Se cristalizează o mişcare poetică în România, între evanghelici?

aprilie 11, 2008

Continuare de aici

Pot afirma fără să greşesc prea mult că această mişcare a existat cam de când au apărut evanghelicii în România. Pe ce mă bazez? Nu este biserică evanghelică românească unde să nu existe obiceiul de a spune poezii. E ca o tradiţie. De unde vine acest obicei? Mai ales că el nu poate fi întâlnit în alte părţi, la alte neamuri.

Să ne amintim că mişcarea neaoş românească de întoarcere la Biblie a fost mişcarea „Oastea Domnului”. Că alături de preotul Iosif Trifa, care el însuşi a scris şi a publicat poezii creştine, era Traian Dorz, bard incontestabil al evanghelicilor. Ei şi-au promovat poeziile ca pe o ofrandă adusă Domnului, de la amvon şi de la inimă la inimă. Duhul în care au fost scrise poeziile lor a pătruns în adunări, în case şi în inimi, cu atât mai mult cu cât se pliau pe înţelegerea şi simţirea marii mase de credincioşi evanghelici.

De aici se trage obiceiul evanghelicilor de a scrie fără reţinere (şi de multe ori fără pic de discernământ artistic) şi de a-şi spune poeziile în adunări. Acest lucru nu a fost rău, atâta vreme cât conjunctura socială şi politică în România era de aşa natură încât biserica avea nevoie să crească şi să se întărească în ea însăşi, dar această situaţie devine improprie, anacronică, astăzi.

Acum lucrurile s-au schimbat. Competiţia e liberă (sau începe să fie). Poeziile evanghelicilor devin o „marfă” ca celelalte, dacă îndrăznesc să iasă din biserici. Eu mi-am propus un astfel de deziderat: să duc poezia evanghelică la acelaşi start cu poezia lumii. Am făcut asta de unul singur, apoi împreună cu „Cuvinte la schimb”, grupul de literatură creştină iniţiat în anul 2001.

Deci mişcarea poetică între evanghelici are rădăcini vechi. Eu doar încerc o reorientare a ei. Cum mai spuneam, mă bucur că încep să văd mici roade, aşa cum un gospodar se tot uită cum cresc primăvara micile poame apărute după căderea florilor, în pomii din livada lui. Sau cum spune Isaia despre Domnul: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora”


Dragostea are picioare şi mâini

aprilie 8, 2008

Vineri şi sâmbătă săptămâna trecută, la Galaţi, am avut bucuria să-l însoţim pe Beni Fărăgău într-o incursiune prin cartea Romani. Nu am scăpat prilejul să-l întreb ce mă preocupa: care e rostul dragostei şi al emoţiilor în viaţă, văzut în lumina Scripturii?

Amabil ca de obicei, Beni mi-a explicat:

Ce vreau să spun este că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât”… n-a simţit prea mult, „… ci a dat pe singurul Său Fiu…”. Dragostea este acţiune. Dragostea este ascultare. Dragostea este o faptă.

Ceea ce nu neagă emoţiile. Nu ştiu dacă putem spune că dragostea e emoţie prin excelenţă. Am contrazice foarte multe părţi din Scriptură.
Tocmai am citat Ioan 3:16… Dragostea Lui a căpătat picioare, mâini şi a venit printre noi…

Cu siguranţă că motorul fiinţei mele sunt emoţiile, dar când emoţiile o iau înaintea raţiunii, sun dat complet peste cap. De acolo începe hedonismul şi alte poveşti…

Totul este etajat. Fratele Ţon spune că avem raţiunea, voinţa şi apoi sentimentele. Sentimentele sunt la baza piramidei. Când se răstoarnă piramida, atunci intrăm în postmodernism.

Aşa se întâmplă astăzi, când conteaza doar ce crede fiecare, asfel toate devin „bune” şi totul e atât de relativ, că avem de-a face cu un haos total.


În ce măsură poate fi literatura un mijloc de a-L prezenta pe Dumnezeu?

martie 29, 2008

continuare de aici

Răspuns:

Cred că întrebarea ar trebui pusă oarecum altfel. În ce măsură Se prezintă Dumnezeu oamenilor prin poeziile sau proza noastră? Şi implicit prin noi. Fiindcă numai un purtător de Dumnezeu va putea fi oglindă a lui Dumnezeu.Noi toţi, atunci când suntem locuiţi de Hristos, suntem purtătorii Lui de cuvânt. Putem oborda orice problemă, că peste tot va străluci Hristos.

Sf. Augustin spunea: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”
De fapt, rostul oamenilor este acela de a-L glorifica pe Dumnezeu prin toate manifestările gândurilor lor. Mai ales prin creaţia lor de orice natură ar fi ea: ştiinţifică, socială, culturală. Cred că a da ce avem mai bun şi mai curat în noi, pentru îndeplinirea dezideratului enunţat este scopul pe care trebuie să-l avem în vedere, atunci cand facem orice alegere, noi, creştinii. Mai cred că, atunci când am ales cui vrem să slujim, această alegere ne va călăuzi umblarea către împlinire duhovnicească, dar şi formală.

Fiindcă e absurd să ne închipuim că Dumnezeu ne-a lăsat în lume doar pentru a-i măsura valurile. Un creştin are datoria sacră a Învăţătorului său: aceea de a forma şi reforma valorile acestei lumi astfel încât să poată merge pe ele, ca Petru, dar să nu se scufunde din prea puţină credinţă. De ce să nu se vadă în noi „puterea lui Dumnezeu”? Avem aşadar cu noi dorinţa Lui sfântă – care devine astfel obligaţie pentru orice creator – de a  urmări forma cea mai potrivită pentru a-L reprezenta în orice împrejurare a vieţii noastre.

Acolo unde se priveste inima, să arătăm o inimă neîmpărţită şi curată. Acolo unde se urmăreşte forma, să oferim ochilor o formă suficient de transparentă pentru a fi văzut Hristos. Dar suficient de atractivă, sub lupa maiestriei artistice, pentru a nu îndeparta pe privitorul avizat. Desigur, „avizarea” despre care vorbeam implică existenţa unui set de reguli care determină aprecierea gradului de eficienţă al obiectului analizat. Dacă este vorba despre o poezie, eficienţa ei înseamnă capacitatea de a naşte în mintea şi inima cititorului sau ascultatorului idei şi sentimente specifice, dar şi crearea unei stări de „beatitudine existenţială” ca descoperirea a ceva extrem de preţios, chiar dacă nu se poate, de multe ori, să se definească această stare… Poate doar printr-o întrebare: oare ce a simţit Dumnezeu când a creat lumea şi pe om? Ce înseamnă la El „a văzut că era bine”?


Cum trebuie să se raporteze creştinii la literatură în general?

martie 28, 2008

Ieri seară RTC (Radio Torent Creştin) a inclus în emisiunea sa de joia seara (ora 22) un aşa zis interviu cu mine. Vi-l voi arăta şi vouă în câteva episoade.

Întrebările sunt cele din titlu

 Răspuns :

Nu sunt în măsură să dau reţete. Fiecare se raportează la viaţă aşa cum a fost învăţat şi aşa cum i s-a descoperit pe parcurs.
Sunt iubitori de cartofi, de fotbal sau de literatură. Şi rămân ei, oameni integri, curajoşi, credincioşi şi sinceri, pe care nu îmi propun să-i schimb. Doar să-i îmbogăţesc, dacă aş putea. Să-i fac să iubească şi mai mult ceea ce iubesc… Iar dacă ceea ce iubesc este Hristos, atunci valoarea literaturii este decorată cu Hristos.

Pornind de aici înţelegem că nu există un standard al creştinilor, privitor la ataşamentul faţă de literatură. Desigur, Biblia şi literatura devoţională au constituit făgaşul suficient şi necesar de raportare la credinţa sa, a fiecărui creştin evanghelic. Dar cerinţele de trai, acel „sunteţi în lume” al Domnului, au dovedit că o bună mărturie se face oferind un pahar cu apă celui însetat, dar apa trebuie să fie limpede, paharul curat, iar mâna care oferă, îngrijită. Cine îţi va primi paharul, dacă „unghiile” tale sunt murdare, cu negru pe dedesubt?

Oamenii, în general, iubesc literatura. Fiindcă literatura este săpată în ei. De copii, poveştile mamei, versurile cântecelor de leagăn, jocurile pline de farmec ale primilor ani, au creat aproape tuturor oamenilor un calapod de imaginaţie cu o putere deosebită. Pe acesta se pliază apoi concepţia despre lume şi viaţă specifică fiecărui individ, concepţie care îi va determina raportarea la literatură.

Sunt creştini care nu citesc decât Biblia, considerând orice fel de altă carte, păcat. Nu aş vrea să vorbesc despre aceştia… Alţii consideră că Biblia e prea grea pentru ei şi citesc tot felul de alte cărţi. Alţii o consideră la fel cu celelalte… M-aş bucura să văd biblia pe rafturile librăriilor, alături de celelalte cărţi, ziare şi reviste, dar se pare că e prea multă murdărie în lumea asta, ca să putem vorbi despre devălmăşie… Atunci, cine are dreptate?

Pentru mine e clar: creştinii trebuie să se comporte faţă de literatură ca şi faţă de sertarul cu cămăşi. Când plecăm la biserică alegem o cămaşă curată, cât mai elegantă, potrivită cu momentul şi cu personalitatea fiecăruia. Când aveam de purtat literatură, de ce să ne fie mânecile prea scurte, gulerul boţit, şi cu urme de la micul dejun pe piept?


De vorbă cu Liviu Mocan -7-

octombrie 6, 2007

egipt.jpg

IP – Când au auzit de amplasarea unei statui în proximitatea piramidelor egiptene, unii au râs. Spuneau că asta ar însemna „sinucidere artistică”. Ce te-a determinat să te gândeşti la un astfel de amplasament, şi ce le poţi răspunde acestor oameni?

LM – Piramidele egiptene constituie, din perspectiva mea, CELE MAI SEMNIFICATIVE OPERE DE ARTĂ ALE OMENIRII, DEDICATE CELEI MAI SEMNIFICATIVE PROBLEMATICI ALE CONDIŢIEI UMANE: VIAŢA DE DUPĂ MOARTE.

Dumnezeu se revelează progresiv umanităţii.
La momentul acela de creare a piramidelor, ATÂTA era gradul de înţelegere asupra continuării vieţii „DINCOLO DE ORIZONT”. Dar puţinul acela pe care îl ştiau egiptenii, îl credeau cu atâta tărie încât li s-au dăruit în întregime!
Azi, după câteva mii de ani de maturizare a umanităţii, nouă, prin Isus Hristos ni s-a revelat imens mai mult decât lor atunci, despre eternitate. Desăvârşita revelaţie a lui Dumnezeu prin Isus Hristos ABUNDĂ în subiectul acesta. (Învăţătura despre bobul de grau care trăieşte plenar/rodeşte doar după ce moare, este una dintre ele)

Ce facem noi, creştinii contemporani cu revelaţia aceasta extraordinară?! Unde sunt, care sunt expresiile noastre magnifice, incontestabilele, convingătoarele noastre capodopere? În micimea mea, eu doresc să afirm vestea bună a salvării eterne folosind toţi talanţii pe care i-am primit. Visul meu cu privire la crearea unei sculpturi pe fiecare continent al planetei mă depăşeşte: de aceea doresc sa-l fac, pentru că NU POT să îl fac…

Sămânţa din Africa, ce intenţionează să ilustreze învăţătura Domnului cu privire la viaţa eternă, ar fi o expresie a înţelegerii contemporane cu privire la eternitate, deci superioară din punct de vedere teologic, înţelegerii constructorilor fantasticelor piramide. Ar fi Noul Testament în comparaţie cu Vechiul Testament.
Din punct de vedere artistic însă, sculpturica mea trebuie să se ascundă cât poate de bine, ca nu cumva piramidele să dea cu ochii de ea… Sculpturica de 7 metri da, le poate privi de departe, cu desăvârşit respect şi mai poate… să tacă! Să lase să vorbească VIAŢA.


De vorbă cu Liviu Mocan -2-

septembrie 26, 2007

96_1lm1.jpgDialog pe pod

IP – Dragă Liviu, ce relaţie stabileşti, aşa, pentru tine, între condiţia de artist creştin şi sculpturile tale ca acte de creaţie şi obiecte „cioplite”?

LM – Acum am să va spun vouă, cititorilor acestor rânduri, un lucru foarte important pentru mine. Eu nu sunt un sculptor şi eu nu fac sculptură. Deci, dacă aţi venit la un sculptor care face sculpturi, să stiţi că v-aţi înşelat. Eu nu sunt sculptor ci, aşa cum încercam să vă spun mai înainte, eu sunt o sculptură. Şi mă interesează mult mai mult ceea ce sunt eu însumi, decât ceea ce fac. Mă interesează a fi mai mult decât a face. Cu privire la sculpturi, că asta mă întrebaţi acum,  eu nu fac sculpturi. Producţiile acestea ale mele, creaţiile acestea, sunt exerciţii spirituale.

Sunt exerciţii prin care eu însumi încerc să înţeleg adevăruri mai mari decât capul meu, adevăruri care mă depăşesc, adevăruri pe care nu le pricep, taine eterne, dumnezeieşti, şi pentru că aceste taine sunt atât de mari şi fascinante, eu încerc să le trag în mine prin intermediul sculpturilor. Obiectele acestea sunt poduri, scările dintre cer şi inima mea, viaţa mea.  Poduri care trag o realitate superioară înspre inima mea şi fiinţa mea măruntă şi insignifiantă în universul ăsta.

Deci sculpturile sunt exerciţii spirituale de înţelegere a acestor adevăruri extraordinare şi ele pleacă, şi apoi se dezvoltă tocmai din dorinţa aceasta de a-mi însuşi câte un adevăr. În cazul ciclului „Seminţe”, care mă preocupă cel mai mult, acolo în destinul seminţei este destinul meu. Sămânţa de floare, de grâu, de porumb, de stejar… Oricare sămânţă e de o frumuseţe extraordinară! Fiecare sămânţucă este atât de frumoasă în culoare, în formă, în luciul pe care-l are… Dacă te uiti cu lupa îţi dai seama că este o sculptură în miniatură, o „cioplire” divină de o complexitate şi de o frumuseţe extraordinare…


De vorbă cu Liviu Mocan -1-

septembrie 25, 2007

IP – Liviule, ai 52 de ani şi esti clujean de origine şi de fapt… Am marele privilegiu să mă număr între prietenii tăi. Ne-a apropiat dragostea de Hristos şi de artă. Suntem oameni în toată firea, aşa că ne dorim să fim luaţi în serios. Dar spune-mi, te rog, ai fost şi tu ca toată lumea, altfel decât aşa? Adică ezitant, imatur, copil…? Că eu ştiu că am fost… Cum vezi acum acele vremuri?

LM – Eu sunt pui de ţăran, părinţii mei, oameni cu teamă de Dumnezeu, oameni harnici, au muncit, au cumparat pamânturi ici-colo pentru cei 3 copii ai lor. Apoi avenit regimul comunist  şi le-a luat tot. Dar ei au avut înţelepciunea aceea extraordinară, eu cred chiar inspirată, să spună: „pentru că nu le mai putem oferi copiilor noştri pământ, ne vom muta la oraş şi le vom oferi carte”. Şi ajuns la oraş, acel pui de ţăran de 6 ani şi jumătate care n-a fost în viaţa lui într-o expoziţie, n-a avut tradiţii culturale în casă, în mediul înconjurător, când a fost întrebat de părinţii lui „unde vrei să mergi şi ce scoală vrei să faci?”,  a zis „vreau să merg la artă”.

De unde a venit ideea asta, dorinţa asta care era în el?  Din clasele mici, clasa I, a II-a, ţin foarte bine minte desenele ce le făceam, deci a fost o chemare foarte specifică, inconştientă, dincolo de normalitate. Dacă părinţii ar fi fost intelectuali şi aş fi fost dus pe la vernisaje, cum i-am tras eu pe ai mei dupa mine până s-au plictisit şi au zis: ,,tata nu mai vin la vernisaj”, ar fi fost altceva.  Noi ne-am atras copiii spre zona culturală, cât am putut, pe când puiul ăla de ţăran de care vă spun n-a avut nimic din toate astea, dar era ceva în el, o chemare ce s-a materializat într-un mod extraordinar în sensul că a făcut toate şcolile de artă posibile, şcoala mică de arta, clasele V-VIII, apoi liceul de artă, apoi Academia de Artă, apoi studii postuniversitare prin străinătate, călătorii, tot felul de lucruri pe care un pui de ţăran nici nu şi le-ar putea imagina.

Deci consider că toate acestea mi-au fost date. Nu le-am dobândit prin muncă, prin inteligenţă, prin tradiţii, ci sunt darurile Tăticului meu ceresc a pregătit toate astea pentru mine.  În sensul acesta ziceam că nu stiu să fac altceva – în sensul că am şi alte daruri tot primite – mai scriu câte puţin, apoi uite, pot să fac o casă, dar când a fost vorba să dau admitere la Academia de Artă, nu am dat decât la sculptură – şi se practica să dai la mai multe secţii, sau la o secţie cu mai puţini candidaţi, că pe vremea mea erau 7 locuri pe oraş si erau 3 oraşe cu Academii de Artă, deci doar 21 de studenţi puteau intra la sculptură într-un an. Am dat de n ori, realmente nici nu mai stiu de câte ori, dar numai la sculptură am dat, aşa, ca un catâr. Asta era în mine şi nu vroiam altceva. Ori asta, ori nimic altceva.

După cum Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea potrivită… Deci există o vreme pe care noi de multe ori nu o înţelegem şi de cele mai multe ori vrem să o grăbim. Noi suntem în primul rând niste creaţii desăvârşite de Creatorul nostru prin răbdare, prin încercări, prin situaţii pe care nu le-am aşteptat, nu ni le-am imaginat… De fapt Creatorul nostru lucrează în noi, El ne modelează prin toate acestea, lucru care este mai important decât ceea ce noi înşine facem. Deci eu în primul rând sunt o sculptură şi apoi sunt un sculptor. Şi chiar asta  mă interesează pe mine mult mai mult: să fiu o sculptură, nu un sculptor. Mă las de profesia asta pe care o iubesc la nebunie, astăzi dacă e cazul, în favoarea faptului de a fi o sculptură frumoasă. Deci dacă Dumnezeul meu, Creatorul meu, Sculptorul meu vrea altceva, vrea să schimbe ceva în caracterul meu, în destinul meu, în viaţa mea, ceva care să nu implice sculptura, ceva care nu ţine de artă, mă supun cu bucurie. De ceea ce eu însumi fac pentru mine, mă pot dezice, dacă e cazul. Dar Dumnezeu este  mai important decât arta. Arta, pentru mine, este doar un ecou al artei Lui în mine.