Promisiune neamânată

ianuarie 1, 2009

Promiteam că voi începe să reiau în câte o postare zilnică, la acest început de an, unele dintre cele mai citite postări de până acum. Încerc să mă ţin de cuvânt. Şi… LA MULŢI ANI NEUITAŢI! cu Domnul! Aşadar…

„Pregătiţi calea Domnului până va veni El.”

Văd peste tot nevoia unor deschideri de noi porţi şi mă întreb mereu dacă sunt eu acela care trebuie să facă asta. Şi dacă o voi face, cine şi de ce m-ar putea acuza, dintre oameni? Şi chiar dacă ar face-o, ce importanţă ar mai avea, dacă eu, înaintea propriului cuget şi după standarde raportate la un absolut personal inspirat de Scriptură – e adevărat, mai mult sau mai puţin obiectivă, adaptarea, dar infailibilă sursa de inspiraţie – m-aş vedea curat?

Puteam alege altceva: să fac bani, de exemplu. Tare sunt apreciaţi cei care ştiu să facă bani! Dar banii pier o dată cu ei. Vine vremea când nu le vor mai fi de nici un folos. Tot ce au agonisit va rămâne altora. Vorbesc acum doar chemând la un minimum de bun simţ pe aceia care ştiu ce e acela bun simţ. Aşa că, tot întrebându-mă, am început să scriu. Pentru cineva care a mai făcut asta, adică a mai scris, ar trebui să nu fie greu.  Nu mă sperii… De când am adus siguranţă şi echilibru în viaţa mea – pe care, fără încercări dure nu ştiu dacă le-aş fi primit – am învăţat să le preţuiesc după cum merită, aceste încercări. Fiindcă adevărul din om rămâne adevăr, atunci când el se vede şi se arată aşa cum e: slab, neputincios, murdar şi gol. Restul e teorie sau ştiinţă fadă, exersarea orgolioasă a unui sine venit de nu ştiu unde şi ducându-se nu ştiu unde, care a învăţat să se autorenege fundamental încă de la început, de când specia biologică s-a constituit în ceea ce numim astăzi „om”.

Mă gândesc să povestesc o aventură. O aventură a scrierii. Cu sau fără vorbe meşteşugite, fără pretenţii de erudiţie (niciodată n-am fost un doct!), să poată să priceapă oricine, dar cu ecouri de poezie. Ce să fac, nu pot uita nici acum că scriu poezii. Doar zi după zi, notând totul întâi în inimă, în carnea ei astrală, cea pe care i-o mănâncă îngerii… Uite că am şi început să culeg printre vorbe pe acelea care calcă pe ape!

(va urma)


Dumnezeu era la lucru sub forma adevărului şi legii

noiembrie 14, 2008

Am fost să discut cu un fost avocat, un om pocăit, un prieten şi un frate. Un om cu o poveste interesantă: era pe timpul comuniştilor, iar el era judecător. La un moment dar a trebuit să judece o cauză în care biserica baptistă din Brăila era chemată în judecată de statul român pentru nu stiu exact ce pricină. Era clar că dreptatea era de partea bisericii, aşa că, pentru el, rezultatul era previzibil. Dar era şi pentru alţii. Securitatea a intrat pe fir. I s-a cerut să condamne biserica, indiferent de partea cui era dreptatea. Presiunile au devenit de nesuportat.

Dar Dumnezeu era la lucru sub forma adevărului şi legii. El a mişcat inima judecătorului care se vedea prins între conştiinţa sa şi presiunile mârşave şi profund nedrepte ale securităţii. S-a iscat o luptă amarnică în inima acestui om, luptă care s-a soldat cu pocăinţa lui şi a familiei lui. A renunţat la postura de judecător şi a rămas avocat. Dar şi aici erau probleme.

Cunoscându-i principiile, la el apelau oamenii săraci care aveau dreptate în cauzele lor, iar bogaţii hrăpăreţi şi mincinoşi îl ocoleau. El nu putea să nu-i ajute pe cei ce aveau dreptate. Însă de aici, onorariile erau cu totul inconsistente. Cu timpul a înţeles că sănătatea şi o altfel de activitate erau mai de preţ, aşa că a renunţat la avocatură. Am discutat cu el problema mea. „Eu mă gândesc să las de la mine…” i-am spus, povestindu-i păţania cu ieşirea din indiviziune. „Da, dar ai grijă ce laşi de la tine” mi-a răspuns. La dreptate, se referea el. Dreptatea şi adevărul nu pot fi lăsate la voia întâmplării…


Să facem om!

iulie 29, 2008

Întotdeauna adevărurile mari sunt făcute din adevăruri mai mici. Hristos a murit pentru noi, dar fiecare dintre noi purtam imensa vină a păcatelor noastre. Iar „noi” însemnăm miliarde şi miliarde, însemnăm o istorie…

Există crucea Sa ca o cheie de boltă a universului, dar există câte o cruce de asumat pentru fiecare dintre aceşti „noi”.

Şi există o Iubire ce nu poate fi descrisă, dar dincolo de ea este câte o iertare pe măsura fiecărui om. Există o mântuire individuală şi cu neputinţă de stricat ce ne va aduna în acea de neînchipuit glorificare care ne va face consoarta lui Hristos în veşnicie.

Existăm în efemer eu şi tu şi tu şi tu, pentru că în infinit S-a auzit un glas: să facem om!


Supune-te de bună voie!

iulie 16, 2008

Cum să ceri aşa ceva, cuiva? Chiar dacă îi ceri să se supună lui Dumnezeu, sau mai ales atunci… Întotdeauna îşi va arăta propria sa autoritate, opunându-ţi-o cu vehemenţă. Indiferent la orice argumente şi clădit puternic pe experienţa lui îndelungată, fiecare îşi va etala şi proclama adevărul propriu. Dar un lucru este clar: experienţa nu mântuieşte. Subiectivitatea nu e calea spre cer…

Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică „mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.

Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l „mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.

Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.

Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!


Cine este Dumnezeu pentru mine?

martie 18, 2008

 

Atât de des ni se întâmplă să ne lovim de tot felul de gânduri străine despre Dumnezeu, şi uneori atât de legitime ni se prezintă acestea, că apare urgent nevoia unei reconfirmări a propriei noastre credinţe, a unei repoziţionări ca a lui Ilie la intrarea peşterii de la Miţpa.

Într-o astfel de situaţie fiind la un moment dat, a trebuit să-mi aduc aminte de ce şi cum cred eu, să-mi îmbrăţişez iarăsi Domnul şi încă o dată să-i simt „susurul blând şi subţire”…

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul era cu Dumnezeu” spune apostolul Ioan în debutul evangheliei sale. Iar în Apocalipsa 19:13 explică: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Ideea de Logos, termen pe care îl foloseşte Ioan, cuprinde înţelesul de cuvânt care acţionează, care trăieşte, care creează, mai degrabă decât de cuvânt rostit. David spune în Psalmul 33:9 „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.”

Dumnezeu Îşi pronunţă Numele. Numele Său este Cuvântul Său. Din El, în El şi pentru El sunt toate lucrurile” Aşa cum eu şi cuvântul meu una suntem, atunci când nu umblu cu minciuni, aşa Dumnezeu şi Cuvântul Său una sunt. Dar cuvântul meu poate doar oglindi realitate. Dumnezeu prin Cuvântul Său creează realitate. Creează viaţă.

El Se rosteşte pe Sine, Îşi proclamă Fiinţa Sa. „Eu sunt cel ce sunt”. Dar rostirea Sa e vie. E altă Persoană în Cea dintâi! Este Cuvântul lui Dumnezeu. Este Fiul Său.


Ce să încerc? În care cerc?

martie 6, 2008

acclaim_images_0015-0604-2706-5203.jpgÎntotdeauna m-au stimulat prietenii ca Sorina. Dar ultimul ei articol m-a dat gata. Gata de spus:

Acum ce să înţeleg? Că-ţi vrei răul, sau că-ţi vrei binele? Ce faci tu este o dialectica ciudată, care nu are de-a face cu binele prea mult. De-aia suferi. Răul nu poate îmbrăca formă concretă decât în noi. Când nu ne avea pe noi a folosit un şarpe.

De unde ştii tu că îi faci rău cuiva, sau bine, în raport cu ce? Cu propriile tale reguli, stabilite de tine, de experienţe ta, de o experienţă istorică, de vreun dat tradiţional?

Sunt situaţii – pe care, e drept, poate că le-ai generat tu, dar care sunt controlate de altcineva.
Să zicem că eu, sau altul ca mine, ar ajunge “victima” dialecticii tale.

În ambele poziţii pe care te-ai plasa, conform acestei dialectici, cea care vei suferi vei fi tu. Eu n-aş avea nimic de suferit, dimpotrivă.

Fiindcă pe mine n-ai cum să mă controlezi. Controlorul meu este Acela care poate face ca “toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Toate, chiar şi eventualul “rău” generat de tine, fie vrându-mi, fie vrându-ţi binele.

El mă învaţă ca în orice situaţie să fiu “înţelept ca şerpii şi fără răutate (blând) ca porumbeii”.
Te poţi gândi că abordarea mea e mai egoistă şi mai crudă decât a ta… Nu, e doar un alt fel de credinţă.

E credinţa omului care poate pierde totul, chiar însăşi credinţa, uneori, chiar şi viaţa, dar nu-L pierde pe Dumnezeu. Care suferă şi se ceartă cu Dumnezeu în suferinţa lui, ca Iov, dar nu Îl pierde, n-are cum, Dumnezeu este “în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, şi “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Deci Dumnezeu va împăca mereu lumea cu mine, indiferent de circumstanţe şi mediu înconjurător.

Ce spui tu seamănă cu o jertfă de sine, dar e atât de scuză-mă, jalnică, jertfa asta, că nu o pot înţelege, fiindcă eu am beneficiat de jertfa lui Hristos, sunt salvat, în ea, de orice acţiune din afară şi de oricând…

Mulţi oameni gândesc ca tine. Ei sunt foarte aproape de adevăr. Şi eu am gândit ca tine într-o vreme. Din nefericire nu eram Adevărul. Asta e marea dramă: că nu se înţelege că Adevărul e o Persoană, nu un concept abstract!
O Persoană care Se poate plasa în locul meu, ca şi când am fi fraţi gemeni, iar eu aş dispărea, dându-I Lui identitatea mea… Aşa că am dispărut!


Un fel de campanie electorală

octombrie 6, 2007

Ce-i drept, la timpul tinereţii mele nu mă gândeam că voi avea blog… Nici nu auzisem de internet. Nici nu visam. Copiii de azi ştiu imens mai multe decât ştiam eu la 25 de ani. Iar posibilităţile de a păcătui au crescut proporţional cu cunoaşterea. Numai calea spre mântuire e aceeaşi.

Dar nu e cazul să ne închipuim că firea omului era mai altfel… Asta nu s-a schimbat nicicum în tot îndelungul istoriei omeneşti. Aceeaşi răutate, acelaşi egoism, aceeaşi atitudine brutală faţă de restul creaţiei lui Dumnezeu, care a dus la inventarea cuţitului, a sabiei, a crucii, a terorii…

Nimic din ce nu e EU nu trebuie să mă stăpânească! Aşa a înţeles omul libertatea. Nu a înţeles niciodată că acest EU era deja stăpânit. Nu înţelege nici acum. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ne mirăm de indolenţa românească. Dar ea nu e numai românească. E universală. E Nero care dă foc Romei ca să pună altă Romă în loc. E omul care aprinde gunoaiele ca să facă loc altui gunoi… E un fel de campanie electorală.