraş şi le vom oferi carte”. Şi ajuns la oraş, acel pui de ţăran de 6 ani şi jumătate care n-a fost în viaţa lui într-o expoziţie, n-a avut tradiţii culturale în casă, în mediul înconjurător, când a fost întrebat de părinţii lui „unde vrei să mergi şi ce scoală vrei să faci?”,  a zis „vreau să merg la artă”.

De unde a venit ideea asta, dorinţa asta care era în el?  Din clasele mici, clasa I, a II-a, ţin foarte bine minte desenele ce le făceam, deci a fost o chemare foarte specifică, inconştientă, dincolo de normalitate. Dacă părinţii ar fi fost intelectuali şi aş fi fost dus pe la vernisaje, cum i-am tras eu pe ai mei dupa mine până s-au plictisit şi au zis: ,,tata nu mai vin la vernisaj”, ar fi fost altceva.  Noi ne-am atras copiii spre zona culturală, cât am putut, pe când puiul ăla de ţăran de care vă spun n-a avut nimic din toate astea, dar era ceva în el, o chemare ce s-a materializat într-un mod extraordinar în sensul că a făcut toate şcolile de artă posibile, şcoala mică de arta, clasele V-VIII, apoi liceul de artă, apoi Academia de Artă, apoi studii postuniversitare prin străinătate, călătorii, tot felul de lucruri pe care un pui de ţăran nici nu şi le-ar putea imagina.

Deci consider că toate acestea mi-au fost date. Nu le-am dobândit prin muncă, prin inteligenţă, prin tradiţii, ci sunt darurile Tăticului meu ceresc a pregătit toate astea pentru mine.  În sensul acesta ziceam că nu stiu să fac altceva – în sensul că am şi alte daruri tot primite – mai scriu câte puţin, apoi uite, pot să fac o casă, dar când a fost vorba să dau admitere la Academia de Artă, nu am dat decât la sculptură – şi se practica să dai la mai multe secţii, sau la o secţie cu mai puţini candidaţi, că pe vremea mea erau 7 locuri pe oraş si erau 3 oraşe cu Academii de Artă, deci doar 21 de studenţi puteau intra la sculptură într-un an. Am dat de n ori, realmente nici nu mai stiu de câte ori, dar numai la sculptură am dat, aşa, ca un catâr. Asta era în mine şi nu vroiam altceva. Ori asta, ori nimic altceva.

După cum Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea potrivită… Deci există o vreme pe care noi de multe ori nu o înţelegem şi de cele mai multe ori vrem să o grăbim. Noi suntem în primul rând niste creaţii desăvârşite de Creatorul nostru prin răbdare, prin încercări, prin situaţii pe care nu le-am aşteptat, nu ni le-am imaginat… De fapt Creatorul nostru lucrează în noi, El ne modelează prin toate acestea, lucru care este mai important decât ceea ce noi înşine facem. Deci eu în primul rând sunt o sculptură şi apoi sunt un sculptor. Şi chiar asta  mă interesează pe mine mult mai mult: să fiu o sculptură, nu un sculptor. Mă las de profesia asta pe care o iubesc la nebunie, astăzi dacă e cazul, în favoarea faptului de a fi o sculptură frumoasă. Deci dacă Dumnezeul meu, Creatorul meu, Sculptorul meu vrea altceva, vrea să schimbe ceva în caracterul meu, în destinul meu, în viaţa mea, ceva care să nu implice sculptura, ceva care nu ţine de artă, mă supun cu bucurie. De ceea ce eu însumi fac pentru mine, mă pot dezice, dacă e cazul. Dar Dumnezeu este  mai important decât arta. Arta, pentru mine, este doar un ecou al artei Lui în mine.


Poze de acasă

august 31, 2007

002_2.jpg005_2.jpg

002_2.jpg

001_2.jpg001_2.jpg001_2.jpg

006_2.jpg

Cineva mi-a cerut permisiunea să publice poza de mai jos. Am întrebat-o pe Eva dacă e de acord, fiindcă ea a făcut fotografia. Eva e fata mea cea mare. Sigur că a fost de acord. Apoi am căutat şi alte poze făcute de ea încă de pe când era acasă (acum e studentă la Bucureşti) şi am găsit ceva… „Pe celelalte le pot pune eu?” am întrebat-o. Şi mi-a spus că pot.

Sunt felul ei de a vedea oraşul unde s-a născut şi a crescut, undeva la malul Dunării. Am privit îndelung şi m-am gândit: care este felul meu de a vedea „locul” specific al naşterii mele din nou şi al creşterii mele? Câtă bucurie şi câtă tristeţe, câtă dragoste vie şi câtă nostalgie mă animă când mă gândesc „acasă”? Şi, la urma urmei, care e „acasa” mea? Aş putea da cuiva permisiunea să publice pozele de acolo?

Fiindcă, nu-i aşa, am albume întregi cu fraţii şi surorile, cu biserica şi păstorul, cu familia şi vecinii, cu mine şi cu Dumnezeu… Cum ar arăta pozele mele de acasă?


Există misonarismul artistic creştin?

iulie 30, 2007

De unde să o luăm şi unde să o punem ? Are vreun loc al ei arta, în ecuaţia pe care Dumnezeu o scrie pe (şi cu) ceea ce numim realitate şi care, neschimbată de mii de ani în esenţa ei, a fost, este şi rămâne câmpul de înfruntare între bine şi rau, între urât şi frumos, între adevăr şi minciună? Noi înşine, unde ne situăm relativ la această problemă, şi cum?
Văd totul cu ochiul unui biet poet. Nu spun că e înlăcrimat, nici că uneori tremurul genelor ascunde cutremurul lumilor. Văd totul dintr-un colţ mai mult sau mai puţin personal, din ” colţul scurt ” al propriei cunoaşteri şi experienţe, îngrijorat şi nu prea (întotdeauna, între o problemă şi soluţia ei caut să-L văd întâi pe Dumnezeu), dar cred ca aş vrea să ştiu cum văd alţii.
Există, e adevărat, o justificare categorică, aceea a utilităţii actelor noastre, a clarităţii comunicării, există nevoia împărtăşirii cât mai elocvente a învăţăturii şi experienţei creştine. Nimeni nu incrimineaza în vreun fel stilul predicilor, sau calitatea lor, nu acesta este obiectul prezentului articol. Sunt alţii, mult mai capabili să o faca. Avem campioni ai amvonului şi ai rostirii teologice pe care îi ascultăm, îi admirăm, îi preţuim. Nu fac şi ei un act de cultură? Eu cred că da. Ca şi poeţii. Dar nu despre calitatea actului lor de cultură vreau să vorbesc.
Toţi misionarii care se pregătesc să pătrundă cu învăţătura creştină în spaţii culturale necunoscute se văd obligaţi să se acomodeze, mai întâi, cu specificul locurilor unde îşi propun să lucreze, tocmai pentru ca roadele muncii lor să fie cât mai bogate. De ce am neglija, aşadar, propria noastra cultură şi arta ca o componentă importantă a ei? Spaţiul propriei limbi nu poate fi un „teren de misiune”?

În 1994 apărea prima mea carte de poezii creştine, ” Cu faţa la cruce „.
Era rodul bucuriei întoarcerii catre valorile mântuitoare ale crucii şi încercarea mea de a mărturisi, într-o limbă specială, aceea a poeziei. Nu afirm ca era ceva deosebit în poezia româneasca, era însă, pentru subcultura evanghelică unde încercam să-mi înscriu demersul şi pe care îmi propuneam să o reprezint.
Scrisul meu atunci era, ca şi acum – şi poate mai puţin ca acum -, orientat către soluţiile moderne, tenta de nou şi inovaţie nelipsindu-i. Nu mică mi-a fost mirarea (şi nu numai a mea), să constat că această carte era pur şi simplu respinsă, în multe locuri şi de mulţi fraţi creştini, fiindcă „asta nu-i o carte crestină!”
Abia atunci am înteles cu durere că nu va fi deloc uşor, că a folosi limba româna altfel decât se înţelege în multe lucuri din biserici, poate constitui, dacă nu un păcat, măcar o impietate. Aşa am întrezărit fenomenul. El există, se manifestă şi face victime. Este cel puţin o formă de intoleranţă pe care un sociolog ar putea-o explica mai bine. Este cantonarea în caldicelul sigur al comodităţii gândirii noastre şi respingerea fără argumente a tot ce e nou, chiar daca e nou doar la nivel formal, ca manifestare culturală.
Apoi, e contraproductiv şi denotă cel puţin o crasă lipsă de viziune a unor lideri religioşi (care uneori chiar îşi văd periclitate poziţiile confortabile!) să ignore cu bună ştiinţă realizarile acelora cu alte daruri decât cel de a predica sau a conduce o biserică, desi prestatia acestora se impune în domeniul în care se manifestă, nutrind admiraţie, respect şi preţuire în cadrul societăţii, implicit pentru sistemul de valori pe care îl reprezintă, ca şi liderul respectiv, de altfel. Nu mai vorbesc de sprijin sau de promovare din partea unuiu altfel de om, mai ales dacă se consideră artist el însuşi… Să te ferească Dumnezeu de invidia… sfinţilor!

Întrebarea care se ridică şi care necesită o cercetare atentă şi riguroasă a problemei este aceasta: e nevoie de artă ca formă a exprimarii sistemului de valori creştin, reflectat în experienţa personală şi „condimentat” conform cu ştiinţa regulilor specifice domeniului în care artistul se manifestă? E nevoie de poezie, pictură, sculptură, muzică, în creştinism ? Pot acestea sluji lucrării creştine, mărturiei la care ne-a chemat Domnul Isus? Cum evaluăm calitatea unor astfel de manifestări?
Aş putea scrie mult, pe această temă. Aş putea argumenta, aş putea propune soluţii şi lansa provocări. (Aceast articol în sine este o provocare). Întrebarea ramâne: e nevoie de toate acestea? Mi-o pun mie şi v-o pun dumneavoastră: poate fi actul de creaţie artistică o mărturie creştină? Poate fi considerat artistul creştin un misionar?