Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Nu sunt expert la croit pingele…

iunie 15, 2008

„Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? 1 Corinteni 14.7-8

Da, chiar şi lucrurile neînsufleţite au un duh specific, dat de impactul pe care îl au asupra noastră. Pavel enunţă lucruri care dau sunet, sunetul poate avea mare forţă. Linişteşte sau agită, mângâie şi mobilizează sau incită la ură, la mânie, la dezmăţ.

Fiindcă duhul lor vine din atingerea cu duhul celui care le mânuieşte… Un instrument muzical se lasă uşor manipulat de cunoscători. Şi cu cât interpretul e mai artist, cu atât mai meşteşugit va interpreta instrumentul… Oare noi, oamenii nu suntem ca nişte instrumente, iar Artistul nu e Dumnezeul nostru?
Ne-am întrebat vreodată dacă suntem fluier sau alăută…? Sau trâmbiţă pregătitoare de luptă? Nu ne interesează cât de desluşit se aude sunetul nostru? Sau ne punem surdina ca să nu ne speriem noi înşine de Artistul nostru?

Eu scriu şi spun poezii. De cele mai multe ori simt ce şi cum trebuie să spun pentru ca mesajul transmis să ajungă la ascultători. Vorbesc despre ascultători, fiindcă de obicei cititorii folosesc textele ca pe un fel de materie primă: le prelucrează cu mintea lor făcându-le, de cele mai multe ori să sune altfel, mai bine sau mai rău, după subiectivitatea fiecăruia. Duhul în care rostesc poeziile mele va ajunge la ascultători şi va marca, chiar dacă, uneori textul e mai puţin măiestrit articulat.

Cu cât totul e mai natural şi mai sincer, astfel ca toţi să găsească acolo duhul adevărat din Duhul Marelui Artist şi forma naturală, „ecologică”, pe care o poate da un instrument de cea mai bună calitate, de un Stradivarius al poeziei, desluşirea cerului s-ar face mult mai lesne. Nu mai spun de cei înrolaţi în lupta cu zgomotele zilelor…

Recomand însă folosirea surdinei acolo unde riscul de poluare fonică e crescut. Unde nepricepuţii, dar uneori atât de „plinii de duh” ai poeziei şi ai altor instrumente nu fac decât să zgârie sensibilităţi şi să se (auto)flageleze, existând uneori riscul să deformeze gustul comun orientându-l către ei înşişi… Dacă mă pricepeam să cânt la pian mai bine decât scriu poezii, nu aş fi scris poezii. Sau daca eram expert la croit pingele…


Via dolorosa

aprilie 25, 2008

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!


Cursa de formula DUH

aprilie 14, 2008

„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”

Aleargă lumea în toate părţile după împliniri de toate felurile. Avere, glorie, plăceri, le toarnă oamenii în inimile lor ca benzina în rezervorul automobilului. Şi tot nu reuşesc să facă plinul, decât…

„Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu Hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Romani 1: 29-32). Aşa a ajuns omenirea în pană!

A răpi un suflet acestei lumi pentru  a-l aduce în Împărăţia lui Dumnezeu, unde guvernează cu totul alte legi, pare imposibil. Ar fi, ca să păstrăm acelaşi element de comparaţie, ca şi cum am înlocui rezervorul plin cu benzină al maşinii, cu unul plin cu aer!  Căci, nu? Aşa ar apărea a fi plinătatea creştină. „Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă…! (2 Corinteni 13.4).

Ce mare deosebire între aceste două realităţi! Ce competiţie ciudată, între cele două automobile: unul plin cu benzină, dar „vrednic de moarte”, celălalt umplut cu… aer, dar „plin de viaţă”…

Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla, care automobil va reuşi să treacă linia de sosire şi va lua Marele Premiu. Căci aşa spune Pavel,  la Filipeni 3:14: „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Nici mai mult, nici mai puţin.

Aşadar asta înseamnă „… plini de Duh”: animaţi deplin de o forţă străină lumii, trăind în plină lumină, deplini şi atât de altfel naturali decât lumea… Călători între cucea lui Hristos şi Învierea lui, ambalând la maxim motorul alimentat de rezervorul lui plin de aer al credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.

„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”


„Cureaua de transmisie” a harului

aprilie 10, 2008


Geneza 18:19: „Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”…

Domnul ştie… Nu am crezut niciodată în predestinare. Dar că Domnul ştie „liberul meu arbitru”, da. Fiindcă El a făcut schiţa acestui liber arbitru. Şi ştie mai bine decât oricine cum funcţionează.

Când un inginer proiectează o maşină, îi ştie toate măruntaiele şi modul de funcţionare. Toate şuruburile şi curelele de transmisie… Tot ce poate şi toate punctele slabe.

Când Şi-a dorit un om „după chipul şi asemănarea Lui” l-a făcut pe Adam, apoi S-a făcut trup şi a asigurat mântuirea, adică S-a făcut „cureaua de transmisie” şi i-a pregătit un loc pentru a fi împreună.

De aceea poate Pavel să scrie corintenilor (cu de la „inginer” învăţătură): „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpareţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru.

Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate Sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.

Mâncările sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncări. Şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru curvie: el este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.” (1 Corinteni 6:9-12)

Oare n-a ştiut „inginerul” ce proiectează? Rotiţele şi „cureaua de transmisie”, nu le ştie El? Nu ştie El mizeria mea, păcatele mele, curvia mea, închinarea mea greşită, lăcomia mea, imaginaţia mea pervertită? Fiindcă aşa suntem unii dintre noi, indiferent ce ne place să credem despre noi înşine…

Dar ne socoteşte neprihăniţi! NE LEAGĂ DE EL cu o „curea de transmisie” veşnică indiferent cât sunt de mari păcatele noastre. Indiferent „câţi bărbaţi ai avut”, cum i-a spus samaritencei, indiferent cât eşti de afemeiat, omule, indiferent care ar fi închinarea ta acum…

Totul depinde de legarea ta de bunăvoie sub „curea de transmisie”… În numele Domnului Isus Hristos. ÎN NUMELE DOMNULUI ISUS HRISTOS! El este „cureaua de transmisie a harului care îţi asigură sfinţirea. Sau cum spunea cineva, evoluţia spirituală…


Poţi gândi frumos despre urât?

martie 27, 2008

Am văzut asta la Ted. M-a tulburat. Poţi gândi frumos despre urât? În ce constă frumuseţea? De unde vine ea? Din care adevăr?

Dostoievski spunea că „Frumuseţea va salva lumea”. De ce lumea-şi vede amputările şi nu-şi vede frumuseţea? Care aripă a poeziei se zbate între disperare şi speranţă, şi cum ajunge ea la eliberare? 

Ce e sublimul?  Să fie dragostea întregul adevărat şi frumuseţea deplină a fiecărei fiinţe?

Ioan 15:13  – Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.


Când nu vorbim

martie 20, 2008

Se lasã tăcere peste fiecare, se năruie un zid şi se înalţă altele, se numără sau nu se numără secunde, zile, săptămâni. Fără întrebări, sau devorându-ne, realitatea intră şi iese în şi din drepturile ei, râzând.
 
„Să aştept să treacă iarna.” îmi zic. De parcă cine ştie ce mare de lumini va inunda zilele, sau ce mare împlinire va înflori, după ce va veni primăvara. Dar am nevoie de primăvară. Toţi avem nevoie de primăvară. Pentru mers, pentru văz, pentru minte, pentru inimă, pentru flori şi ierburi, avem nevoie de primăvară.
 
Şi cuvintele au nevoie de primăvară. Au crescut pe ele ţurţurii unui timp alunecos, au tremurat pe litere şi au îngheţat pe-ndelete, e vremea-nfloririi, de-acum… Gata cu şubele şi cuşmele nerostirii, ale nerodirii. Vine primăvara! S-a îngraşat rădăcina de atâta nevorbit, trunchiurile sunt mai doldora ca astă toamnă. E atâta rod în ele, ca o rază jucăuşă de soare şi puţină caldura ar cutremura totul cu flori.
 
Când nu vorbim, cine vorbeşte în locul nostru? Cine vorbea în locul nostru, când ne împleticeam prin nămeti, cu viscolul arzând felinarele? Dacă se aventura şoapta, vântul iernii o ascundea, zăpada o trântea pe trotuarele îngheţate, nici vitrinele prăvăliilor nu erau mai calde, să poţi schimba o vorbă cu ele… Se făcea că ingeram din greu propria noastra viaţă, făcută bulgăre de gheaţă în palmele cauş. Dar gata. Vine primăvara. E mai largă privirea şi mai adânc tronul îndurării.
 
De parcă ar fi murit toţi lupii, aşa ne vine să ne zbenguim! Inconştienţi, ar spune pădurarii sfătoşi ai vremilor vitrege… Ei, oameni buni, le strig, e cu noi Păstorul cel bun! Cand nu ne zbenguim, de bucuroşi ce suntem, El cântă şi cântă din fluierul Lui, până o facem. Aţi ascultat vreodată doina lui Dumnezeu? Nu cred, altfel vi s-ar fi făcut de zbenguială. Aşa le spun, şi sar într-un picior.
 
Când nu vorbim, înseamnă că primăvara fierbe. Acolo, în fluierul Păstorului, ea naşte vocaliza iubirii. Se pregătesc inundaţiile de primăvară: inundaţiile de har!