Acum despleteşte-mă ca pe o salcie în vâltori

ianuarie 6, 2009

acum despleteşte-mă ca pe o salcie în vâltori
şi lasă vântul să-mi pieptene amintirile
până când începe dincolo de mine să curgă timp
din toţi stânjeneii din toată copilăria

acum ciopleşte-mă Doamne pe dinăuntrul aflării
răspunsului la întrebarea care-am rămas
după ce adam a rupt fruzele toamnei să-şi facă şorţ
după ce aburul învăţa pe de rost apa

da totul e altfel decât ca şi cum
iar de la învăţare încoace nu mai am timp
decât să-mi amintesc pomul cu toate crengile lui
încărcate de bine şi rău ca eva de coasta bărbatului


Adam

martie 19, 2008

Cu timpul scurs în raniţă de-argint
Şi agăţat de tâmplă ca povară,
Mă-ntâmpin în memorii hăulind,
Dar mă ascund plângând – a câta oară?

Apoi vii Tu, Isuse, şi-nviezi
În zorii răcoroşi înveşmântat
Şi mă întrebi: „Cine ţi-a spus că vezi
Ceva ce niciodată n-ai aflat?

Cine ţi-a spus că-n dimineaţă, gol,
Nu ai să ştii nicicând ce e lumina,
De-adăposteşti al trupului ocol
Cu şorţul viţei şi cu rădăcina?

Acum, cu timpul strâns ca un argint
Pe tâmpla ta, povară agăţată,
Vei traversa tăcerile murind,
Să poţi veni la Mine înc-o dată…”


Zâmbetul de mărţişor poate fi o lacrimă?

februarie 28, 2008

Desigur! Eu l-am găsit aici, zâmbetul ăsta.

„Căci El dă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi.” Câţi I-au luat ploaia şi au plecat cu ea, fericiţi, fără să-L mai vrea, că de! acum aveau ploaie…

De ce numim har tot ce nu putem numi ploaie?

De ploaie avem toţi parte, de har, numai cei buni.

A fi bun înseamnă a fi ca lacrima dintr-un mărţişor?

La multi ani! tuturor coastelor lumii, spun oceanele calde, trezindu-se… 🙂

ce adâncă şi tandră mi-e coasta
nici eu nu ştiam despre asta
admir mâna ce te-a făcut
şi Îi şoptesc să ia de la-nceput
oricare somn al meu din care sări
ca o deşteptare pe mări
curând Îl voi ruga să te scrie
ca pe o poezie

şi pământul să-nmugurească
de o dragoste împărătească
în loc de o coastă răsare
în dreptul inimii mele o floare
pe care o culeg şi nu mai ştiu
ce voiam să fac cu ea… doar târziu
ai zâmbit când mi te dădea
asta era floarea mea

de unde ştii inima care îţi e floare
ai vreo albină căutătoare
ai vreun parfum ghicitor
de inimă de călător
care mai şi adoarme uneori
atunci când coasta mi se face zori
treci din parfum în trezire
în curând îmi voi veni în fire


Trecerea prin icoană ( fragment 04)

februarie 20, 2008

***

e ca atunci când Dumnezeu îţi spune să te joci
dar jucăria se ascunde ca atunci când îţi spune bea
şi apa-i amară
înseamnă că vrea să ştii setea

în orice cădere de soare la orizont
e prea multă seară
iar jucăria s-a pitit într-un colţ
de apă amară

***

spune-mi că aerul are un templu pe care l-am uitat
dă-mi înapoi memoria nepribegită
mersul meu speriat
pe o sârmă clipită

Doamne câtă metaforă de om trebuie să-Ţi fie
fiecare olog vindecat
nici lui nu i-a trebuit înţelegerea
când s-a ridicat

***

dacă nu ar fi fost albastru pe-afară
ar fi dat înapoi
ca o coastă care creşte şi creşte şi creşte
şi se face doi

dacă n-ar fi icoana am trece
direct prin iubire
ca printr-un jar
în care te faci zi de zi mistuire

te va mânca un cal din poveste
ca pe oricare îndepărtări
abia când mă va duce pe creste
voi da de zări

citesc asta şi strâng din dinţii memoriei
se poate oare să plâng
din carnea istoriei

***

pe Dumnezeu nu poţi să-L scoţi din jurul mâinilor lui
când vrei mângâiere roagă-te definitiv
ca atunci când trec anii

şi vei pricepe un colţ de frunză un capăt de drum
o întoarcere seara acasă
ca un pahar cu apă în Numele lui
după masă

***

Doamne glasul Tău ca un zid
la care mă pun tăcerile lumii
când mitralia lor fierbe spumegă
stiu că voi fi glicina voi alina trecătorii

bucuria nu are nume deşi e a mea
n-are nici capăt deşi mă-mpresoară
creşte un finic pentru o osană
în piept se poate face şi cuib aşa e de sigură
inima mea de ziua de mâine

da cred că voi bea cafeaua cum vrei Tu
eşti Cel care pui zahărul zilnic
lasă fericirea să muşte din adam
dă la o parte fructul ăla adu numirile
pune un necapăt nopţilor calde
şi încet vine toamna


Orbi, orbi, orbi!

ianuarie 10, 2008

Poţi spune că n-ai auzit? Că n-ai văzut?
Că Duhul, pe la tine n-a trecut?
Că n-ai observat degetul ferm
cu urmele de lacrimi şi lemn?

Că nu erai acasă, erai adânc în tine,
contemplând deziluzii şi vaste ruine?
Poţi spune orice, poţi lua de oriunde
frunza care pe Adam îl ascunde.

Nu crezi că te dă de gol fuga ta
în dosul verdelui din a frunzei manta?
Ce faci cu gândurile cele mereu străvezii?
Le astupi în viţele de la vii?

Un om umbla, un om alerga tot mai adânc
din ochiul său drept în ochiul său stâng.
Nu reuşea să-i cureţe de noroi:
erau orbi, orbi, orbi – amândoi!


Impresii poetice

noiembrie 9, 2007

Ce e poezia?

Parafrazând un text biblic, putem spune că e ceva asemănător credinţei: „o încredere… în lucrurile nădăjduite, o… încredinţare despre lucrurile care nu se văd”.

Nu peste multă vreme voi avea lansare la Iaşi cu ultimele două cărţi de poezie. E normal să mă întreb cum voi răspunde dacă voi fi întrebat ce e poezia. Şi va trebui să fiu convingător, să dau astfel greutate propriei mele poezii. Dar şi propriei mele credinţe.

Ion Barbu spunea despre poezie că ar fi un „joc secund” şi nu greşea prea mult. După atâţia ani de scris poezie, am ajuns la o concluzie asemănătoare. Poate că nu întotdeauna e un joc, dar e o „loterie” spirituală care te seduce, ca orice loterie.

La mine, poezia e un raport între elemente din realitatea imediată a vieţii alese după anumite criterii, şi elemente ale acelei realităţi interioare, de multe ori suficient de înceţoşată pentru a-mi lăsa o mare libertate de alegere, dar neapărat de o drastică prezenţă, a sistemului propriu de credinţe.

Ceea ce facilitează această „logodnă” între real şi interior (dar nu mai puţin real) e laxitatea nemăsurată a unui alt raport, acela dintre cuvinte. Aici însă regulile sunt ceva mai stricte (gramaticale, etc), dar nu suficent de stricte încât să îngrădească îmaginaţia. Iar pe ea – imaginaţia – o vei regăsi mereu şi peste tot. Şi în credinţă, şi în nădejde, şi în dragoste.

Toate acestea fac poezia. Dar ea întotdeauna va fi tributară unui sistem personal de valori. Concepţiei proprii „despre lume şi viaţă”. Spune-mi ce poezie scrii şi îţi voi spune cine eşti. Voi aţi înţeles ceva? Fiindcă eu prefer să fac din toate… o poezie! 

***
pun laolaltă clondirul ultimei revărsări
cu malurile rămase nemâncate la cina întinderii
ce capăt aia merit o explozie de împrejurimi ca atunci
când Dumnezeu ctitorea ca atunci prima dată
când am strigat elefantul pe nume elefantule şi mi-a plăcut

adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toamne de colo colo cât e albastrul
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul


Un ajutor potrivit

iulie 3, 2007

copy-of-scan-nou-093a.jpgNu sunt suficient de frumoase cuvintele noastre şi nici destul de expresive atunci când încercăm să descriem ceea ce înţelegem, uneori, studiind Cuvântul lui Dumnezeu. Străfulgerări de sensuri măreţe, sclipiri de perspectivă nesfârşită, fulguiri de sclipire divină, tot ceea ce numim revelaţie se revarsă din eternitate, influenţându-ne în mod fundamental, întărindu-ne credinţa, conducându-ne la o mai deplină apropiere de Dumnezeu, la o mai aleasă glorificare a Sa.
Într-un astfel de moment s-a aflat primul om, Adam, după ce a trecut în revistă, numindu-le, vieţuitoarele create de Dumnezeu. Ca fiecare dintre noi când ne aplecăm asupra minunilor lui Dumnezeu, Adam a devenit în proprii săi ochi atât de mic, de inconsistent, că trebuie să fi simţit o covârşitoare nevoie de ajutor, dar, în acelaşi timp, şi-a dat seama de diferenţa sa până la incompatibilitate faţă de toate celelalte organisme vii. A înţeles atunci limpede că el este „coroana creaţiunii”, dar a văzut şi diferenţa dintre lut şi Olar, dintre Creator şi creaţia Sa. Apoi, nepotrivindu-se cu nimic din ce el însuşi denumise, a înţeles că este ceva dumnezeiesc să fie unic, dar că nu este bine să fie singur.
Îi lipsea ceva esenţial lui Adam! Ca o poezie care-şi caută rima, omul suferea şi, împreună cu el, întreaga creaţie. Dar Dumnezeu pregătise, în planul Său, rezolvarea. El îl întocmise pe Adam după chipul şi asemănarea Sa. Ştia că: „Nu este bine ca omul să fie singur…” şi hotărâse: „…am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. (Gen 2:18)
Binele şi răul au, în perspectivă divină, dimensiuni absolute. Când Dumnezeu a decretat „nu este bine!”, să fim siguri că un rău etern, cosmic ar fi ameninţat creaţia dacă omul rămânea singur. Ceea ce mâinile Sale au creat, ceea ce purta amprenta chipului Său tainic avea nevoie nu numai să definească sau să se autodefinească, ci şi să determine. „Atunci…Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui Adam şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: « Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (ebr. « işa », n.n) pentru că a fost luată din bărbat’(’iş”). (Gen. 2:21-24) Aceste cuvinte sugerează într-un mod extraordinar de succint şi de expresiv tot ceea ce am notat până acum aici. Astfel, Dumnezeu a colaborat cu omul la întocmirea lumii, la desăvârşirea personalităţii edenice a omului: prin întregirea fiinţei sale a lături de femeie, bărbatul devenea „una” din doi, aşa cum Dumnezeu Însuşi este Unul în trei persoane!
Dar cum s-a putut ca prin această fiinţă fragilă să se obţină echilibrul universului?
Ce lipsă anume înlătura Eva din economia creaţiei? Care era ingredientul ce desăvârşea opera lui Dumnezeu? Cum suna rima care făcea ca nemaiauzita Sa simfonie să răsune în armonie?
Constituia Eva acel ceva cosmic, etern, a cărui absenţă L-a făcut pe Dumnezeu să exclame: „Nu este bine!”?
Avem cărţi ale Bibliei care înfăţişează caracteristicile unor femei, caracteristici pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le prezinte în mod pregnant. Estera şi Rut, ca de altfel toate personajele biblice, nu apar întâmplător pe paginile sfinte. Ele ne descoperă laturi ale personalităţii Evei, care se trag din acel ceva care, la porunca şi la dedicarea expresă a lui Dumnezeu, a desăvârşit ideea de uman.
Mai mult ca orice însă, aparent nepotrivindu-se cu celelalte cărţi ale Bibliei, interpretată în fel şi chip de-a lungul vremii, dar unanim recunoscute ca una dintre cele mai frumoase cărţi de poezie scrise vreodată. „Cântarea cântărilor” dezleagă în mod desluşit taina de care vorbeam. De la început şi până la sfârşit, această carte ne vorbeşte despre DRAGOSTE! Ea a fost adăugată de Dumnezeu revelaţiei Sale din Sfânta Scriptură, aşa cum Eva a fost adăugată lui Adam sau cum Biserica- Mireasa lui Cristos – va fi adăugată Mirelui la zidirea din nou a tuturor lucrurilor.
Femeia aducea în lumea lui Dumnezeu, prin însăţi existenţa ei, o calitatea care bărbatului trebuia să-i fie poruncită (Efes. 5:25). Ea era, în credinţa lui Dumnezeu, dragostea, singurul „ajutor potrivit”.
Aşadar, nu întâmplător cultura umană a tuturor timpurilor are în personalitatea femeii un inepuizabil izvor de inspiraţie. Şi tot cultura umană – care, ca toate celelalte domenii ale activităţii omeneşti, a fost pervertită de Satan (poate chiar mai mult decât celelalte, întrucât presupune, mai mult ca orice, creativitate)- cultura umană, deci, este cea care atacă şi degradează permanent chipul tainic al femeii, statutul ei de ajutor potrivit, acel „sine qua non” ETERN FEMININ.
Femeia însăşi îşi părăseşte adesea tronul ei de regină a dragostei…Atunci, ea trebuie recreată de Dumnezeu. Nu din Adam, căzut şi el, ci direct din Dumnezeu: din dragostea Sa… Aceasta e adevărata substanţă şi raţiune a existenţei ei.