Caut iubire

aprilie 9, 2009

O invit iarăşi pe Eliza să ne (în)cânte.

Cum spuneam, Eliza e nepoţica mea preferată. Ce spuneţi, vă place momentul pe care vi l-am pregătit împreună?

Caut în toate cele iubire,
în lanuri de vârste ce-şi rup
spice pe larga-mi răsfrântă privire,
în anii cu care m-astup.

Caut iubire în peşteri şi nu-i
decât zgomot de vise sfărâme.
Ziduri ‘negrite de trecerea lui
are dorul… Şi vaduri cu spume.

Caut iubire în ochiul ce-l văd
aţintit dureros întru sine.
Munţi de ruine şi furtuni de prăpăd
mă alungă sălbatic din mine.

Caut în toate cele iubire,
pe străzi sau acasă-i la fel:
semne ultime de răstignire
are rodul iubirii în el!

Doamne, până voi şti ce e aia
iubire şi cum e a şti,
iată în mine odaia
în care putea-voi muri…

(Poezie publicată în volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Cluj-Napoca 2004

Piesa e de pe al doilea album al Elizei „Ecou spre înalt” apărut în 2006, parcă…)


Vulpea şi cocoşul

martie 26, 2008

Vă propun astăzi să-l citim împreună pe prietenul meu din Bruxelles. El ne spune despre sine: 

sized_zb.jpgMă ştiam om aşezat ardeleneşte la casa şi în bătătura lui; nici nu ştiu cum am rezistat ereziilor de culoarea vântului, care ne-au tot bătut câmpia de nord-vest, între care cea comunistă a fost mai incornorată. Mulţumesc Domnului meu, că pot privi îndărăt fără să-mi văd chipul în lumina stacojie (asta privind istoria comunistă, cu care am crescut la tamplă). Tare greu a fost însă cand s-a rupt căruţa lor hodorogită în mijlocul drumului, şi când ciocoii noi de pe la noi ne-au arătat că sunt de rău soi. Am mers purtat de val înspre apus şi, odată ajuns, am lasat economia şi industria în seama celor mai tineri întorcandu-mă din toţi rărunchii înspre pasiunea de o viaţă – literatura creştină.
Daca aş fi îndrăznit vreodată să îmbrăţişez ceea ce am visat mereu, şi ionatan a sesizat asta  –  jurnalismul – atunci m-aş fi vrut „reporter-corespondent de pace”, şi aş fi acţionat sub deviza apocaliptică: „războiul va ţinea până la sfârşit !” 

z b – bruxelles

Vulpea şi cocoşul

Te cred că eşti creştin, şi aşa-ţi şi stă, zise vulpea cu glas mieros către cocoşul bine moţat, ce pe gardul cu şindrilă cocoţat, stătea mândru şi fălos şi îşi dădea din cântec.
Mda, sunt, şi din darul Domnului mă lupt şi-alerg şi dau din aripi… işi dădu el cu încă un cucurigu, şi se mai umflă o leacă-n pene.
  Da, scrie în Scripturi de tine… adăugă cumătra cu sclipiri din ochi ; s-ar cuveni… acum măcar, că-s vremuri tulburi, să ne unim puterile ; tu cânţi aşa frumos, eu fac strategii şi planuri, şi împreun-am izbuti mai mult decât Irod şi cu Pilat la un loc.
    Abia în ceasul acela cocoşul pricepu şi-şi aminti în care Evanghelie citise el despre vulpea aceea, şi ce ar trebui să-i spună (Ioan….), aşa că de-acum ’nainte cantecele îi fu numărate :
    După primul vulpea izbucni : Eu nu contest că eşti creştin, ţi-am zis că am citit în Biblie de tine, dar tu nu eşti şi patriot ! Eşti împotriva lui Irod şi-a lui Pilat, şi a lui Cezar… şi nici n-accepţi că şi noi suntem tot creştini, că în aceeaşi Evanghelie se scrie şi de vulpi ; şi chiar mai mult decât despre cocoşi, iar găinile lipsesc…
    Găinile-s cuminţi… le-a-nchis stăpânul în ogradă, acolo unde nu pătrunde vreun cotoi bâigui timid cucoşul… vai, de ce m-oi fi suit pe gard ?
   Dar se linişti curând ; în bătătură a tot cântat, dar de acum e vremea să iasă şi pe uliţi şi-n piaţă… se apropie iar Paştele… şi trebuie să ştie lumea că el e cocoş, că-i roşu-n creastă, şi că-i mult în pene. Dar nu mă leapăd ca şi Petru de chemarea mea, îşi dădu el falnic cu al doilea cântat.
     Uite, că spui adevărul îi rânji vulpoiul căpitan, o să ferecăm mai bine-n bătătură gloata de găini, iar pe tine te punem la stână ajutor de cioban, şi dacă mioarelor le place… Că îţi dăm şi fluier şi toiag, şi câine de pază… şi de merge treaba, pe curând ajungi şi… secretar, şi faci excursii…  până şi peste Ocean.
    Şi el, cocoşul, tot pe gard stătea… stătea şi cugeta. Cugeta să cânte şi mai frumos… că-s Paştele, că el este creştin, adică urmaş al lui Christos, şi parcă, parcă ar merita să îl audă şi mioarele la stână,  oile şi mieii turmei, şi europenii şi americanii cât cântă el de frumos. Şi iarăşi repeta : “Dar nu mă leapăd de Hristos !”
      Dar vulpea îl privea sticlos şi-l înghiontea duios : Dar tot de zamă vei fi pus…! Cu noi măcar încerci, şi de iţi merge vei ajunge sus, sus… !
     Al treilea cântat s-ar fi voit cu mult mai răspicat, şi ar fi trebuit să se audă peste întregul sat. Dar nu a reuşi decât în prima jumătate « cucu… » iar în loc de « rigu » un geamăt înfundat. Oare cum uitase, sărmanul de el, că şi evanghelicul cocoş nu ajunsese cu cântatul decât până la doi, iar Petru nu mersese cu târgul şi cu lepădarea decât până la trei ?  (Ioan…)
      Din stomacul hulpav al jivinei cu chip de câine de pază un ultim murmur, ce nu aducea de loc a cântec fu şoptit, însă de nimeni auzit :
 Vai, m-au îngropat în dosarele securităţii !!! Eu care voiam să urc treptele eternităţii… şi să fiu scris în cartea vieţii !!!
                    

   ******************

Mulţumită, şi sătulă pentru o vreme, vulpea îşi, scria raportul tolănită la soare… Se porni însă o adiere de vânt, un aer proaspăt, o undă de răcoare, iar cumătra simţi în coada-i stufoasă o mustrare. De atunci băgă ea de seamă că o are mult prea lungă, şi tot umblă cu ea de vânzare. Iepurele însă când aude de-aşa târg o ia la fugă, ursul o înfruntă şi-o alungă, cerbul o împunge, păsările zboară în înalturi…
     O vreme şi-a pus-o în valoare pe la magazine : la lapte, la pâine la papuci… dar de când au plecat tovarăşii, şi nu mai ţin evidenţa secretarii – aceia de care s-ar fi vrut şi bietul nost cocoş – nici acolo nu se mai poartă.  A făcut-o pe semne donaţie la CNSAS, acolo unde trebuie să merg si eu să-mi iau dosarul. Poate-i lung, stufos, şi mincinos ; ca orice coadă de vulpe.  Şi sunt aşa de multe… ! E aşa de…  coadă !
     Doamne, Doamne… adică Evanghelia după Matei…

                              Bruxelles –  23 martie 2008
                   Zakeu – după ce m-am coborât din dud


Încă o poezie de la Elis

martie 17, 2008

***

Iubirea topi toată gheaţa, pe-un deal,
Curg lacrimi ca râuri, la vale.
În jur e noroi şi pământul pustiu.
Fă Tu să răsară pe plaiul cel viu
Minunile dragostei TALE…

Şi vii să-nflorească smochini şi finici
Şi holdele coapte la vreme,
Grădini roditoare spre vecii ce vin,
Cântări să răsune, poem să Îţi fiu
Şi dorul meu tot să Te cheme…


Doar dragostea Ta

martie 10, 2008

Doamne, te rog, închide cu mâna Ta
uşa inimii, în urma mea.
Sigiliul cu spini al frunţii Tale pune-l
pe ea- pecetluitorul inel.

Fă-mă tremurătorul văzduh treierat
de îngerii cu zborul curat.
Nu mă lăsa ca un stins felinar
pe zgomotul sec al căderii din har.

Orice-ar fi, ţine-mă bine şi cât mai sus
ca să văd pe-ndelete că nu-s-
doar dragostea Ta care a modelat curcubeu,
iar eu l-am murdărit numindu-l eu.

Acum înţeleg, dar nu cu mine-nţeleg.
Nu cu mine vorbele-ntre ele le leg:
funiile ca pe o cruce cândva Te-au legat,
doar ele m-au adunat.


Priveşte Tu, Isuse…

martie 9, 2008

Încă o dată îmi cer scuze pentru calitatea înregistrării, dar tot ce am sunt piese vechi.

Versurile sunt la fel de vechi şi nu sunt în niciuna dintre cărţile mele publicate.

Priveşte Tu, Isuse,
În carnea ce mă ţine
Şi sapă-n ea o poartă
Să pot ieşi mai bine.

Şi mai adânc să fie
Înfiptă crucea Ta
În cuiul care este
Nevrednicia mea.

De palma Ta cu milă
Adânc mă ţintuieşte
Să nu mă mai desprindă
Al urii lumii cleşte.

Căci nu mă-ntină visul
Ci somnul ce-l încape
Desparte, Doamne,-n mine
Din nou pământ de ape.


Felicitare de 8 martie

martie 7, 2008

De data asta Corina s-a intrecut pe sine. Mi-a arătat o felicitare pregatită de ea pentru a o oferi prietenelor ei de 8 martie.

M-au amuzat citatele cu tentă graţios-ironică…
O ofer la rându-mi şi ca să fac o plăcere autoarei (eu doar am intervenit tehnic la realizarea acestui clip) şi tuturor acelora care au nevoie de ea.


Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

martie 7, 2008

Sorina, n-am să-ţi răspund punctual. Nici nu cred că este nevoie. Apreciez jocul tău şi îmi face plăcere sa te acompaniez, n-ar fi o problemă să fac la fel, (uite un început de cum aş fi putut trata postarea asta:  

Dacă nu mă înşel, henţul la volei ar trebui să fie cu piciorul? 🙂

Văd că stii jocul la evitare. Norocul meu ca am jucat volei în tinereţe. Dar ca un porumbel-vultur ce sunt, să mă apuc de ciugulit… 😉

Vrei să-ţi răspund în versuri?

@Sorina: E ca la copilul mic, atunci cand vrei sa il inveti sa nu mai greseasca: oricat de multe sfaturi i-ai da, pana nu se loveste el cu capul de prag, nu este convins ca asa e… Degeaba ii spui ca focul frige; ca, pana nu-i incearca el temperatura (sa inceapa sa urle din toti rarunchii simtind cum i se ridica basicuta), tot nu baga la cap… Ca sa nu ma frig in continuare, trebuie sa invat ca orice rau se intoarce impotriva mea (sub o alta forma)… Te-ai prins?

Oho, m-am prea prins! De vreo 50 de ani mă tot prind. Dar cine e cu henţul? Ai citit postul asta şi mă trimiţi după minge? Sau pe porumbel dupa râme (cu i din a, că dacă scriai cu diacritice aş fi ciugulit căciulitele şi codiţele): 

Oricum, dacă nu l-ai citit, citeşte-l acum. E răspunsul meu), dar pentru uşurinţa comunicării îl pun şi aici:

Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

Sunt lucruri şi fapte despre care nu-mi amintesc decât din ce-mi povestesc părinţii, sau alte persoane mai în vârstă. De exemplu despre cum era când locuiam “la biserică”. La începutul căsniciei lor, părinţii mei au locuit în apartamentul anexă din clădirea fostei biserici baptiste brăilene. Nu-mi amintesc, din perioada aia, decât o scară de lemn, în spirală, vopsită grena sau maron, pe care urcam ca să intrăm în casă. Şi magazia de lemne de jos, loc misterios şi plin de jucării. Aşa vedeam eu bucăţile de lemn de cele mai curioase forme îngrămădite acolo. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu lemn. Probabil dacă nu aş fi făcut poezii, aş fi fost templar. Sau sculptor. Dar sunt prea comod, totuşi… E mai uşor să pui ideile în cuvinte, decât în lemn. Mai uşor zvâcneşte un cuvânt, decât fibra de cireş.

Deci legătura mea cu biserica e veche, cât mine de veche. Dacă aş crede în predestinări de genul ăsta, aş spune că mi-a fost scris aşa, şi că semnul acestei sorţi era legătura vitală, încă din fragedă pruncie, cu biserica. Dar nu cred în predestinare. Însă o apropiere a mea de mine, tot era…

Aveam un obicei, în pruncie. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă. Orice ar fi făcut mama, nu mă putea dezobişnui. M-a uns cu de toate, mi-a frecat degetul cu pelin, nimic… Într-o zi, din curiozitate copilărească, am vrut să mă joc cu cercurile gazierei. Cei mai în vârstă ştiu ce e o gazieră. O “maşină” de gătit micuţă, cu combustibil petrol. Avea deasupra câteva cercuri printre care ieşea flacăra. Mama tocmai luase borşul de pe foc. Am apucat cercul şi i-am dat imediat drumul ţipând. Nu era nimeni prin preajmă. Era seară. Am mers fuga la mama plângînd. Credea că sunt oboist şi m-a culcat. Am plâns toată noaptea. A doua zi au văzut părinţii mei motivul: degetele îmi erau pline de băşicuţe roşii cu lichid, dureroase. De câte ori încercam să le duc la gură, ţipam. Aşa am scăpat de obiceiul de a-mi suge degetul. Ăsta a fost modul cum a ştiut Dumnezeu să mă dezbare de obiceiurile rele şi ruşinoase: durerea. Aşa am scăpat de alcool, când m-a trimis în spital pentru prima dată, datorită beţiei, la aproape 30 de ani, apoi de ţigară şi de alte vicii… Aşa ne sfinţeşte El…

Şi fiindcă răspunsurile tale sunt în coadă… de porumbel, îmi rezerv dreptul să răspund în rafale… Deci cu „va urma”…


La cererea vizitatorilor

martie 3, 2008

Cântă Eliza

Atât
de mic

Oh, Doamne, sunt atât de mic, atât de mic,
de când încerc în rază să-mi ridic
o lacrimă, un umăr de privire
peste aşa pustiire.

Şi nu pot decât până la poale
să văd muntele din raza de soare.
Să regăsesc poteca şi urmele de paşi
din Tine rămaşi.

Nu-s decât o gândire singură şi ciudată,
cu ecou uneori, cu ecou altă dată…
Ca o înghiţire de sentiment rătăcit
în intestine de chit.

Alerg şi întreb, alerg şi întreb, poate cândva
aripa ce mă ţine va dispărea
şi va rămâne doar pomul din care, dulce,
Ţi-ai făcut cruce.


Nenea, ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?

martie 2, 2008

Îi mulţumesc Corinei pentru ultimul frumos pps pe care mi l-a trimis. Nădăjduiesc să i se întoarcă sub formă de mărţisor.

În timp ce pregăteam clipul de mai jos astfel ca să vă puteţi bucura şi voi de imagini, mă gândeam…

Câtă copilărie ne trebuie ca să ajungem preferaţii Domnului nostru? Ca să oprească El tot ce ar încerca să ne ţină când vrem să-I sărim în braţe…

Cum văd copiii realitatea? Nu sunt ei adevăraţii poeţi? Ei nu ştiu să gândească altfel decât în metafore. Şi alea nemânjite cu mizeria lumii… Îmi amintesc de experimentul Zaica, poate vă voi spune ceva despre asta dacă nu mi-o lua-o altcineva înainte, sau dacă nu mi-a luat-o deja. Îmi amintesc de copilaşul acela care spunea că „sifonul este o apă cu picăţele„… Nu vă pişcă deja la limbă?

Îmi amintesc despre nedumerirea unui copilaş de vreo patru anişori, atunci când a studiat puţin mai atent realitatea care eram eu. Din cauza bolii, tremur.

El m-a privit, m-a privit un timp, apoi m-a întrebat: „Nenea, ‘da ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?”

De multe ori, în inocenţa lor, copiii pot fi cruzi. Şi totuşi Împărăţia este a unora ca ei. Oare nu ni se pare că şi Dumnezeu e crud câteodată? Atunci imaginaţi-vă iubirea Lui. Faceţi asta ca un copilaş… 

Vreti să ştiţi mai multe despre Zolan? Căutaţi aici.


Cât înţeles

februarie 25, 2008

Ştie cineva cum o găsesc pe Estera?
E aşa de greu să poţi spune mulţumesc în ziua de azi…


Revine Lorelei

februarie 18, 2008

0018-0309-1606-4642_sm1.jpgÎmi leg mâinile de îngeri

Nu de căderi mă tem,
ci de zbor fără aripi,
de un orizont fără nume,
de ţipătul stelelor ce cad

razele fierbinţi fac
totul o singură culoare
pamantul meu este ars
nu mai sunt fluturi

Doar un stejar batrân
în pustiul acesta ca un semn

EŞTI atât de înalt,
ca să TE ating…
îmi leg mâinile de îngeri.


Un Psalm al Elisei, inspirat de psalmii lui David

februarie 16, 2008

E harfa atârnată-n sălcii
Şi vin din noapte şi furtună,
Primeşte-mă la Tine, Doamne,
Şi fă să fie vreme bună…

De vrei, tacerea mea să fie
O rugăciune către Tine
Citeşte  Tu în suflet plânsul
Şi-ascunde-mă cum ştii mai bine.

Alină rănile durute
Şi arătate numai Ţie,
Şi nu lăsa durerea mută
Să mă-nfăşoare pe vecie…

Adu lumina pe cărare
Şi revărsări de zori să fie…
Şi toate rănile trecute
Vor fi cântări de bucurie!

 Elis


Ruben şi braţele sale întinse

februarie 15, 2008

Ruben a îndrăznit. Îi mulţumesc pentru acest poem. Vreţi să-l citim?

(Ruben este invitatul meu de astăzi)

Atins de secure
Trunchiul verde nu mai fu în stare
Să ţină seva
Rouă pe mere
Cutremur
Cojile sar frunzele mor
Dar nu acum

Decade pot număra degete de copil
Mladiţă era când l-am plantat
Nu ştiam că se potriveşte atât de bine
Braţelor tale întinse.


Remember Elisa Manta

februarie 13, 2008

clas1.jpg

„Mie îmi place grupajul prezentat. Găsesc multă sensibilitate, multă trăire, dar şi multă luciditate pe care un real talent poetic le pune bine împreună.”

Aşa scriam pe ClaS la 5 septembrie 2001.

Nu la mult timp după aceea, Elisa părăsea lumea asta. Nici nu ştiu dacă a mai apucat să se vadă publicată în primul volum colectiv al ClaS (apărut în decembrie 2001).

Îi aduc un omagiu prezentându-vă câteva poezii de-ale ei.

Smochin

Mai lasă-mă, Doamne, încă un an,
În frunza cea verde şi-amară
Să urce izvorul luminii prin ram,
Ca rodul dorit să apară.

Zadarnic am stat în pământul cel gras
Cu apele dulci lângă mine,
Căci seva cea vie în fructe n-am tras.
Mi-s frunzele goale de Tine…

A mea rădăcină de mult a pierdut
Dorinţa de-a creşte spre ape
Frumos, dar pustiu pe pământ am crescut
Şi-acum, umbre vin să mă-ngroape.

Ca şi Rut

Ca şi Rut mă aplec spre pământ, mă ridic,
Să adun rodul Tău de pe-ogor, spic cu spic,
Om cu om, pentru Tine, fie bun, fie rău –
Orice boabă-i platită cu sângele Tau.

Secerişul e-ntins, spice multe mai cad,
Vreau s-alerg, să le strâng, iar când palmele-mi ard
Şi când snopul devine mai greu, tot mai greu,
Să le pun la picioarele Mirelui meu.

Uitare

N-am ştiut niciodată cât poate să doară
Bucuria uitării într-o minte de zdrenţe.
Crezând c-a-nvăţat în sfârşit să dispară,
Iubirea se cerne cu ploaia-n cadenţe.

Trotuarul îmi plânge-n baltoace triumful –
În ele mă vad şi mă sperii de moarte.
Uitarea iubirii m-aruncă-n adâncul
Care pe mine de mine încet mă desparte.

Cu ochiul Tău cauţi vreun fruct rumenit
În noaptea cea verde şi-adâncă,
Dar umbră şi umbră e tot ce-am rodit…
O, nu-mi blestema viaţa încă!

În inima mea de smochin fără rod
Mă plouă cu apa Ta vie!
Din lacrima crengii – durerii izvod –
La anul, smochine-or să fie!


Recită Estera

februarie 12, 2008

Ştiam de mai mulţi ani că Estera recită frumos. Astăzi am găsit întâmplător pe net, printre alte interpretări superbe, două poezii de-ale mele recitate de ea. O invit să ne încânte cu glasul şi cu sensibilitatea ei. Îţi mulţumim, Estera!

Şi dacă ai cum, spune-mi unde te găsesc. Am nevoie de permisiunea ta ca să mai folosesc asemenea perle!

Neprihănire între
dureroase Golgote

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


De cât nisip este nevoie pentru gândul tău?

februarie 11, 2008

Am invitat pe cineva special… Nici nu ştie. Nici ce mi-a sugerat, nu ştie. Probabil că nu va şti niciodată. Ca nisipul…

Vă amintiţi? Când Domnul nostru scria pe nisip, care gând îl punea El acolo? Era bucurie în gândul acela, era tristeţe…? Sigur era pace. Şi era iertare. Şi era salvare. Era frumuseţea care salva lumea…

Era de nisip lumea, dar atâta frumuseţe adăpostea! Urâtul, murdăria şi moartea erau acoperite cu nisipiul unei realităţi peste care se scria altceva. Peste pieritor şi aparent se scria ceva veşnic:

– Du-te şi să nu mai păcătuieşti!

„Du-te” este treaba noastră”. Este nisipul nostru.

„Să nu mai păcătuieşti” este scrisul Său pe nisipul acesta…


Poem pentru acasă

februarie 10, 2008

Ce gânduri străine mă fac azi să cred
Că-n lumea în care Lumina
A fost răstignită… eu aflu cetăţi
În care să-mi pun rădăcina?!

Stăpânul, adesea, în lumea de lut
A fost prigonit în ai Săi…
Dar toţi, prin credintă-au privit către cer
Şi nu la durerea din văi…

Iubi-voi pe Domnul privind peste zări,
Mă-ncred în iubirea-I aleasă.
Şi poate e soare, sau poate că nu-i…
TOT CERUL ÎMI ESTE… ACASĂ.


Iacob şi ispita lui

februarie 10, 2008

Îi spun bun venit lui Iacob. Mi-a trimis câteva poeme din care am ales unul pe care, cu îngăduinţa lui, l-am aranjat puţin şi vi-l oferim:

Ispita

inima îmi bate strâmb
se strică-n gând culoarea
înăbuşită în petale
sorbind nectar

cu hainele pătate de polen
din creştet până-n tălpi
visând butoaiele de miere
netrebnică gâză

O Tată inima îmi bate strâmb
o ia în mână că se strică


Azi ne vizitează Lorelei

februarie 8, 2008

Lorelei este o persoană foarte sensibilă. Cu îngăduinţa ei vă prezint una dintre poeziile pe care i le ştiu. Sunt convins că vă va încuraja şi pe voi să-mi trimiteţi încercările voastre de a scrie spre slava Domnului. 

Deci,

Ploi

Picură din cer ploi fierbinţi
De har, de iubire
Pe mine întreagă mă simt
Înveşmântată în aripi
Şi frunze îmi cresc
 
Pe ochi se preling picurii calzi
Tamaduitori de răni,de dorinţe
Şi-i las până în imimă să pătrundă
Şi în toată ploaia asta sunt
Prunc scăldat de cer

Înbrăţişat de Tine mă strâng
Ca o aripa
Şi aştept să pot fi gata de zbor
Gata să mor ca pământul
Când ploaia îl udă.


Chitara şi anii de zile

februarie 5, 2008

Mi-am cumpărat după ani de tăcere o altă chitară
Crezând ca ea e cea care va cânta iarăşi,
Însă ea stă cuminte la locul ei şi tace.

Mă mai joc cu ea atingându-i corzile parcă străine,
dar totul sună atât de straniu şi din ce vibrează  ea,
dar şi din ce răzbate din mine…

Ochii îmi alunecă pe geamul din camera de sus
Spre măslinii din dealul de-aproape
Şi-n privirea-mi pierdută sunt ascuns ca o chitară,

Ca această chitară în tocul ei şi parcă văd acel dor
Arzător de Isus şi de cântecul Lui scurs pe cruce…

Emanuel

Asta mi-a dat fratele meu să vă mai dăruiesc. Şi l-am invitat să mai cânte ceva. Era pe o casetă veche, uzată de atâtea urechi colindate… Îmi cer scuze pentru calitatea înregistrării. Textul cântării îmi aparţine şi e foarte vechi.