Altă ping-pong poezie (Exerciţiu de rimă 5)

iulie 16, 2008

Mesaj ClaS, ianuarie 5, 2002

1. varianta de la Mario:
Poezia e un dor
> Cand din lacrima cobor
> Si m-azvarl intre straini
Cu-amintiri pline de spini.

> Poezia e un car
> Intre miristi si granar
> Inautru-s inimi tari
Traiectorii de quasari.
>
> Poezia e un cor
> In auzul roditor
> Cand ma ia de mana un cuvant
Ma alinta,eu il cant.

2. varianta initiala de dupa lansarea de catre Sanda si interventia mea:

>Poezia e un dar,
>rostogolul dintr-un zar,
>suflul muzical
>din taria unui val.
>
>Poezia e un dor
o tacere cu pridvor
>
>Poezia e un car
pe un pod dintr-un podar
>
>Poezia e un cor
de cantat albinelor
>
>(mai adaug doua strofe)

>Poezia e un far
ba e strigatul solar!
>
>Poezia e un for
e altarul vorbelor

>(si am facut si ultima strofa)
>
>Poezia e un dar.
>De te sui in acest car
>luminezi precum un far
>raspindind in juru-ti har.
>
>1 Sanda
>2 Ionatan
>3 Cami
>4 Mario


Ping-pong poezie (exerciţiu de rimă 2)

iulie 11, 2008

Mesaj ClaS 26 dec 2001

„Poveste”: (4
> strofe x 6 versuri,
> rima umiforma)
>
Am inscris pe-un camp cu maci
-esti plugar, inger sau vraci?-
No, ca mi-s plugar din daci!

Si departele-i aci
incarcat de vesnicii
nu il vezi si nici nu stii

Voi visa din beduini
ca-mi trag seve cu pelini
si ma duc pe la vecini

Spun si tac si iarasi spun
(tic de mos, de Mos Craciun,
ce-a pornit de prin ajun

1. Ionatan
2. Teo
3. Sanda


Ping-pong poezie (exerciţiu de rimă 1)

iulie 10, 2008

Ionatan + Mario, mesaj pe ClaS 17 dec 2001

Un joc: Mario scria un vers, apoi adăugam eu unul, apoi el şi aşa mai departe. A ieşit ce se vede.

Care este oare taina primului fulg de nea?
Este pauza de cafea a lacrimei din privirea mea!
Sau bucuria ingerului meu in splendoarea sa!
Cand de ganduri ma lua
Si spre ceruri m-arunca
sa fug de la nu la da.
de la ura la a ura,
de la pulbere la stea.

Sa fie el doar parte a neutralitatii unui anotimp?
Este olimpul tacerii, da, un olimp!
Iau de aici doar un rastimp!!!
si il pun intre iesle si ghimp.
Poate-l transformam in nimb
Tu il iei si-l alinti, eu in pasari il schimb.
(le privesc de dupa damb)
cu gandul meu si drept si stramb.

Sa fie doar un detaliu tehnic pentru matematicieni si
fizicieni?
E legatura transcendentala intre oameni si ierni!
Sau intre frati:romani-coreeni!
Sa curete visele, cand le asterni.
Si prin basme cand le cerni.
Soapte de copii in vremi.
Cand i-auzi nu te mai temi,
Ca o patrie te-nstemi.

Sa fie el elementul initial al declansarii mirarii?
Numai cand duci inima ta dincolo de capatul zarii!
Neintelegand mai nimic te dedici adorarii.
Cu fulgul, cu vantul, cu norii.
Ghioceii si cocorii.
Pana ce se-mpart culorii.
In partasia splendorii
din acancul florii.

Sa fie el pasul decisiv de la inocenta la dureroasele
intrebari metafizice?
Da, si trebuie facut intre mesele zinice!
Pentru solutii de-a dreptul mirifice!
In secundele nepotrivnice.
Curate de ganduri habotnice.
intre pleoapele rodnice
secvente artistice
de zambete ritmice

Sa fie el cel care a adus la viata dorul dupa minune?
Dupa minunea primaverii, probabil, dorul mai mare acum e.
Care-i acesta? te rugam ;hai de ne spune!!!
Sa faci albul verde, adica, iar fulgul, de sturzi sa rasune!
Imi place tabloul. Pe bune!
Pune-l in rama, in cuhne!
Lipesec din fundal niste -alune.
Daca le ai, hai de le pune!

Care este oare taina primului fulg de nea?
Craciunul, fii sigur! Si trebuie sa ramana asa.
Deci, te-asteptam a ne colinda!
Ce bine-ar fi, de s-ar putea!
Platim noi drumul , nu te speria!!
Voi veni grabnic, nu cu trenul, ci cu inima!
Uneori e mai scump asa.
Nu, cu o inima ca a mea!

Vine Craciunul… si cu el dorurile noastre
Se fac stelute de pom, stelute maiastre!
Rosii si verzi, colorate, albastre
In sfanta, ingereasca oaste..
Cu suflete albe si caste
Si fulgul in ei cat de vast e!
Cat a inimii prapastie
Peste gemete si napaste.

> >> >> > plin de atmosfera
> >> >> > al vostru
> >> >> > Mario
> >> >> > 🙂 si Ionatan

Sa fie el doar un culoar?
vedem raspunsul in Ianuar.
Si pan’atunci sa stam pe jar?
Nu. Schimbam cuvinte iar si iar…
Schimbam si gandul cel hoinar?
De secunde-avem in dar.
Un Craciun in inimi si in calendar.


Vreau parfumul de Cristos

februarie 21, 2008

clas1.jpg 

Mesaj pe ClaS
Postat de prietenul Corneliu Chiriluţă la data de 15 februarie 2008

Oamenii au fost creaţi cu această capacitate de a găzdui Duhul lui Dumnezeu şi de a-L purta oriunde merg, împrăştiind mireasma lui Cristos (si nu izul băncilor de biserică, bine spus) putând aduce la viaţă orice colţ searbăd şi lipsit de lumină cotlon.

Completez aici apreciind modul în care poeţii (născuti din nou) ştiu să facă acest lucru într-un mod anume, ca şi cum ar avea un vas special în care poartă această comoară nepreţuită. Lucrul care mă întristează pe mine (am mai comentat despre asta) este acela că unii poartă vase sparte care ori au pierdut ceva pe drum, ori niciodată nu au cunoscut mireasma lui Isus şi au rămas (daca au fost vreodată) poeţi fără Cristos… Ei nu-L pot aduce pe Cristos nicăieri, ci s-au încrezut în vasul pe care acum îl poartă peste tot, convinşi fiind că e mai valoros decât Cristosul.

Ah, pentru că sunt sătul de izul băncilor de biserică vreau să-mi aduc în casă parfumul de Cristos pe care unii îl prepară aşa de frumos povestind despre El în versuri care ating diferite aspecte ale vieţii!

Dar să nu-mi rămână poezia fără de Cristos! Nu-L închideţi în clădirea bisericii la plecare! Povestiţi durerea oricărei suferinţe, dar să fie-acolo şi Cristos!

Corneliu


Convorbire despre ClaS

februarie 16, 2008

clas1.jpg

Discutam deunăzi cu un prieten pe mess. Ne este tovarăs de poezie pe ClaS. Am ajuns repede la subiectul comun: poezia şi ClaS. I-am cerut permisiunea să public fragmentul cu pricina din discuţia noastră:
 
x: …se naşte în mine şi mai multă pasiune pentru poezie
Ionatan Pirosca: ei, cu asta ma bucuri
x: ştii, eu realizez că m-am maturizat foarte mult visa-vis de poezie
Ionatan Pirosca: mă bucur să aud, e cea mai bună poziţie pentru cineva care chiar vrea să scrie, maturitatea
x: mă gândeam înainte de a va cunoaşte, că poezia modernă sărăceşte de fapt adevărata poezie, şi când colo cel sărăcit eram eu, că nu o cunoşteam, e mult mai complexă…
Ionatan Pirosca: da, aşa e
x: şi când mă gândesc că eram gata să vă las baltă…
Ionatan Pirosca: tu hotărăşti asta
x: era vorba despre trecut
Ionatan Pirosca: a, pe când se tăcea mai mult
x: acum numai dacă nu pot fac asta, şi nu cred ca o voi face fără să revin măcar din când în când
Ionatan Pirosca: ei, da’ de ce să pleci, dacă tot revii?
x: ha ha ha


Şi a fost primul volum colectiv

februarie 14, 2008

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la 15 septembrie 2001

Pregăteam primul volum colectiv „Cuvinte la schimb”

Ce-i trebuie florii să fie albă sau roşie, ori pietrei scumpe să strălucească? Apei, să murmure-n maluri, lunii, să lumineze noaptea, pământului, să se învârtească?

Apărea în 1994 o antologie alcătuită de regretatul Mircea Ciobanu, intitulată „Poeziile creştinilor români”. Nu vreau să mă refer la valoarea demersului său, ci doar la impresia care a pus stăpânire pe mine atunci şi care a devenit, în cele din urmă, un vis: acela de a dovedi că o prestaţie poate fi altfel, poate fi nouă, poate străluci chiar, fără să fie lipsită de modestie sau de utilitate.

Nu marea valoare a autorilor cuprinşi între paginile acestei cărţi m-a făcut să văd necesitatea apariţiei ei (deşi am siguranţa că unii dintre autorii incluşi vor avea lucruri însemnate de spus în cadrul literaturii române), ori vreo lipsă vitală a organismului creştin al neamului (aici îi las pe alţii să pună paranteza!), ci o aspiraţie către trăire şi frumos, către trăire frumoasă, către Dumnezeu.

Iata ce am văzut: se făcea că treceau cu braţele încarcate de flori tineri entuziaşti, îndrăgostiţi de Hristos şi de poezie. Pe ei trebuia să-i spijin cu puţina mea experienţă… Se făcea ca eram uimit de mareţia lui Hristos, de dragostea Sa, de sfinţenia Sa, şi că doream să-I zidesc, ca şi Solomon, un templu. Era nevoie de meşteri iscusiţi, de unelte deosebite, de piatră şi aur, de aramă şi purpură. Se făcea că neamul acesta scria bine, scria mult acolo, în colţul odăiţei literaturii sale, dar faţa lui Hristos suferea ţinută pe după perdele. Ar trebui trase, mi-am zis, să intre Lumina!

Si se mai facea că-n alte odaiţe mulţi foloseau lumină bună de la lumânări bune, da la opaiţe meşteşugit lucrate, dar se făcea că şi aici perdelele erau prea vechi.

Nu, a fi ceea ce a facut Dumnezeu este onoare, nu lipsă de modestie. Este normalitatea Lui. A numi iubirea cu propriul nostru nume, este ceea ce a făcut Însusi Hristos. Lui îi închinăm această carte şi inimile din spatele poeziilor din ea. Lui şi semenilor nostri îndrăgostiţi de poezie, dorindu-le să-L vadă, dincolo de cuvinte, pe El. Şi mă rog şi ne rugăm ca acest început să însemne izvorul scliptor şi răcoritor
al unui adevărat curent christic în odăiţa literaturii române, spre mântuirea limbii române şi a neamului românesc.

Între credinţă şi sentimente, între nădejde şi ideal, lumea e mică pentru poeţi.
Dacă în centrul ei Îl pui pe Hristos, rămâne poezia închinată, ungând cu mirul armoniilor ei nu vanităţi şi iluzorii căutări într-un real descompus, ci viziunea curată a picioarelor Domnului. Iar poeţii gravitează-mprejuru-le serioşi şi preocupaţi, ca albinele în jurul stupului lor.

Mărturisesc o mare sfială în a descrie zborul acestor poeme, fiindcă îi iubesc pe poeţi. Traiectorii tinere, cele mai multe, oameni bine înzestraţi cu talent, înarmaţi cu computer şi cu drag de scris, oameni al căror trecut şi a căror experienţă înseamnă Hristos şi al căror viitor se proiectează în veşnicie împreună cu El, şi-au făcut un cuib al lor în acea lume mică despre care vorbeam, şi au început a lărmui împreună despre poezie şi despre Hristos.

Aşa s-a construit lista de discuţii pe tema literaturii creştine româneşti pe Internet, de fapt un Cenaclu crestin virtual.

Aşa află acum literatura română glasuri noi, talente reale şi real închinate lui Hristos. Aşa se închină acum literatura română. O spun cu toata inima sfielii mele de îndragostit de poezie şi de poeţi.

Aceasta carte este rezultatul unui efort comun. Autorii si-au adus cu emotie şi speranţă, cu încredere şi nădejde, cu dragoste, texte rupte din toate colţurile inimilor lor pe aceste pagini care înseamnă, pentru cei mai mulţi, momentul debutului…


Remember Elisa Manta

februarie 13, 2008

clas1.jpg

„Mie îmi place grupajul prezentat. Găsesc multă sensibilitate, multă trăire, dar şi multă luciditate pe care un real talent poetic le pune bine împreună.”

Aşa scriam pe ClaS la 5 septembrie 2001.

Nu la mult timp după aceea, Elisa părăsea lumea asta. Nici nu ştiu dacă a mai apucat să se vadă publicată în primul volum colectiv al ClaS (apărut în decembrie 2001).

Îi aduc un omagiu prezentându-vă câteva poezii de-ale ei.

Smochin

Mai lasă-mă, Doamne, încă un an,
În frunza cea verde şi-amară
Să urce izvorul luminii prin ram,
Ca rodul dorit să apară.

Zadarnic am stat în pământul cel gras
Cu apele dulci lângă mine,
Căci seva cea vie în fructe n-am tras.
Mi-s frunzele goale de Tine…

A mea rădăcină de mult a pierdut
Dorinţa de-a creşte spre ape
Frumos, dar pustiu pe pământ am crescut
Şi-acum, umbre vin să mă-ngroape.

Ca şi Rut

Ca şi Rut mă aplec spre pământ, mă ridic,
Să adun rodul Tău de pe-ogor, spic cu spic,
Om cu om, pentru Tine, fie bun, fie rău –
Orice boabă-i platită cu sângele Tau.

Secerişul e-ntins, spice multe mai cad,
Vreau s-alerg, să le strâng, iar când palmele-mi ard
Şi când snopul devine mai greu, tot mai greu,
Să le pun la picioarele Mirelui meu.

Uitare

N-am ştiut niciodată cât poate să doară
Bucuria uitării într-o minte de zdrenţe.
Crezând c-a-nvăţat în sfârşit să dispară,
Iubirea se cerne cu ploaia-n cadenţe.

Trotuarul îmi plânge-n baltoace triumful –
În ele mă vad şi mă sperii de moarte.
Uitarea iubirii m-aruncă-n adâncul
Care pe mine de mine încet mă desparte.

Cu ochiul Tău cauţi vreun fruct rumenit
În noaptea cea verde şi-adâncă,
Dar umbră şi umbră e tot ce-am rodit…
O, nu-mi blestema viaţa încă!

În inima mea de smochin fără rod
Mă plouă cu apa Ta vie!
Din lacrima crengii – durerii izvod –
La anul, smochine-or să fie!


Era nevoie de nou…

februarie 11, 2008

clas1.jpg

 Mesaj postat pe ClaS la data de 18 iunie 2001

Dragii mei, vă mulţumesc tuturor pentru interesul şi preocuparea dovedite faţă de cultura evanghelică şi Îl slăvesc pe Domnul de bucurie(…)

În armia Domnului sunt purtători de tot felul de drapele, contează doar că suntem o singură armată care mărşăluieşte spre cer. Să nu lăsăm culorile drapelelor să ne ia ochii: în frunte este Conducătorul, iar împotriva noastră este cel rău. Nici o confruntare nu e lipsită de primejdii, mai ales cele de la nivelul minţii. Nu ca aş fi constatat aşa ceva aici, dar vreau să fim conştienţi că şi progresul este un instrument al duhonicescului, un drapel al Domnului, că El este Cel care ne dă „voinţa” , dar tot de la El vine şi „înfăptuirea”. Că lupta pe care o avem de dat este deja câştigată! Cultura evanghelică va atinge (sau va rămane la) standardele necesare îndeplinirii scopului Împărăţiei, aşa cum va voi Domnul. Nu uit un cuvânt: „Tot ce găseşte mâna ta de făcut, fă cu toată puterea ta.”

Da, şi eu şi fratele P. (un versificator din X n. n.) suntem la acelaşi nivel înaintea lui Dumnezeu dacă şi numai dacă facem „cu toata puterea” ceea ce găsesc mâinile noastre de făcut. Din punctul ăsta de vedere s-ar putea ca eu să fiu mai jos decât el, chiar dacă scriu mai bine! Aviz tuturor!

Nu sunt de acord cu afirmaţia că am exclude unele subiecte. Doar unele moduri de abordare a lor. Cred că ceea ce am adus până acum şi vom aduce aici, exemplifică.

Dar, cum bine zici, L., e nevoie de nou. E nevoie de nou pentru cei care caută pe Dumnezeu acolo unde străluceşte noul. Nu sunt mulţi aceştia. Din

nefericire pentru noi, M. are dreptate. Dacă pentru cei mai mulţi, poetul dăruit este fratele P. şi nu eu sau tu, pentru alţii poezia este altceva decât scriu cei ca persoana amintită. De aceea am iniţiat această listă: pentru promovarea unei schimbări. Eu cred că e nevoie de ea şi vă mulţumesc acelora care mi-aţi venit alături. Poate că odată vor accepta noul şi ceilalţi. Probabil că atunci când el se va încetăţeni ca normal… Să nu uităm însă că noul tot din ce e vechi apare!

Şi dacă vechiul e încă actual, mai avem de lucru(….)


Despre „poezia creştină”

decembrie 18, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 08 iunie 2001

(…)

Ai perfectă dreptate în ce priveşte enunţul analizat. Şi eu aş gândi la fel, dacă… Îmi amintesc că am încercat atunci când am pornit la schimbat cuvinte să arăt ce înţeleg eu prin „poezie creştină.” 

Aş face o întreagă filozofie căutând să determin cât este poezie şi cât este creştinism într-un text. Dacă accept punctul tău de vedere oarecum sctrict, nenuanţat, aproape că nu e relevant ce spun eu. Am experienţa unui Festival de Poezie Creştină pe care l-am iniţiat şi organizat în ’91. (Poate că după un volum colectiv organizăm un festival, ce ziceţi?!).
 
NU pot afirma cu mare siguranţă că acei concurenţi care au primit premii (deci cu cele mai bune texte) erau creştini autentici. Cei mai mulţi erau credincioşi ortodocşi mai mult sau mai puţin practicanţi… Forma poeziei lor era creştină, adică ideile se înscriau în cadrul „inspiraţiei biblice”, care era condiţia participării, dar baremul de judecată a poeziilor a fost calitatea artistică.
 
În ce priveşte antologia preconizată, probabil că majoritatea, dacă nu toţi cei care o vor alcătui, vor fi membri ai acestei liste, sau vor purta girul moral al unui membru, aşa că nu va fi greu să afirmăm că facem o antologie „cuvinte la schimb”… dacă nu ne convine sintagma „poezie creştină”.
 
Cunoşti, probabil, antologia intitulată „Poezia creştinilor români”, alcătuită de răposatul Mircea Ciobanu. El îi numeşte pe cei incluşi „creştini practicanţi”, aduce acolo numai autori minori (nu apar Ioan Alexandru, Voiculescu şi câţiva alţii asemenea) şi încearcă să acrediteze ideea că aşa scriu pocăiţii.
 
Noi credem că nu-i aşa, şi o vom dovedi. Însă nu pentru asta am gândit demersul, ci pentru a slăvi pe Domnul cu ceea ce am văzut că avem bun (şi avem!). Dacă va fi demolată încercarea de discreditare despre care vobeam, nu îmi va părea rău.
  
Deci nu suntem totuşi capabili să judecăm inima autorului citit, numai Dumneeu o vede. Cred însă că poate fi „citit” creştinismul dintr-un text după amprenta pe care o pune pe sufletul cititorului. Poezie creştină este acea poezie care aduce, pe lângă satisfacţia artistică, specifică poeziei în general, sentimente ce-L mărturisesc pe Hristos. Iar El, viu fiind acolo, mişcă spre Sine gândurile şi inima cititorului. Cam asta cred eu că trebuie să fie… Nu?
  
Cu bine,
Ionatan
  


Ce facem cu noi?

decembrie 17, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 06 iunie 2001

Dragi prieteni, nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc deloc. Undeva, în căsuţa asta a cuvintelor Dumnezeu are nişte oameni pe care îi pregăteşte aşa cum ştie El, pentru poezie. Le-a dat un dar şi o menire, le-a dat Temelia. Depinde numai de ei cum zidesc pe această Temelie. Dacă zidesc…
Nu mă tem. Nu mă tem deloc. El Îşi va împlini lucrarea. Dar o va face prin noi? Eu am încercat să văd puţin mai departe de vârful peniţei mele (de ecranul monitorului) şi v-am văzut pe voi, căutători cuminţi şi atât de tăcuţi (timizi?) după o inimă a vorbei în toate cele. Ei vor fi, mi-am zis. Aşa că am deschis această listă.
 
Cineva se entuziasma, când am povestit câte ceva despre voi, o poetă care se simţea singură în lumea asta a literelor puţin întortocheate şi alene mlădiate, recunoscând în sufletul ei o Voce care îi explica: „Mai am şapte mii…!”. Şi eu mă bucur. Dar unde sunteţi? Au reuşit brunul şi cenusiul zilelor de trudă să acopere bucuria de a fi împreună? Interesul nostru pentru comunicare a scăzut sub presiunea unui viitor examen, a problemelor de familie, sau speriat de părerile altora? Ce facem cu noi?
  
Ionatan


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan


Despre gâze şi lăstuni

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 26 aprilie 2001


A, mă încântă nerăbdarea ta. Şi eu, deşi am trecut de perioada paşilor deşi, doresc să văd că lucrurile se grăbesc să mă întâmpine, mai ales cele care-mi plac. Am înţeles însă că nu toţi oamenii au aceleaşi priorităţi ca mine, aşa că , oricât m-ar încerca aşteptarea, îmi fixez ochii pe orizontul ţelului final al preocuparilor şi nu uit că, de fapt, atingerea lui ar fi imposibilă dacă ar depinde de nerăbdarea mea. Nu îndemn la temporizarea lucrurilor, dimpotrivă…
 
Să ştii că, mutumiundu-i lui T pentru că s-a instalat în banca apărării textului propus de mine data trecută, trebuie să recunosc că ai dreptate întrucâtva. În text există mult prozaic, pus acolo într-un mod cu totul deliberat, însă. E adevărat că stilul este altul decât înainte, aşa cum ai remarcat, dar am simţit nevoia la un moment dat să fiu „mai aproape de pământ”. Neştiind cum se face asta (eram obişnuit cu zborul!) m-am gândit la gâza din iarba unui creştet de munte. Ea este foarte aproape de pământ, dar zborul păsării din vale, atât de înalt pentru acea pasăre, se petrece mult mai jos… Aşa am socotit… Paradoxal, gâza aceea este mai aproape de cer. Vorba lui Teofil: ce este proza? S-ar putea să fie aceeaşi gâză, dar în vale. Cred că cel mai mult contează „relieful” darului de la Dumnezeu. Dacă ai munţi şi pui gâzele în vârful lor, s-ar părea că nu-ţi trebuie păsări ca să fii la înălţime! Fiecare „zboară” cum poate!

Cât despre „provocarea” ta, am spus deja că ai har. O las pe F să disece textul, mă limitez doar la o impresie stârnită de a ta
 
RESUSCITARE
  
  Din orice cărare spre moarte
  înalţi o cărare spre viaţă
  nimic nu mă poate ascunde
  luminii ce-mi stă faţă-n faţă!
  
  Sicriul din braţele morţii
  se smulge-ngropându-se-n cer
  nicicând negre gropile nopţii
  nu-şi mai inchide-vor uşa de fier
  
  Pe drumul cenuşilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsările la loc!
  
  Nimic nu mă poate ascunde
  Chemării Misterului Vieţii
  şi albe-mi aripi tremurânde
  înalt către cerul credinţei
  
  Robia se duce-n robie
  şi moartea se îngroapă în moarte
  dar viaţă pe toţi ne învie
  şi liberi trăim libertate!
  
  Cred că gaza ta încearcă să zboare! Adică este puţin îndrăgostită de pasăre.
 
Dacă n-ar fi
 
„Pe drumul cenusilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsări(le) la loc!”
 
poate că nu mi-aş fi dat seama. Dar aceste versuri m-au tulburat cu adevărat. Sunt, după mine, esenţa textului, ca aripile ce ies de sub elitrele gâzei despre care vorbeam. Sunt, ele însele, o poezie superbă. Spun totul despre RESUSCITARE, aproape că nici nu mai este nevoie de restul, cum n-ar avea nevoie gâza de elitre, dacă ar fi pasăre. Ştii ceva? Cred că e bine să fii pasăre! Shalom! 
   
Dragă T, tu şi când te impiedici faci poezie? Pentru că am impresie că A ţi-a pus o piedică! Sunteţi tare faini, dragilor! Şi fiindcă te sâcâie lăstunul din textul acela, voi încerca să-ţi spun că este o pasăre cu un zbor iute mergător şi repede răzgândit, aşa că s-a înţepat şi prin această poezie, căutând ce doar el ştie (ce ar putea cere de la viaţă un lăstun?), după care s-a tot dus, irosit de propria-i căutare vremelnică şi nevrednică, biruit de „soma culorii”, acoperit cu mântuire. Cam asta-i.
Am promis un alt text. Iată-l:

Poezie pentru Neculai şi Lina
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă va aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el. Nu,
nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea
mă atingea şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza
fântânii găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casă voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri . Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt,
acolo, cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.
  
Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta,
peste ani? Prin fereastră deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut
fără zgomot. Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă.
Spala-l şi dă-i-l. Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptit:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva.” Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo. „S-au unduit şi unchiul
şi mătuşa, mamă…!” Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit
un nor deasupra de tot. „Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,
numai puţin, până trece. Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.
  
  Textele acestea fac parte dintr-o carte la care lucrez şi care se cheamă
  „Liniştea dintre două tăceri”. Comentariile voastre mă ajută mult. Va
  mulţumesc.
  
  Cu dragostea pe care mi-o da Domnul Isus,
  Ionatan Pirosca


Începutul

decembrie 6, 2007

clas1.jpg

În ianuarie 2001 porneam, împreună cu Dan Surducan din Braşov, ca asistent tehnic, o listă de discuţii. I-am spus „Cuvinte la schimb” (ClaS). Eram numai noi doi. Intenţia mea era să ofer evanghelicilor care citesc şi scriu româneşte un cenaclu al lor.

Ce s-a întâmplat în cei şapte ani de existenţă a grupului? La şapte ani copiii merg la şcoală. Deja „cei şapte ani de-acasă” s-au terminat. Astăzi sunt pe ClaS 240 de membri şi peste 7800 de mesaje. Şi cred că e vremea unui bilanţ.

Voi începe să prezint aici, într-o rubrică separată numită „Re: [cuvintelaschimb]” un serial cu mesaje sau fragmente din mesaje trimise de mine pe grup de-a lungul vremii, încercând astfel să creionez oarecum „live” evoluţia grupului.