Aroma de Dumnezeu

iulie 15, 2008

Întrebaţi-mă despre mine. Cât adevăr vă voi spune şi cât va rămâne nespus? Cât adevăr despre Sine ne-a spus Domnul nostru? Pe tot, veţi răspunde. El este Adevărul. Da? Cât cunoaştem şi cât nu, despre Dumnezeu? Aşa şi cu mine… Bineînţeles, la scară, şi luând în considerare că şi voi sunteţi oameni. Adică… tot la scară! 🙂

Eu am un mare avantaj: pot spune în poezie acele lucruri despre mine pe care nici eu nu le ştiu exact, fără să mint. Uneori lucrurile pot fi spuse doar atingându-le. Aşa făcea Domnul Isus când vorbea în pilde. Sau când vindeca bolnavii, atingându-i: vorbea despre o realitate a Sa, realitatea Împărăţiei Sale.

Într-o zi, orice floare de tei se rupe şi cade. Rămâne parfumul ei să mai spună ceva, un timp… Orice gând despre tei sugerează, presupune AROMA de floare de tei. Isus Hristos e AROMA DE DUMNEZEU! Aromele nu mor niciodată. Parfumul unei flori dispare. Aroma însă e ideea despre puterea unei flori, mai mult, însăşi împărăţia acelei flori. Ea nu poate dispărea. Aşa cum nu dispare o oglindă când încetezi să te priveşti în ea.


Cevanoul din areopagul virtual – 1 –

aprilie 23, 2008

 

„Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou.” (F.Ap. 17:21)

Nu vi se pare cunoscută atmosfera? Nu cumva în Atena din vremea lui Pavel îşi au originea blogurile din ziua de astăzi şi internetul cu toată zbaterea lui?

Nu cumva exact aceeaşi impresie o lasă eforturile noastre de a spune şi de a auzi mereu câte ceva nou? Măcar atenienii se distrau pe ei înşişi, noi pe cine vrem să distrăm?

Sau şi noi tot pe noi înşine ne distrăm, orgoliile noastre, pretenţiile de a fi altfel decât alţii, măcar de-am fi!?

Pe epicurienii şi pe stoicii acelor zile îi interesau totuşi spusele lui Pavel, acel ceva ciudat la auz, acea învăţătură nouă… Pe blogerii din ziua de azi, sătui de învăţătură, nu-i interesează decât să-şi deseneze golurile spirituale uneori atât de abject umplute, ca ghenele dintre blocuri.

Aşa că cevanoul a umplut areopagul virtual şi dă pe dinafară. A ajuns până-n Atena primului secol. Măcar de l-ar întâlni pe Pavel!


Aţi încercat vreodată să renunţaţi la punctul de pe i ?

aprilie 22, 2008

 
Toată lumea vrea să pună punctul pe i. I-o fi frig, săracul… 🙂

„Ca să pun punctul pe i”, zice el, terminându-şi argumentaţia extrem de inteligentă.
„Ca să pun punctul pe i”, spune ea, privindu-şi cochetă şi încântată, unghiile proaspăt colorate, după ce şi-a lăsat audienţa cu gura şi cu ochii căscate. Fiecare cu punctul lui…

Oamenii îşi cară de-o viaţă punctele de pe i abia aşteptând prilejuri să îi pună la punct pe ceilalţi. La punctul de pe i-ul lor, cărat cu grjă şi dedicare, făcul altar, cântec de leagăn, mireasmă personală plină de şarm, charismă secretă şi seducătoare, care îi face „nebunii frumoşi” şi interesanţi ai lumii orgoliilor.

E credinţa mea şi e intangibilă… Este punctul de pe i-ul meu, nu vă puteţi atinge! Eu sunt centrul acestui univers, eu sunt punctul de pe i, eu şi eu şi eu… Eu fac umbră literelor tale, se mai împăunează ei. Ai să faci cum vrea punctul meu!

Heei! E săptămâna mare! le-aş striga. Cineva a luat toate punctele de pe i şi le-a cărat până i-ul s-a făcut cruce. Le-a cărat prin toată săptămâna asta până la Înviere. De ce vă străduiţi să vă păstraţi punctele alea nerelevante, confuze, dureroase uneori?

Aţi încercat vreodată să renunţaţi la punctul de pe i?


Să spun, să nu spun…

septembrie 21, 2007

information.png

De ce uneori e atât de greu să spui ceva? Ceva ce te poate răni pe tine sau pe alţii? Mai ales când ştii că a alege să taci ar duce la urmări nedorite nici de tine, nici de ei? Oare nu L-a durut pe Domnul să spună? ” „Vai de tine, Horazine!”… „Vai de tine, Betsaido!” Oare i-a fost uşor să spună asta?

E greu, că se rupe iubirea. Trupul ei e rănit, liniştea ei e frântă. Nu mai poţi avea încredere, după speranţe pierdute… iar toiagul frânt nu mai sprijină nimic. Înseamnă orgoliu să spui adevărul, chiar dacă e al tău, chiar dacă îl vezi numai tu, deocamdată? Dar de unde ştii că e adevărul, că doar nu eşti profet!

Când ai un început şi un sfârşit, adevărul nu poate fi în tine. Vine din afară şi te umple. Dacă te doare privirea strâmbă ori cuvântul întortocheat, zig-zagul tăcerii sau orizontul chiorâş, inseamnă că cetatea e vai. Poate că tu nu ştii de ce, dar adevărul ştie. Şi totuşi mă întreb: să spun, sau să nu spun…?


Loc de muncă

septembrie 15, 2007

Nou!
Loc de muncă deosebit! Ofertă extraordinară!
Vă interesează o activitate care să vă ofere avantajele pe care le urmăriţi? O activitate care să vă asigure imunitatea în faţa tuturor încercărilor de mituire şi de corupere a dumneavoastră de către lumea în care trăiţi?
Zi de zi tot mai mult oamenii, de la cel mai mărunt funcţionar până la membrii guvernului sau ai Parlamentului, îşi „rotunjesc” veniturile pe căi condamnabile, mereu sunt date publicităţii acte de corupţie datorate lăcomiei omeneşti ori insuficienţei venitului provenit din muncă cinstită şi nu vă place acest lucru.
Aţi vrea să trăiţi corect într-o lume corectă.
Să vă creşteţi şi să vă educaţi copiii conforme standardelor înalte de moralitate şi conştiinţă. Să nu vă mai temeţi de ziua de mâine, de sărăcie sau boală.
Să rămâneţi integru şi capabil de confruntare cu orice vicisitudine vă tulbură existenţa.
Acest ideal este acum cu totul realizabil: există serviciul pe care-l visaţi de atâta vreme!
Numărul de locuri este nelimitat. Vârsta sau sexul nu contează. Nici nivelul de pregătire. Sunt puse la dispoziţia fiecărui angajat facilităţi extraordinare de consultanţă şi instruire. Practic, nu pot exista cazuri de eşec în carieră.  

Vi se oferă şansa de a lucra la « Serviciul de relaţii speciale ». Sigur v-ar plăcea să lucraţi în cadrul serviciului nostru. Aici fiecare angajat este un om special, care se ocupă cu întreţinerea de relaţii speciale cu ceilalţi oameni şi se străduieşte să creeze alte locuri de muncă pentru alţi angajaţi. Se asigură prin contract ferm avantaje deosebit de interesante :
– înregistrarea automată ca acţionar cu posibilităţi nelimitate de a deţine acţiuni ale serviciului nostru
– integritate morală şi credibilitate socială nelimitată
– neplata acelor taxe şi impozite determinate de nevoia intretinerii unor organisme de justitie şi ordine socială – aceste sunt automat preluate de către Angajator
– asigurarea unuei remuneraţii extraordinare care vă va asigura confortul visat, pentru totdeauna, şi o siguranţă totală cu privire la fericirea viitorului dumneavoastră
– asigurarea unor mijloace de investire şi reinvestire în codiţii de securitate absolută, precum şi de economisire cu dobândă nelimitată a întregului dumneavoastră capital

Formula de negociere a salariului decurge din clauzele contractuale şi, la rândul ei, le determină : se oferă totul şi se cere totul. Indiferent de programul de lucru stabilit de Angajator pentru fiecare, se cere devotament şi loialitate absolute şi se oferă condiţii ideale de lucru şi posibilitatea unui câştig nelimitat. Iar acest câştig va fi zilnic. Nu săptămânal, nu lunar, ci zilnic.
Şi în afara câştigului de zi cu zi, ceva extraordinar se va întâmpla la sfârşitul activităţii: primeşti tot ceea ce s-a investit în tine de-a lungul întregii perioade de activitate, deoarece această investiţie ai fost tu însuţi care te-ai investit în ceilalţi, fiecare relaţie specială stabilită fiind de fapt un divident. Şi mai mult : ţi se înmînează cheia seifului care conţine întregul capital acumulat de-a lungul timpului, păstrat în cele mai sigure condiţii, neafectactat de inflaţie şi purtător al unei imense dobânzi.

Pentru protejarea propriilor interese, şi pentru a vă putea asigura toate aceste avantaje, Angajatorul îşi rezervă dreptul de a impune o condiţie, o singură condiţie : de a face dovada cetăţeniei ! Adică de a dovedi că sunteţi cetăţean al Ţării. Dacă nu sunteţi cetăţean, Angajatorul este acela care poate, chiar S-a obligat la aceasta, să vă asigure acest statut. Va face asta imediat.

Nu e extraordinar ? Şi chiar există această posibilitate ! Vi se oferă şansa de a reprezenta Cerul lui Dumnezeu aici pe pământ. Angajatorul, Fiul Său, este chiar Moştenitorul acestei afaceri. Şi te cheamă să moşteneşti împreună cu El. El Însuşi a fost primul angajat al Seviciului de Relaţii Speciale. Lumea a devenit altceva, altfel, acolo unde a fost lăsat să intervină acest Serviciu. Oamenii au devenit altfel. Chiar nu vedeţi ?
Veniţi acum. Angajările au început de mult. Şi oricând, cei angajaţi deja vă pot povesti cum e. Nu încape nici o îndoială: e singura ofertă care merită luată în seamă. Şi atenţie: nu vi se va face veşnic! Profitaţi acum!


Trăind şi dăruind

septembrie 14, 2007

fff.jpg

A trecut o vreme, vine o alta, îmbătrânim între prieteni şi neprieteni căutând prietenia.
Nu mă interesează prea tare ce fel de oameni încap în rugăciunea mea. Mă rog pentru toţi. E o zi care va fi alta, mâine, dar oamenii vor fi aceiaşi, iar eu mă voi ruga pentru ei. Toţi avem neliniştile noastre, angoasele şi insatisfacţiile noastre, dar nu toţi avem rugăciunile noastre.

Parafrazând, ar fi: spune-mi pentru ce te rogi, ca să-ţi spun cine eşti. Apoi, ce cuvinte folosim? „Doamne, dă binecuvântarea Ta” şi fiecare se gândeşte la altceva. La copilul bolnav, la contul din bancă, la vita din grajd… Iar Dumnezeu se gândeşte la toate şi priveşte inima. De acolo începe El să binecuvinteze. De multe ori auzim predicându-se despre binecuvântările materiale, de parcă de asta ar depinde rostul omului. Nimic mai absurd. „Toate astea vi se vor da pe deasupra”. Care şi cum?

Când cineva găseşte Împărăţia lui Dumnezeu, găseşte totul. Adică restul rămâne „deasupra”, inutil ca un bagaj peste alt bagaj, ca o grijă în plus. Averi, glorie omenească, câştiguri de tot felul, ” avuţii nedrepte”, numai bune de făcut prieteni cu ele. Sculptorul Liviu Mocan (găsiţi aici ceva nou şi interesant despre Liviu) , a săpat în piatră pe trotuarele Clujului, lângă monumentul închinat martirilor Revoluţiei, cuvintele Domnului Isus care spun că „nu este mai mare iubire decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii lui”. Iar viaţa o poţi da murind sau trăind. Trăind şi dăruind…. 


Doamne, Îţi place cum mă leg la şireturi?

septembrie 7, 2007

young1.jpgAfară era frumos. Întotdeauna e frumos când omul e îndrăgostit. Un tânăr şi logodnica lui se pregăteau să iasă la plimbare. După ce au trecut pragul casei, el a luat-o de mână, a privit-o cum o privea mereu, cu ochii strălucind de o imensă primăvară, şi a întrebat-o: "Spune-mi, te rog, ţi-a plăcut cum m-am legat la şireturi?"
Erau singuri, soarele se bucura că-i vede, liniştea era la ea acasă.
Fata s-a uitat contrariată la el. Era obişnuită cu multe din extravaganţele lui, ea le spunea "copilării", dar pe asta n-o mai auzise. Ce putea fi aşa interesant în legatul la şireturi? Toată lumea se leagă la şireturi...
"Da, dar nu pentru tine." îi spuse el. "Nu ca să plece la plimbare cu tine."
Când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu, ne preocupă orice amănunt al vieţii noastre. Ne interesează orice fir de păr care cade, fiindcă El îl ştie, îl vede... Orice arcuire a inimii noastre Îi este cunoscută. Când pe El Îl interesează, cum să nu ne intereseze pe noi? Doamne, Îţi place cum mă leg la şireturi? Sau cum îmi aranjez cravata?


Nu mai aruncaţi cu mărgăritare!

septembrie 4, 2007

young1.jpgUneori îi rănim pe alţii, chiar cu dragostea noastră. Chiar din prea multă şi zeloasă iubire. Ne închipuim că ştim mai bine decât ei care e binele lor, şi vrem cu orice preţ să se conformeze. Mie, de exemplu, nu-mi face bine să mă îngraş, devin mai greoi în mişcări. Picioarele nu îmi mai pot târî decât cu mare efort restul... constituţiei. Iar efort nu am voie să fac, datorită bolii de ficat. Mama mea ştie asta şi ar face orice să ma vadă bine, sănătos, dar ştie şi că îmi place să mânânc. Mă iubeşte cum numai o mamă poate iubi, cu o jertfire de sine extraordinară. Şi nu poate concepe că ar trebui să cam flămânzesc. Aşa că uită mereu că n-am voie să mă îngraş şi găteşte cu sârg cele mai apetisante bucate. Cine ar putea face faţă? Domnul întâi îi întreba pe bolnavi: "Vrei să te faci sănătos?", ori "Crezi...?", apoi îi vindeca. Era nevoie ca acela care urma să primească darul marii sale iubiri să ştie să-l preţuiască aşa cum se cuvenea. Ca şi povestea cu mărgăritarele aruncate la porci...   Mărgăritarele sunt foarte preţioase, dar de o duritate extraordinară. Sigur că poţi lovi pe cineva aruncând în ei cu aşa ceva...


Ce ruşine! (sau cui pe cui se scoate)

august 30, 2007

piroane.jpgpiroane.jpgpiroane.jpg

Hălăduind pe wordpress văzui, la un moment dat, ceva care se voia blog de poezie. Deschid şi ce văd?! Exact de ce mi-era frică: lăfăindu-se pe zeci de pagini (sau aşa mi s-a părut, la sperietura mea), o chestie numa’ bună de mântuit vreo treizeci de minute de program bisericesc. Citesc şi nu-mi vine a crede: ori e vorba de naivitate, amestecată cu un orgoliu la toate nesimţitor, revendicându-se nici mai mult nici mai puţin direct de la Duhul Sfânt, orie e pur şi simplu o duduie ce vrea să impresioneze. Nu-mi explic altfel nonşalanţa emiterii de nimicuri literare pe care le numeşte „poezii”. Fiindcă era o înşiruire criminală de rime săltăreţe, din coadă sunătoare, cicoare, cotoare de mere, pere şi gutui, pune-ţi lele pofta-n cui, fanfaronări, sforăituri, regurgitări literare de mai mare greaţa! Şi fiinţa asta caută sponsori să-şi publice bazaconiile… Mă doare să văd atâta lipsă de cultură şi de bun simţ între pocăiţi. Mă doare să văd valoarea aruncată la coş, mărgăritarele zvârlite la porci, vorba românului: ce ştie ţăranu ce e ciocolata? Mănâncă hârtia şi aruncă bucata! Interesant era că imediat ce i-am făcut observaţie au apărut tineri dornici de cunoştinţe duhovniveşti care au consolat-o pe duduiţă cu vorbe dulci…

Îmi dau seama că n-am reuşit decât foarte puţin din ce mi-am propus să fac acum mulţi ani: să aduc măcar oleacă de cale calorică la inima şi mintea pocăiţilor. Nu e drept! Duhul Domnului nu e prost! De ce încearcă să-mi dovedească asta toţi aceia care ştiu să pună rima la capătul vorbelor fără aripi? Îi previn, oricine ar fi ei: nu am nimic de pierdut. Asta a fost este şi va rămâne lupta mea, pe care mi-o dă credinţa cu tot sufletul că întotdeauna se poate mai bine şi că suntem datori să vrem mai binele ăsta. Domnul nu ne lasă. Cu aşa ceva nu ieşi în lume, stai acolo, între pereţii tăi… Dar unii pocăiţi au învăţat să-şi ascundă ignoranţa şi reaua voinţă sub hainele smereniei.

Dacă vine cineva şi vă bate în perete un cui strâmb, asta poate însemna ori că e nepriceput, ori că peretele e strâmb, ori amândouă. Dar când eu mă lupt de o viaţă întreagă să îndrept pereţi, cum să mă uit fără să-mi pese la tot felul de „meseriaşi” care nu fac decât să găurească ce repar eu? Cică n-aş fi bun (creştin) în viziunea unora care s-au închis în turnuleţul lor (din dosul amvonului sau al microfonului) şi de acolo dau în cap poeziei.

Ce ruşine! Ce preafericită ignoranţă, în cel mai bun (creştin) caz! Offf, îmi vine să fug! Dar… cui pe cui se scoate!


În nici un caz nu mi s-a dat să blogăresc

august 11, 2007

bligarit.jpg

Dacă mi s-a dat a spune ceva, în nici un caz nu mi s-a dat să blogăresc. Să scriu poezii, da. Poate şi altceva. Dar nu să blogăresc. Adică să mă leg de ceva ce vă interesează şi să fac să vă intereseze şi mai tare.
Nu sunt vechi pe wordpress. Nici nu ştiu încă mai mult decât strictul necesar din ce se oferă aici şi cum îmi pot însuşi eu toate instrumentele astea. Şi nici nu cred că am mare nevoie.

Descopăr o lume a unei concurenţe acerbe pentru o poziţie bună în top, pentru mai multe clickuri, pentru autority pe Technorati sau mai ştiu eu unde. Nu contează valoarea, ci cum poţi manevra mai eficient tendinţa umană către spectaculos şi fantasme (fantasmagorii?) de tot felul. Nu contează ce spui, aproape că nici cum spui, doar să o faci şi să oferi altora ce cred ei că au nevoie. Foarte puţini au într-adevăr ceva de spus şi merită citiţi.

Era cât pe-ci să fiu prins de iureşul de pe wordpress. Să mă las muşcat de hidra de aici. Să recurg la tot felul de şmecherii ca să mă bag în faţă. În faţa cui? Că parcă mă interesa Faţa Domnului…
Primul pas l-am făcut cu pozele: „Stii, îţi trebuie poze, ca să fii căutat.” mi s-a spus. Şi am căutat eu poze. Nu spun că e rău să pun poze, uneori ajută textului. Dar pierdeam mult timp căutându-le. Poate că nici asta nu e rău, că pe lângă poze mai dai de o sumedenie de alte lucruri folositoare. Cum ar fi idei pentru eventuale viitoare postări. Dar…

În nici un caz nu mi s-a dat să blogăresc.


Locaşul individual de tragere

august 10, 2007

n.jpgu pot săpa locaşul individual de tragere în apă. Sau în aer. Dar apa şi aerul pot veni peste mine.
Mulţi dintre noi îşi înghesuiesc viaţa în diverse manifestări individuale sau de grup şi afirnă sus şi tare că Îl au acolo pe Duhul lui Dumnezeu.

E adevărat că Duhul Domnului Se poate manifesta în diverse moduri. El mă poate umple, boteza, poate veni peste mine. Dar nu va intra niciodată în groapa săpată de mine. Fiindcă prin Fiinţa lui El nu poate aparţine pământului. Nici nu e o groapă individuală de tragere… nici măcar tranşeele, în războiul spiritual.

David spunea, în Psalmi 18:2: „Doamne, Tu eşti stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă, şi întăritura mea!” preamărind victoria, nu tranşeea. Ea aparţine Cerului, niciodată pământului.

Şi este „un susur blând şi subţire”.


Atunci când fluieră Arbitrul…

august 9, 2007

28_2.jpgCe potop! Şi nu se mai oprea. Am închis calculatorul şi l-am scos din priză să nu mi-l prăjească descărcările electrice…. Duminică am fost la ţară, la o bisericuţă de acolo. Mă gândeam că ploaia asta venea după ardoarea rugăciunii bieţilor oameni. O vecină îşi adusese vaca să pască lângă gardul bisericii, unde mai erau câteva smocuri de iarbă. Poate că aşa va auzi şi ea predicându-se Cuvântul Domnului (de vecină zic…). Apoi au urmat două zile de potop.

Îmi aduc aminte de Ilie. Era seară, şi el tocmai terminase de ucis 450 de prooroci ai lui Baal. Nu mai plouase în ţară de trei ani. La noi, doar de câteva luni. Fusese învinovăţit că a oprit ploaia. De fapt el numai o profeţise, păcatele lor o opriseră. Românii sunt conştienţi, cei mai mulţi, că răutatea lumii ar avea ceva de-a face cu seceta. Dar nu cred că ar putea fi cineva care să mijlocească pentru ploaie. Se roagă şi ei, mai aprind o lumânare (de parcă altfel rugăciunea n-ar şti pe unde să plece, sau ploaia pe unde să vină!), se mai roagă o dată, mai fac o cruce, două, şi gata. O ploua, n-o ploua, vom vedea.

De ore întregi, cu capu-ntre genunchi, se ruga. De şapte ori şi-a trimis slujitorul să verifice dacă vine ploaia. A şaptea oară… Ce perseverenţă, ce siguranţă! În plină secetă să strige: „Vezi, dom’le, unde-i ploaia aia, mai uită-te o dată!” Pur şi simplu trăgea de timp. Ştiţi, ca la fotbal… Minutul 90 va însemna eliberarea, minunea, trebuie să vină şi va veni… Trebuie să ţin rezultatul până în minutul 90. Românii nu ţin rezultatul. Citeam cuvintele lui Florian Pitiş când a devenit conştient de iminenţa morţii:

„Neantul mă cheamă şi mă înspăimantă în acelaşi timp… Eu să nu mai fiu …EU? Să nu mai exist, să dispar pur şi simplu în bezna uitării? Ce înseamnă, Doamne, să nu mai fiu!? Mă pui la grea încercare… ultima din viaţa mea… Dumnezeule, mă ia o frică mare … oare existi? Doamne, nu mă lăsa în bezna nefiinţei… eu vreau să mai fiu… te rog… Nu vreau să fiu doar o cruce într-un cimitir…”

Dureros… El n-a ştiut – şi câţi ca el? – că va veni minutul 90! Fiindcă nici n-ai vrea să ştii, dacă rezultatul nu-ţi e favorabil. Unii mai speră în minute sau chiar reprize de prelungire, pomeni şi pomeniri bune poate doar pentru adormit conştiinţele celor rămaşi… Tonusul psihic e important, doar trebuie păstrată o instituţie! Şi uite-aşa bietul Florian Pitiş s-a retras la cabine…

Dar îl văd pe Ilie ridicându-se. Vine. Minutul 90 s-a împlinit. Arbitrul a fluierat. E normal să se întâmple asta. Arbitrul, de-aia e arbitru, ca să fluiere în minutul 90. Vine ploaia. „Şi mâna Domnului a venit peste Ilie, care şi-a încins mijlocul, şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrarea în Izreel.” Ce imagine superbă a gloriei! Turul de onoare de la câştigarea meciului. Asta trebuie să se întâmple în orice minut 90. Atunci când fluieră Arbitrul…


Revoluţia Seminţei

august 8, 2007

86361.jpg

Să facem ceva? Să nu facem? Mare dilemă! Să facem ce este bine… Desigur! Dar mai întâi e nevoie să vrem să facem ceva. Abia apoi, ca acest ceva să fie binele…
Ce prăpastie, de la a face la a nu face! E deosebirea de la nimic la ceva. E deosebirea între viaţă şi pieire. Chiar putem numi universul cu tot ce cuprinde el „Revoluţia Seminţei”…

Înainte de orice facere omenească a existat o idee în mintea cuiva… Un gând. Un plan. Uneori, inconştient…
Înainte de orice facere dumnezeiască există un gând, un Plan. Înainte de orice viaţă, El a ales o sămânţă a ei în mintea Sa. Înainte de viaţa veşnică şi trăgându-se din Ea, există o sămânţă… Isus Hristos.
Orice sămânţă trebuie să moară întâi, ca să devină viaţă.

Tot ce există este după o anumită sămânţă.
Geneza 1:12 – „Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.”
Geneza 3:15 – „Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”

Dumnezeu a facut semintele. El a sădit seminţele.
Când a trecut la executarea propriului său Plan, El a ales seminţele. Sămânţa învierii mele este Hristos.


Mic studiu despre un război mare

august 8, 2007

lupta1.jpgOare-i greşit să-mi văd viaţa ca pe-un război spiritual? Când nu iese bine ceva, cât putem imputa celui rău, şi cât e vina noastră? Păi… ne-o cam facem şi singuri uneori! ar spune unii credincioşi. Eu mi-am încredinţat viaţa Domnului. Nu numai aspectele ei vitale, dar şi amănuntele. „Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc, şi cunoşti toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” spune David în Psalmul 139.

Am învăţat asta demult, în durere… Aşa cum îşi învaţă vitele stăpânul, pe pielea lor, cu fierul înroşit în foc. Aşa că simt războiul. Duşmanul mă ia exact de ce am mai slab şi dă cu mine de pământ de nu mă văd. De obicei mă prinde neatent. Asta da, e ceva ce depinde de mine. Atenţia… Dar conjuncturile, nu. Ce vină am eu că o apă albastră cară spre moară o fruză uscată, că ea va înfunda, alături de mâl şi alte deşeuri, mai ştiu eu ce agregat mai sensibil, şi moara va începe să macine aiurea? Da, am vina că n-am curăţat-o la vreme. Am vină dacă nu veghez să nu se întâmple asta, dacă atenţia îmi e deturnată de peisaj, dacă părăsesc o clipă tranşeea… Am vina că nu mă rog. Rugăciunea e cea mai puternică armă împotriva celui rău. „Rugaţi-vă neîncetat!” Oare de ce?


Ce să fac cu poezia?

august 6, 2007

poem41.jpgMi se atrage atenţia (pe mess) că sunt multe alte posibilităţi de a-mi alege subiectele despre care să scriu. Că o convorbire ca asta, că un sunet de claxon sau de caval, că o albină moartă lângă fereastra închisă (chiar aşa, pe unde-o fi intrat?!) ori un patriarh (chiar aşa, pe unde-o fi acum?), sau că un haicu trebuie să aibe 5+7+5 silabe (dar al meu e frânt!), şi oricum, e o prostie să pocesc ideea de dragul formei fixe, de parcă aş face cozonac, poezia trebuie să zboare…, că aş fi cel mai bun poet evanghelic român în viaţă (finalul mă impresionează, chestia cu „în viaţă”, restul nu contează), Dumnezeu ştie mai bine. Că „vreau rimă, maestro, nu poezie, rimă, auzi, pentru cântare, că aşa trebuie la pocăiţi”, cum îmi scrie C. care mi-a cerut texte pentru melodiile lui (de altfel excelente!)… I-am zis că Alifantis are nişte piese superbe pe texte de ale celor mai mari (şi mai nepocăiţi) poeţi…
Da, ar fi multe posibilităţile de a-mi alege subiectele, daca aş vrea să bloguiesc. Politică, muzică, sport, maşini (nu mă pricep, dar aş specula). Şi cu poezia ce să fac?


Raportarea la Divin…

august 5, 2007

ganditorul_de_la_hamangia_1.jpgTeologia omenească, chiar cea bazată pe Biblie, implică factorul uman care o gândeşte. Trebuie avut în vedere acest aspect. De aceea se poate spune că „dogma lor sunt ei înşişi”. Nu vreau să vedem aici o negare a posibilităţilor omeneşti de percepere a Adevărului. Ne-a fost descoperit în noi înşine înainte de orice altă revelaţie. Nu sunt de acord cu Lossky. Noi înşine însemnăm poate mai mult ca orice, experienţele noastre reflectate de ceva ce numim conştiinţă. Animalele nu pot spune despre ele „noi înşine” decât în poveşti.
Teoleogia e o experienţă a omului în încercarea de asimilare a eternului şi de pătrundere în transcendent. Poţi fi „apofatic” doar dacă faci abstracţie de Cuvântul lui Dumnezeu care nu e aşa…
Chiar unul ca Stăniloaie – un învăţat ortodox de marcă – îl refuză şi îl corectează pe Lossky, alt învăţat ortodox de marcă… Dar şi dogmele lor sunt ei înşişi, nu? Până la urmă norma e raportarea însăşi, nu modul de raportare. E sau nu e (raportarea la Divin)…


Ograda sau Împărăţia?

august 5, 2007

Cât de tare ne preocupă cucerirea ogrăzii acestei lumi şi cât, câştigarea unui loc în Împărăţia lui Dumnezeu? Unii vor spune că s-au săturat de predici. Eu vă spun că dincolo de lumea formelor şi a ideilor din scrierile noastre este realitatea nevăzută a unei Poezii vii, care Se rosteşte trăindu-Se în şi prin Cel prin care şi pentru care au fost făcute toate lucrurile. Logosul de dincolo de cuvintele noastre cele trecătoare vrea să le veşnicească pe acestea cu Fiinţa Sa. O realitate pe care lumea nu o cunoaşte. Dar pe care o cuprinde formal, refuzând-o012_2.jpg… Vreau sau nu, dacă Îl urmez pe Hristos voi fi martorul lui. De aceea îmi doresc excelenţa. Dar niciodată nu voi cumpăra această excelenţă cu preţul împărţirii inimii mele. Nu voi deveni robul ei, odată ce am alt Stăpân.

Ce şi cum am dori să se recepteze? Dacă este Duhul Domnului în litera pe care o scriu, El şi numai El va mişca pe cititor în direcţia uşii unde aşteaptă şi bate Isus. Dacă nu, nu e cazul să vorbim despre literatură creştină. Excelenţa nu va mântui niciodată pe nimeni (dar lipsa ei îi poate îndepărta pe mulţi). Ştiu că partizanii excelenţei cu orice preţ vor ţipa de indignare. Dar am o altă întrebare: „fiecare să se cerceteze pe sine însuşi” şi să recunoască: vrea excelenţa pentru Hristos, numai de dragul Lui, sau pentru sine şi pentru lumea aceasta?” Ei, dar tare desprins de realitate mai eşti!” mi se va replica. Da. Eu caut faţa Domnului şi n-am găsit-o în excelenţa acestei lumi. Sau nu m-a salvat de nimicnicie ceea ce am găsit. „Eh, atitudine de ratat, de scriitor neîmplinit, de pisică ce scuipă când nu ajunge la caşcaval”, vor găsi unii de cuviinţă să afirme, citind ce-am scris. Le respect opinia, e realitatea lor. A mea e alta. Eu vreau să fiu poetul celeilalte realităţi. Şi îndrăznesc să cred că mai sunt şi alţii! Aşa îndrăznesc să sper şi să iubesc şi
Aşa să ne ajute Dumnezeu!


Nu predic ecumenismul…

august 4, 2007

ecumenism.jpg

Nu predic ecumenismul. În orice caz, nu unul conformist. A obliga regulile să intre într-o cutie făcută de mintea omului, nu înseamnă decât a face o altă regulă. Accept o singură regulă: Cuvântul lui Dumnezeu. Experienţele mele pot fi (şi sunt) altele decât ale altora, dar nu şi în ce priveşte respiraţia sau asimilaţia. Cuvântul lui Dumnezeu este respiraţia Sa. Este El însusi traindu-Se. Noi suntem respiraţia Sa… duh din Duhul Său. Orice tradiţie omenească va muri odata cu istoria. Si cele baptiste si cele ortodoxe sau altfel…


Neteama scriitorului creştin

august 3, 2007

0000000001.jpgNu mă tem de reuşite şi nu mă tem de eşec. Sunt realmente preocupat de frumuseţea rostirii şi mă gândesc mereu, ca şi prima dată, la înfruntarea gustului public. Dar nu uit că cele mai bune pâini şi cei mai delicioşi peşti au fost cei înmulţiţi de Domnul. Dacă ţinta luptei mele rămâne Hristos, iar frumosul în scriere doar o preocupare foarte importantă, cum e înalţarea steagului pe o redută, în timp ce scopul final e câştigarea războiului, atunci voi birui. Dacă nu, timpul va duce sau nu, mai departe, rezultatele muncii mele, dar timpul va avea sfârşit. Un scriitor creştin nu va fi un scriitor veşnic, dar va fi un creştin veşnic!

Nu mă tem de vis şi nu mă tem de realitate. Cred că asta face deosebirea între adevăr şi minciună. Nu tot ce e nevăzut e vis… Dincolo de ce se vede este Poezia. Iar a o scrie înseamnă a traduce realitatea văzută pe limba nevăzutului şi invers. Nevăzutul nostru văzut este Hristos, Domnul. Pe El Îl avem noi de tradus. Şi când spun „noi”, mă refer la scriitorii creştini. Hristos e Adevărul, Calea, Viaţa. Poezia care nu Îl conţine e o minciună. Iar Adevărul fara poezie tace… Adevărul se face desăvârşit în slăbiciunea exprimării noastre.


Răspuns

august 3, 2007

Uite, vezi? Ceruri, stele, munţi şi oameni… Aruncă-te!

Şi am deschis Scriptura.