Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Nu sunt expert la croit pingele…

iunie 15, 2008

„Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? 1 Corinteni 14.7-8

Da, chiar şi lucrurile neînsufleţite au un duh specific, dat de impactul pe care îl au asupra noastră. Pavel enunţă lucruri care dau sunet, sunetul poate avea mare forţă. Linişteşte sau agită, mângâie şi mobilizează sau incită la ură, la mânie, la dezmăţ.

Fiindcă duhul lor vine din atingerea cu duhul celui care le mânuieşte… Un instrument muzical se lasă uşor manipulat de cunoscători. Şi cu cât interpretul e mai artist, cu atât mai meşteşugit va interpreta instrumentul… Oare noi, oamenii nu suntem ca nişte instrumente, iar Artistul nu e Dumnezeul nostru?
Ne-am întrebat vreodată dacă suntem fluier sau alăută…? Sau trâmbiţă pregătitoare de luptă? Nu ne interesează cât de desluşit se aude sunetul nostru? Sau ne punem surdina ca să nu ne speriem noi înşine de Artistul nostru?

Eu scriu şi spun poezii. De cele mai multe ori simt ce şi cum trebuie să spun pentru ca mesajul transmis să ajungă la ascultători. Vorbesc despre ascultători, fiindcă de obicei cititorii folosesc textele ca pe un fel de materie primă: le prelucrează cu mintea lor făcându-le, de cele mai multe ori să sune altfel, mai bine sau mai rău, după subiectivitatea fiecăruia. Duhul în care rostesc poeziile mele va ajunge la ascultători şi va marca, chiar dacă, uneori textul e mai puţin măiestrit articulat.

Cu cât totul e mai natural şi mai sincer, astfel ca toţi să găsească acolo duhul adevărat din Duhul Marelui Artist şi forma naturală, „ecologică”, pe care o poate da un instrument de cea mai bună calitate, de un Stradivarius al poeziei, desluşirea cerului s-ar face mult mai lesne. Nu mai spun de cei înrolaţi în lupta cu zgomotele zilelor…

Recomand însă folosirea surdinei acolo unde riscul de poluare fonică e crescut. Unde nepricepuţii, dar uneori atât de „plinii de duh” ai poeziei şi ai altor instrumente nu fac decât să zgârie sensibilităţi şi să se (auto)flageleze, existând uneori riscul să deformeze gustul comun orientându-l către ei înşişi… Dacă mă pricepeam să cânt la pian mai bine decât scriu poezii, nu aş fi scris poezii. Sau daca eram expert la croit pingele…


Via dolorosa

aprilie 25, 2008

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!


Cursa de formula DUH

aprilie 14, 2008

„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”

Aleargă lumea în toate părţile după împliniri de toate felurile. Avere, glorie, plăceri, le toarnă oamenii în inimile lor ca benzina în rezervorul automobilului. Şi tot nu reuşesc să facă plinul, decât…

„Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu Hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Romani 1: 29-32). Aşa a ajuns omenirea în pană!

A răpi un suflet acestei lumi pentru  a-l aduce în Împărăţia lui Dumnezeu, unde guvernează cu totul alte legi, pare imposibil. Ar fi, ca să păstrăm acelaşi element de comparaţie, ca şi cum am înlocui rezervorul plin cu benzină al maşinii, cu unul plin cu aer!  Căci, nu? Aşa ar apărea a fi plinătatea creştină. „Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă…! (2 Corinteni 13.4).

Ce mare deosebire între aceste două realităţi! Ce competiţie ciudată, între cele două automobile: unul plin cu benzină, dar „vrednic de moarte”, celălalt umplut cu… aer, dar „plin de viaţă”…

Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla, care automobil va reuşi să treacă linia de sosire şi va lua Marele Premiu. Căci aşa spune Pavel,  la Filipeni 3:14: „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Nici mai mult, nici mai puţin.

Aşadar asta înseamnă „… plini de Duh”: animaţi deplin de o forţă străină lumii, trăind în plină lumină, deplini şi atât de altfel naturali decât lumea… Călători între cucea lui Hristos şi Învierea lui, ambalând la maxim motorul alimentat de rezervorul lui plin de aer al credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.

„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”


„Cureaua de transmisie” a harului

aprilie 10, 2008


Geneza 18:19: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”…

Domnul ştie… Nu am crezut niciodată în predestinare. Dar că Domnul ştie „liberul meu arbitru”, da. Fiindcă El a făcut schiţa acestui liber arbitru. Şi ştie mai bine decât oricine cum funcţionează.

Când un inginer proiectează o maşină, îi ştie toate măruntaiele şi modul de funcţionare. Toate şuruburile şi curelele de transmisie… Tot ce poate şi toate punctele slabe.

Când Şi-a dorit un om „după chipul şi asemănarea Lui” l-a făcut pe Adam, apoi S-a făcut trup şi a asigurat mântuirea, adică S-a făcut „cureaua de transmisie” şi i-a pregătit un loc pentru a fi împreună.

De aceea poate Pavel să scrie corintenilor (cu de la „inginer” învăţătură): „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate Sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.

Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.” (1 Corinteni 6:9-12)

Oare n-a ştiut „inginerul” ce proiectează? Rotiţele şi „cureaua de transmisie”, nu le ştie El? Nu ştie El mizeria mea, păcatele mele, curvia mea, închinarea mea greşită, lăcomia mea, imaginaţia mea pervertită? Fiindcă aşa suntem unii dintre noi, indiferent ce ne place să credem despre noi înşine…

Dar ne socoteşte neprihăniţi! NE LEAGĂ DE EL cu o „curea de transmisie” veşnică indiferent cât sunt de mari păcatele noastre. Indiferent „câţi bărbaţi ai avut”, cum i-a spus samaritencei, indiferent cât eşti de afemeiat, omule, indiferent care ar fi închinarea ta acum…

Totul depinde de legarea ta de bunăvoie sub „curea de transmisie”… În numele Domnului Isus Hristos. ÎN NUMELE DOMNULUI ISUS HRISTOS! El este „cureaua de transmisie a harului care îţi asigură sfinţirea. Sau cum spunea cineva, evoluţia spirituală…


Poţi gândi frumos despre urât?

martie 27, 2008

Am văzut asta la Ted. M-a tulburat. Poţi gândi frumos despre urât? În ce constă frumuseţea? De unde vine ea? Din care adevăr?

Dostoievski spunea că „Frumuseţea va salva lumea”. De ce lumea-şi vede amputările şi nu-şi vede frumuseţea? Care aripă a poeziei se zbate între disperare şi speranţă, şi cum ajunge ea la eliberare? 

Ce e sublimul?  Să fie dragostea întregul adevărat şi frumuseţea deplină a fiecărei fiinţe?

Ioan 15:13  – Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.


Când nu vorbim

martie 20, 2008

Se lasã tăcere peste fiecare, se năruie un zid şi se înalţă altele, se numără sau nu se numără secunde, zile, săptămâni. Fără întrebări, sau devorându-ne, realitatea intră şi iese în şi din drepturile ei, râzând.
 
„Să aştept să treacă iarna.” îmi zic. De parcă cine ştie ce mare de lumini va inunda zilele, sau ce mare împlinire va înflori, după ce va veni primăvara. Dar am nevoie de primăvară. Toţi avem nevoie de primăvară. Pentru mers, pentru văz, pentru minte, pentru inimă, pentru flori şi ierburi, avem nevoie de primăvară.
 
Şi cuvintele au nevoie de primăvară. Au crescut pe ele ţurţurii unui timp alunecos, au tremurat pe litere şi au îngheţat pe-ndelete, e vremea-nfloririi, de-acum… Gata cu şubele şi cuşmele nerostirii, ale nerodirii. Vine primăvara! S-a îngraşat rădăcina de atâta nevorbit, trunchiurile sunt mai doldora ca astă toamnă. E atâta rod în ele, ca o rază jucăuşă de soare şi puţină caldura ar cutremura totul cu flori.
 
Când nu vorbim, cine vorbeşte în locul nostru? Cine vorbea în locul nostru, când ne împleticeam prin nămeti, cu viscolul arzând felinarele? Dacă se aventura şoapta, vântul iernii o ascundea, zăpada o trântea pe trotuarele îngheţate, nici vitrinele prăvăliilor nu erau mai calde, să poţi schimba o vorbă cu ele… Se făcea că ingeram din greu propria noastra viaţă, făcută bulgăre de gheaţă în palmele cauş. Dar gata. Vine primăvara. E mai largă privirea şi mai adânc tronul îndurării.
 
De parcă ar fi murit toţi lupii, aşa ne vine să ne zbenguim! Inconştienţi, ar spune pădurarii sfătoşi ai vremilor vitrege… Ei, oameni buni, le strig, e cu noi Păstorul cel bun! Cand nu ne zbenguim, de bucuroşi ce suntem, El cântă şi cântă din fluierul Lui, până o facem. Aţi ascultat vreodată doina lui Dumnezeu? Nu cred, altfel vi s-ar fi făcut de zbenguială. Aşa le spun, şi sar într-un picior.
 
Când nu vorbim, înseamnă că primăvara fierbe. Acolo, în fluierul Păstorului, ea naşte vocaliza iubirii. Se pregătesc inundaţiile de primăvară: inundaţiile de har!


Cine este Dumnezeu pentru mine?

martie 18, 2008

 

Atât de des ni se întâmplă să ne lovim de tot felul de gânduri străine despre Dumnezeu, şi uneori atât de legitime ni se prezintă acestea, că apare urgent nevoia unei reconfirmări a propriei noastre credinţe, a unei repoziţionări ca a lui Ilie la intrarea peşterii de la Miţpa.

Într-o astfel de situaţie fiind la un moment dat, a trebuit să-mi aduc aminte de ce şi cum cred eu, să-mi îmbrăţişez iarăsi Domnul şi încă o dată să-i simt „susurul blând şi subţire”…

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul era cu Dumnezeu” spune apostolul Ioan în debutul evangheliei sale. Iar în Apocalipsa 19:13 explică: „Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Ideea de Logos, termen pe care îl foloseşte Ioan, cuprinde înţelesul de cuvânt care acţionează, care trăieşte, care creează, mai degrabă decât de cuvânt rostit. David spune în Psalmul 33:9 „Căci el zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă.”

Dumnezeu Îşi pronunţă Numele. Numele Său este Cuvântul Său. Din El, în El şi pentru El sunt toate lucrurile” Aşa cum eu şi cuvântul meu una suntem, atunci când nu umblu cu minciuni, aşa Dumnezeu şi Cuvântul Său una sunt. Dar cuvântul meu poate doar oglindi realitate. Dumnezeu prin Cuvântul Său creează realitate. Creează viaţă.

El Se rosteşte pe Sine, Îşi proclamă Fiinţa Sa. „Eu sunt cel ce sunt”. Dar rostirea Sa e vie. E altă Persoană în Cea dintâi! Este Cuvântul lui Dumnezeu. Este Fiul Său.


La frumuseţea crucii

martie 6, 2008

Vă previn, nu vă uitaţi dacă aveţi inima slabă!

Ce poate fi frumos într-o execuţie?

Revăzând scena martirizării pe cruce a creştinilor din filmul Quo vadis, şi citind articolul de aici, mă întreb de unde-or fi scos oamenii ideea că o cruce şi un om murind pe ea ar putea fi compatibile cu un Dumnezeu care nu poate fi decât frumuseţea absolută, candoare, magie, desfătare, etc.

Oamenii resping vehement  suferinţa şi moartea, ca idee, uneori chiar şi pe ale altora, împăunându-se în acest caz cu lauri de binefăcători, de paşnici, toleranţi, înţelepţi… Dar când le-o dictează interesele, sau când au nevoie să-şi protejeze propria piele, atunci… Dar şi atunci pot fi iertaţi.

Înseamnă ca suferinţa nu e o idee omenească. Crucea nu e frumoasă în ordine omenească. Valoarea ei nu îi este conferită nici de împăratul roman, nici de cel care moare pe ea.  Crucea are valoare în sine, sădită acolo nu de victimă, nu de ucigaş, ci de ceva dincolo de toate acestea.

De ce Acela care ştie mai bine decât oricine ce înseamnă crucea, este Cel care ne sfătuieşte: „fiecare… să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”…?


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (4)

februarie 27, 2008

continuare de aici

Poezia devine altceva… Cum spunea cineva despre o poezie de-a mea – cineva care scrie foarte frumos, dar scrie cu cuvintele – i se păreau foarte ciudate cuvintele mele care aproape că „spărgeau” poezia.

Da, poezia trebuie spartă. Pentru că dincolo de învelişul ei se găsesc relaţiile. În schimb, asta numai la noi… Iar dacă Dumnezeu sparge ceva ca să ajungă la poezia Sa, ne sparge pe noi. Înlătură crusta care ne ascundea. Împrăştie învelişul, zgura, ca să ajungă la aur, la inima noastră.

Atunci noi devenim Poezia lui Dumnezeu: ceea ce căuta El, RELAŢIA… Relaţia înfloreşte şi rodeşte… Poezia lui Dumnezeu aceasta este: RELAŢIA. Relaţia Sa cu Sine, relaţia Sa cu universul creat.

Toţi poeţii lumii s-au inspirat din acest univers. Nu toţi însă au ajuns la relaţie. Doar câţiva. Se pot stabili relaţii cu fiecare parte din univers, cu fiecare element al lui. Unii scriitori au stabilit relaţii cu universul moral, alţii cu cel natural, alţii cu cel sentimental…

Eu urmăresc o relaţie cu Dumnezeu Însuşi. Atunci mi s-au supus… s-au subsumat toate celelalte elemente. Toate se supun Creatorului lor. Un poet creştin va fi întotdeauna acela care va cultiva relaţia sa cu Creatorul, slăvit să-I fie Numele! 

Atunci va şti să abordeze universul moral, universul natural, universul sentimentelor sale, indiferent că spune „dragoste” – dragostea pentru o persoană care corespunde formei noastre, pentru că Dumnezeu a văzut că omul nu era bine când era singur…

Apoi un poet creştin este stăpânul universului natural. El va îmbina întotdeauna în aşa fel natura, încât ea să intre în această relaţie vie cu cuvintele. Nu cuvintele sunt vii, ci relaţia în care se află ele la un moment dat.

(va urma)


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (3)

februarie 26, 2008

continuare de aici

Şi care e finalitatea unui pom… ? Pomul rodeşte… Face fructe… Să ne amintim că în Grădina Edenului era pomul vieţii, era acea realitate cu care interfera Dumnezeu. La asta omul încă nu a ajuns. Să muşte din pomul vieţii…

Este iarăşi un lucru deosebit, acesta. Omul nu a reuşit, spre condamnarea lui, decât să guste din pomul cunoştinţei. De aici, şi situaţia lumii noastre de astăzi. Nu am ajuns la pomul vieţii. Nu putem interfera decât la nivelul cunoştinţei noastre şi nu al determinării vieţii…

Dumnezeu determină viaţa. El gândeşte „pom”, şi apar roadele. De aceea Domnul Isus, când a găsit acel smochin fără rod, l-a blestemat. Pentru că era deja mort. Pentru că Dumnezeu, când interferează cu ceva fără roade, îl vede mort.

Asta e consecinţa faptului că El este cel mai mare poet. La El poezia nu se face din cuvinte, ci din relaţii. Relaţia pomului cu el însuşi este să facă rod. Aste e finalitatea, acesta este „da”ul Lui, Aminul Lui: RODUL!
Nu mai spun că noi, atât de mulţi dintre noi, trăim haotic, trăim oricum, dar nu avem rod. Vom vorbi poate odată în ce constă rodul pe care l-am putea avea noi. Dar să mă întorc la ideea mea.

Dumnezeu construieşte poezii din relaţii. Am înţeles recent lucrul ăsta şi încerc să-l copiez. Încerc să nu mai fac poezii din cuvinte, ci din relaţii.

Care e finalitatea faptului că eu mă spăl pe mâini, de exemplu. Una dintre ele este aceea că sunt sănătos. Şi atunci un vers ar spune: „eu mă spăl pe mâini şi reuşesc să umblu”… E o relaţie de la cauză la un  efect final.

Dar şi umblarea, la rândul ei: „eu umblu şi drumul are capătul lui”. Şi acesta poate fi un vers…

urmarea aici


300 de ani rămas în Aleluia

februarie 25, 2008

georg-friederich-hendell.jpg

Născut la 1685, Georg Friederich Handell a fost un om care a trăit şi a construit unul dintre „momentele astrale ale omenirii”, cum le-a numit şi cum le-a descris Stefan Zveig, scriind şi cântând în 1724 oratoriul „Messiah”.

Ce ştia Handell mai mult decât noi?

Oare nu e aceeaşi credinţă care poate muta munţii?

Când se clatină un suflet, dislocat de o rafală de Duh, oare nu se mişcă muntele lui?

Şi să nu-mi spuneţi că nu sunt oameni speciali, pe care Dumnezeu îi animă în mod special… Un fel de falii tectonice ale omenirii… Când se mişcă ei sub puterea Duhului lui Dumnezeu, sutele de ani sunt clătinate, şi sutele de mii şi milioanele de oameni sunt cutremuraţi.

Pianistul Anthony Burger dă viaţă cu mâinile şi inima sa unui astfel de uragan. Staţi! Ţunami-ul simţirii naşte sublimul!


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (2)

februarie 24, 2008


De fapt toată existenţa noastră… tot universul ăsta este poezia Lui. O poezie atât de frumoasă, cum numai libertatea absolută care se căsătoreşte cu înţelegerea absolută, care se căsătoreşte cu Cuvântul absolut şi cu înţelepciunea absolută…

Noi lucrăm cu acel material căruia Maiorescu îi spunea „materie sensibilă” –  culoarea, forma, pentru un pictor, forma, dimensiunile, spaţiul, pentru un sculptor…, şi lemnul, şi cuvintele pentru scriitori.

Noi încercăm să le punem într-o ordine sau alta pe acestea – în speţă cuvintele – să le încărcăm cu sensuri, să le dăm drumul să zboare, şi atunci spunem că am făcut poezii.

Ne jucăm cu cuvintele, de multe ori le înţepăm, le zgâriem… Mie îmi place să le mângâi, ca să le fac să mă asculte, să le vrăjesc, ca să-mi arate frumuseţea lor…

Dar cuvintele noastre sunt moarte. Când spun „pom” văd un pom. Are rădăcini, are tulpină, are coroană frumoasă, are frunze, poate are şi rod, fructe, şi îi spun „pom”. Pomul meu nu trăieşte, pomul meu este trăit.

Dar Dumnezeu este acel Poet – binecuvântat să-I fie Numele! – al cărui Cuvânt este El însuşi. Şi aşa cum eu interferez cu aceste imagini… Am spus „pom”, dar nu am interferat cu pomul, ci cu imaginea lui din mintea mea.

La Dumnezeu e muuult, infinit, de neînţeles de interesant. El când spune „pom”, în mintea lui pomul există… El interferează cu realitatea…

continuarea aici


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (1)

februarie 23, 2008

M-am gândit la ce aş putea spune într-o emisiune despre poezie la radioul ăla unde voi colabora, după ce trecem de aranjamentele tehnice. Şi cum îmi este obiceiul, vorbeam singur şi mă înregistram în liniştea dinaintea zorilor, pe întuneric.

Gândurile mi-au luat-o razna, la un moment dat, şi am înţeles ceva atât de frumos şi de îndelung aşteptat, că am început să plâng din toată aşteptarea asta, ca un ocean din care iese spuma… 

Dragii mei, vă spun bine v-am găsit. Am să încerc să vorbesc – să vă vorbesc – despre unele lucruri pe care poate că şi eu, cel care le spun, le înţeleg greu, doar pe departe, şi numai fiindcă Dumnezeu mi-a făcut parte de ele.

Nu e greu, zic unii, să faci poezii, ba chiar este foarte interesant. Te admiră ceilalţi, te crezi mai deosebit, mai cu har, mai dăruit… Nu. Nimeni nu este altfel decât ceilalţi. Înaintea lui Dumnezeu geniul este asemenea omului de rând şi împăratul, asemenea robului. Ba chiar, spune Domnul, cei dintâi vor fi cei de pe urmă.

Vorbeam aşadar despre poezie. Despre rostul ei, despre fiinţa ei…M-am gândit mult timp. Şi nu doar că m-am gândit. Gândurile astea veneau dintr-o experienţă, dintr-o activitate îndelungată, şi-mi arătau dacă sunt sau nu pe drumul cel bun.

Aş vrea doar să începem prin a căuta să înţelegem măcar pe departe ce este aceea o poezie, ce este dincolo de ea… Nu vreau să vin cu reţete. Nici nu mă gândesc să dau reţete. Am văzut într-un loc un titlu: cum să fii poet în şase săptămâni. Ha! Amuzant. Eu tot încerc să învăţ să fiu poet, şi după vreo 40 de ani de încercări, acum, când mă îndrept spre unul dintre capetele vieţii mele pământeşti… ei, dacă n-oi da în mintea copiilor, poate voi şi ajunge la el… înţeleg că mare lucru n-am priceput, că de-abia de-acum încolo dac-oi reuşi… Poate vom reuşi împreună. Vreau să ştiţi că şi Dumnezeu face poezii.


Alergăm

februarie 13, 2008

Care este ţinta ta?


Felul lui de a trăi ca să moară

ianuarie 30, 2008

Moartea a muşcat brutal şi cu totul absurd. Fetiţa mea plângea… „Eu am fost ultima pe care a ascultat-o, în ziua aia. Mi-a spus că merit 10 şi că mi-l va pune în catalog data viitoare… Era un om bun… Nu a mai apucat să treacă nimic în catalog. Nu înţeleg…”

„Nici el”, i-am răspuns. „Cu toată logica lui”. Fusese până ieri profesorul ei de logică şi filozofie.

Îl găsiseră într-un vagon de tren marfar părăsit pe o linie moartă, pe lângă gară… Se spânzurase fără nici o explicaţie. Îl regreta toată şcoala. Se pare că avusese neînţelegeri cu nevasta.

Ce l-a determinat să facă asta? De ce a trăit omul ăsta? Eu înţeleg?

Nu înţeleg nici eu. Aşa ceva nu poate fi înţeles. Se blochează undeva nişte rotiţe, scrâşneşte un angrenaj, nu mai alunecă mintea pe nimic, intri până la creieri în nisip şi nu mai mişti, de atâta absurd. Undeva, prinţul absurdului zâmbeşte mângâindu-şi cor(n)oana. 


Îndrăzniţi, El a biruit şi WordPress-ul!

ianuarie 29, 2008

pocaiti.jpg Am văzut groaza care a cuprins la un moment dat pe mulţi bloggeri de pe wordpress, stupefacţia lor adesea de o tâmpă incapacitate în faţa unui fenomen pe care nu şi l-au putut explica… Ascensiunea „pocaitilor”.

Am văzut pe unii luând-şi jucăriile şi plecând, pe alţii înjurând de mama focului şi vărsând venin, pe cei mai mulţi căutând să se adapteze situaţiei şi văzându-şi înainte de treabă.

Cei mai paşnici (şi mai inteligenţi, zic eu) au schiţat un gest de salut.

Am pus „interviul” de aici, apoi am simţit nevoia să extind încurajarea: chiar dacă e în virtual, wordpress-ul nu e tot lume…?
Este o lume a comunicării de sine şi a interacţiunii unde, mai mult decât oriunde altundeva, cuvântul şi imaginea elocventă, sau muzica aceea care povesteşte caractere, ne arată pe dinăuntru, exhibând un dumnezeu al fiecăruia. Aceşti dumnezei se confruntă clipă de clipă, postare după postare. Dar…

Copii ai Dumnezeului celui Preaînalt, îndrăzniţi!
Hristos a biruit lumea. El a biruit şi WordPress-ul…


A cui e sărbătoarea?

decembrie 19, 2007

Când e ziua vreunuia dintre noi, întreaga lume capătă o aură misterioasă şi sărbătorească, de parcă un mare eveniment se produce chiar acum, de ziua noastră de naştere. Toţi trebuie să se învârtă în jurul nostru cu chipuri vesele şi mulţumite, familia se cantonează într-o febră a dăruirii şi primirii de cadouri, de urări şi îmbrăţişări, lumina e parcă altfel, mai suavă, mai tandră… E ziua noastră de naştere şi e normal!

Dar Crăciunul, e tot ziua noastră? Daca ne bucurăm şi colindăm, cântăm şi ne îmbrăţişăm, ne purtam altfel cu noi şi cu cei din jur, ne facem daruri, e fiindcă e o sărbătoare asemănătoare cu a noastră?
 
Crăciunul, a cui zi e? A noastră, desigur…, n-o sărbătorim noi? veţi zice. Nu cântăm noi, aşa cum şi îngerii au cântat acum două mii de ani? Nu mergem noi cu colindul…? Da… Aşa gândim, dar scoatem din întregul sărbătorii pe Cel sărbătorit! Rămâne doar o sărbătoare fără conţinut, cu şampanie şi confeti, cu pomi de iarnă şi moşi crăciuni… Dar unde este Cel născut? L-am ascuns aşa de bine înapoia ghirlandelor şi luminiţelor, a mâncării îmbelşugate şi a paharelor pline, a scrisorilor de felicitare şi a atâtor şi atâtor gesturi şi obiceiuri sărbătoreşti, ca să nu ne deranjeze?
 
Dragii mei, aţi privit vreodată, mergând cu colindul de Crăciun, cerul? Mulţimea stelelor strălucind adevărat, fericite, în înălţimea bradului de Crăciun al lui Dumnezeu? Aţi colindat vreodată la această fereastră a veşniciei? Ne place să tragem cu ochiul la sărbătoarea din casele acelora pe care-i colindăm şi încercăm să vedem bradul lor împodobit, dar în odaia lui Dumnezeu, ne-am uitat vreodată? Şi dacă da, ce-am văzut? Fiindcă la fereastră stă Pruncul! Acolo este Cel sărbătorit. Stă la fereastra veşniciei şi aşteaptă colindătorii, ca să le dea darul naşterii lor. Şi aşa, sărbătoarea va fi şi a lor!