Alergătorul

februarie 12, 2009

Aerul mi se mai pare atât de adânc
De când mă respiri Tu, Alergătorule!
Am devenit rarefiat şi înalt ca un crâng
În care cerbul e viu şi izvorul lui e.

Am fiecare bucurie lipită cu îngeri
Direct de piept, ca o vitejie.
Mi-am alcătuit întregimea din frângeri
Când Tu ai numit poezia să fie.

De atunci, de fiecare parte a unui deal
Urcă Alergătorul cu premiul pe umeri:
Parcă e mântuire şi parcă e atât de amar
Durerile ce sunt să I le numeri.

Ca niciodată, umbra va fi cu raza
Şi împreună mă vor denumi, ca şi când
Secerătorul îşi aleargă în inimă coasa
Secerând pulsul ei de pământ.

Apoi firea mea e dezdoită
Şi mă respiră ca pe un aer adânc
Alergătorul, cu alergarea lui dăruită
Ca să-L ajung.


Alergăm

februarie 13, 2008

Care este ţinta ta?


Vânătorul nins

februarie 7, 2008

Când teama e culoare pe întins
Şi codrul corn de rege sună iar,
Fug cerbii muţi de vânătorul nins
Cu ochii aţintind în vânt ca-n far.

Un adăpost e clocotul din căi
Al alergării, poate doar aşa
S-or odihni când vor ajunge-n văi,
C-au alergat de nu se mai ştia.

Dar nu e fuga, spui, de măsurat
În fiecare frica fiecui,
Doar urma lui în aeul curat…
Spre cerbul bun mă duce urma lui!

Ajunge-mă la timp cu ninsul Tău,
Vânează-mă senin şi-ntemeiat
Cu o zăpadă cât un Dumnezeu,
C-o armă cât o cruce de purtat.