Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

martie 7, 2008

Sorina, n-am să-ţi răspund punctual. Nici nu cred că este nevoie. Apreciez jocul tău şi îmi face plăcere sa te acompaniez, n-ar fi o problemă să fac la fel, (uite un început de cum aş fi putut trata postarea asta:  

Dacă nu mă înşel, henţul la volei ar trebui să fie cu piciorul? 🙂

Văd că stii jocul la evitare. Norocul meu ca am jucat volei în tinereţe. Dar ca un porumbel-vultur ce sunt, să mă apuc de ciugulit… 😉

Vrei să-ţi răspund în versuri?

@Sorina: E ca la copilul mic, atunci cand vrei sa il inveti sa nu mai greseasca: oricat de multe sfaturi i-ai da, pana nu se loveste el cu capul de prag, nu este convins ca asa e… Degeaba ii spui ca focul frige; ca, pana nu-i incearca el temperatura (sa inceapa sa urle din toti rarunchii simtind cum i se ridica basicuta), tot nu baga la cap… Ca sa nu ma frig in continuare, trebuie sa invat ca orice rau se intoarce impotriva mea (sub o alta forma)… Te-ai prins?

Oho, m-am prea prins! De vreo 50 de ani mă tot prind. Dar cine e cu henţul? Ai citit postul asta şi mă trimiţi după minge? Sau pe porumbel dupa râme (cu i din a, că dacă scriai cu diacritice aş fi ciugulit căciulitele şi codiţele): 

Oricum, dacă nu l-ai citit, citeşte-l acum. E răspunsul meu), dar pentru uşurinţa comunicării îl pun şi aici:

Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

Sunt lucruri şi fapte despre care nu-mi amintesc decât din ce-mi povestesc părinţii, sau alte persoane mai în vârstă. De exemplu despre cum era când locuiam “la biserică”. La începutul căsniciei lor, părinţii mei au locuit în apartamentul anexă din clădirea fostei biserici baptiste brăilene. Nu-mi amintesc, din perioada aia, decât o scară de lemn, în spirală, vopsită grena sau maron, pe care urcam ca să intrăm în casă. Şi magazia de lemne de jos, loc misterios şi plin de jucării. Aşa vedeam eu bucăţile de lemn de cele mai curioase forme îngrămădite acolo. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu lemn. Probabil dacă nu aş fi făcut poezii, aş fi fost templar. Sau sculptor. Dar sunt prea comod, totuşi… E mai uşor să pui ideile în cuvinte, decât în lemn. Mai uşor zvâcneşte un cuvânt, decât fibra de cireş.

Deci legătura mea cu biserica e veche, cât mine de veche. Dacă aş crede în predestinări de genul ăsta, aş spune că mi-a fost scris aşa, şi că semnul acestei sorţi era legătura vitală, încă din fragedă pruncie, cu biserica. Dar nu cred în predestinare. Însă o apropiere a mea de mine, tot era…

Aveam un obicei, în pruncie. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă. Orice ar fi făcut mama, nu mă putea dezobişnui. M-a uns cu de toate, mi-a frecat degetul cu pelin, nimic… Într-o zi, din curiozitate copilărească, am vrut să mă joc cu cercurile gazierei. Cei mai în vârstă ştiu ce e o gazieră. O “maşină” de gătit micuţă, cu combustibil petrol. Avea deasupra câteva cercuri printre care ieşea flacăra. Mama tocmai luase borşul de pe foc. Am apucat cercul şi i-am dat imediat drumul ţipând. Nu era nimeni prin preajmă. Era seară. Am mers fuga la mama plângînd. Credea că sunt oboist şi m-a culcat. Am plâns toată noaptea. A doua zi au văzut părinţii mei motivul: degetele îmi erau pline de băşicuţe roşii cu lichid, dureroase. De câte ori încercam să le duc la gură, ţipam. Aşa am scăpat de obiceiul de a-mi suge degetul. Ăsta a fost modul cum a ştiut Dumnezeu să mă dezbare de obiceiurile rele şi ruşinoase: durerea. Aşa am scăpat de alcool, când m-a trimis în spital pentru prima dată, datorită beţiei, la aproape 30 de ani, apoi de ţigară şi de alte vicii… Aşa ne sfinţeşte El…

Şi fiindcă răspunsurile tale sunt în coadă… de porumbel, îmi rezerv dreptul să răspund în rafale… Deci cu „va urma”…


Ce să încerc? În care cerc?

martie 6, 2008

acclaim_images_0015-0604-2706-5203.jpgÎntotdeauna m-au stimulat prietenii ca Sorina. Dar ultimul ei articol m-a dat gata. Gata de spus:

Acum ce să înţeleg? Că-ţi vrei răul, sau că-ţi vrei binele? Ce faci tu este o dialectica ciudată, care nu are de-a face cu binele prea mult. De-aia suferi. Răul nu poate îmbrăca formă concretă decât în noi. Când nu ne avea pe noi a folosit un şarpe.

De unde ştii tu că îi faci rău cuiva, sau bine, în raport cu ce? Cu propriile tale reguli, stabilite de tine, de experienţe ta, de o experienţă istorică, de vreun dat tradiţional?

Sunt situaţii – pe care, e drept, poate că le-ai generat tu, dar care sunt controlate de altcineva.
Să zicem că eu, sau altul ca mine, ar ajunge “victima” dialecticii tale.

În ambele poziţii pe care te-ai plasa, conform acestei dialectici, cea care vei suferi vei fi tu. Eu n-aş avea nimic de suferit, dimpotrivă.

Fiindcă pe mine n-ai cum să mă controlezi. Controlorul meu este Acela care poate face ca “toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Toate, chiar şi eventualul “rău” generat de tine, fie vrându-mi, fie vrându-ţi binele.

El mă învaţă ca în orice situaţie să fiu “înţelept ca şerpii şi fără răutate (blând) ca porumbeii”.
Te poţi gândi că abordarea mea e mai egoistă şi mai crudă decât a ta… Nu, e doar un alt fel de credinţă.

E credinţa omului care poate pierde totul, chiar însăşi credinţa, uneori, chiar şi viaţa, dar nu-L pierde pe Dumnezeu. Care suferă şi se ceartă cu Dumnezeu în suferinţa lui, ca Iov, dar nu Îl pierde, n-are cum, Dumnezeu este “în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, şi “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Deci Dumnezeu va împăca mereu lumea cu mine, indiferent de circumstanţe şi mediu înconjurător.

Ce spui tu seamănă cu o jertfă de sine, dar e atât de scuză-mă, jalnică, jertfa asta, că nu o pot înţelege, fiindcă eu am beneficiat de jertfa lui Hristos, sunt salvat, în ea, de orice acţiune din afară şi de oricând…

Mulţi oameni gândesc ca tine. Ei sunt foarte aproape de adevăr. Şi eu am gândit ca tine într-o vreme. Din nefericire nu eram Adevărul. Asta e marea dramă: că nu se înţelege că Adevărul e o Persoană, nu un concept abstract!
O Persoană care Se poate plasa în locul meu, ca şi când am fi fraţi gemeni, iar eu aş dispărea, dându-I Lui identitatea mea… Aşa că am dispărut!


Cocoşelul fotbalist

februarie 5, 2008


Nu e greu să îi faci pe unii să se joace, chiar dacă ei nu ştiu că e joacă… Oamenii aleargă după mingiile lor, se agită, se înfoaie, se umflă-n pene, se luptă cu viaţa, se chircesc în îngrijorare şi ură, sau se lăţesc în orgolii şi pofte, inconştienţi că mingea asta de viaţă le-a dat-o cineva şi că va veni vremea să marcheze golul final al întregului joc…

Miza e uriaşă. Abia atunci când vor abandona mingea vor vedea. Când arbitrul va fluiera pentru ultima dată, iar ei vor pleca dezamăgiţi de scurtimea partdei, către vestiare… E o partidă pierdută? Una câştigată?

Prietenul meu Zaharia mi-a trimis filmuleţul ăsta. M-a amuzat, e drept, dar m-am gândit: când mingea e de la Dumnezeu, iar noi suntem cocoşeii care ne jucăm cu ea un timp comparabil de scurt, ca să o abandonăm apoi, uneori chiar înaintea „loviturii decisive”, mai avem timp să ne gândim ce ne aşteaptă la cabine? 


Alt exerciţiu de admiraţie

octombrie 4, 2007

Tocmai am vorbit cu Liviu Mocan despre sculptură şi despre credinţă. Puneam acolo şi nişte imagini din expoziţia „Seminţe în ruine”, expoziţie realizată în incinta fostei sale case din Cluj, pe cale de demolare. Pe RTN, puteţi vedea ce a s-a petrecut cu această ocazie.


Dane, ai toată admiraţia!

octombrie 3, 2007

danspaniard-96.jpgSă mai spun că exact la motivele pentru care NU-MI PLAC BLOGURILE m-am gândit toată noaptea?

Ca nu facem altceva decât să ne plecăm înaintea unui gust dubios, înaintea pornirilor comune şi atat de vinovate uneori, măcar pentru faptul că se lasă manipulate de diverşi, ba chiar încurajându-se cu diverşii ăştia în mediocritatea avidă de aprobări sub formă de rating… Îmi ţin blogul şi mă chinuiesc să-l ţin la vedere, deşi nu-mi place deloc să transpir căutând subiecte despre care să scriu, tocmai pentru a încerca să contrabalansez pornirea asta spre scandal şi conflicte, spre puneri la punct – la punctul nostru de vedere! – a altora, care punct o fi el parte dintr-o linie, ca toate punctele, dar parcă e prea paralel cu iubirea…

Ca miroase greu pe bloguri n-ar fi nimic, dar miroase ciudat în suflete. Singure sau nesingure, devin adevărate prăpăstii în care cad unii alunecoşi de pe liniile lor, iar noi, în loc să întindem o mână, întindem capcane… Nu Dumnezeu ne-a pus blogul în braţe, singuri ne-am înodat în el. Şi ne înghite precum un boa un taur: câte puţin, da’ tot mai mult, până intrăm de tot. Apoi, cu sârguinţă demnă de cauze mai bune, începem a ne contorsiona mai multul sau mai puţinul talent până la sânge scornind, speculând, pătimind sau împătimind, manipuland şi lăsându-ne manipulaţi…

Dar vreau să miroasă a poezie, asta vreau. De-aia fac compromisul ăsta cu mine, care se cheama blog. Vreau ca, ademenindu-vă cu tot felul de altceva, să vă aduc la mine, unde am poeziile. Dar nu vreau să fac vreun compromis cu credinţa mea. Vreau ca Acelaşi Hristos care e în viaţa mea să fie şi pe blogul meu, aşa cum e şi în poeziile mele. De aia fac şi ce-mi place cel mai puţin: scriu integrame! O revistă îmi oferea 50$ pe o integramă şi am renunţat să fac… Pentru poezie fac!