Alergătorul

februarie 12, 2009

Aerul mi se mai pare atât de adânc
De când mă respiri Tu, Alergătorule!
Am devenit rarefiat şi înalt ca un crâng
În care cerbul e viu şi izvorul lui e.

Am fiecare bucurie lipită cu îngeri
Direct de piept, ca o vitejie.
Mi-am alcătuit întregimea din frângeri
Când Tu ai numit poezia să fie.

De atunci, de fiecare parte a unui deal
Urcă Alergătorul cu premiul pe umeri:
Parcă e mântuire şi parcă e atât de amar
Durerile ce sunt să I le numeri.

Ca niciodată, umbra va fi cu raza
Şi împreună mă vor denumi, ca şi când
Secerătorul îşi aleargă în inimă coasa
Secerând pulsul ei de pământ.

Apoi firea mea e dezdoită
Şi mă respiră ca pe un aer adânc
Alergătorul, cu alergarea lui dăruită
Ca să-L ajung.


Trecerea prin icoană (fragment 03)

februarie 19, 2008

toată pădurea-i a mea
fiecare iarbă iese din ea
verdele suie până la înălţime de-o coasă
dar până la urmă vrea acasă

sunt cerbul sunt cerbul rănit
cu glonţul acela în el
undeva e pajiştea cea rămasă
vreau acasă

nu mai pot paşte nicio câmpie
nicio pajişte grasă
sunt frate cu toată iarba de pe pământ
a-mbătrânit privirea-mi pe vânt
vreau acasă

în aer se face cu un apus mai puţin
în porumbişte cu o mătasă
păsări din migraţii nu mai vin
vreau acasă

dacă te întreb ceva spui că val
ca o împuşcare întoarsă
în mine glonţul ăla vertical
voia acasă

în ochii căprioarei e un fiord
vin furtuni şi-aiurează
dar nu mai pot să zăresc nu mai pot
dacă-i pasă

e ca un greu de mirare în crengi
care m-apasă
Doamne bun numai Tu înţelegi
c-aş vrea acasă

pentru mine poarta e prea departe
valea prea joasă
dealurile-n jur prea înalte
vreau acasă

port glonţul acela cât un trofeu
venea în mine să mă ia de mireasă
ca să mă ducă la Dumnezeu
vreau acasă

mi se va mai zvârcoli spaima puţin
neînţeleasă
dar mă ţin bine de glonţul ăla şi vin
că vreau acasă

printre copaci o rază-şi târa
lumina scoasă
dar glonţul meu şi pe ea o-mpuşca
pe biata rază

abia atunci am văzut o tristeţe
cât o mireasă
care venea să mă-nveţe
că vreau acasă


Poem pentru acasă

februarie 10, 2008

Ce gânduri străine mă fac azi să cred
Că-n lumea în care Lumina
A fost răstignită… eu aflu cetăţi
În care să-mi pun rădăcina?!

Stăpânul, adesea, în lumea de lut
A fost prigonit în ai Săi…
Dar toţi, prin credintă-au privit către cer
Şi nu la durerea din văi…

Iubi-voi pe Domnul privind peste zări,
Mă-ncred în iubirea-I aleasă.
Şi poate e soare, sau poate că nu-i…
TOT CERUL ÎMI ESTE… ACASĂ.