Pe unde-o iei? Pe care drum e Domnul?

martie 11, 2008

Într-un cerc pot fi trasate o infinitate de raze. Din centrul lui pot pleca o sumedenie de lumi. Nu mai vorbesc când avem de-a face cu o sferă…

Dumnezeu este Centrul gloriei Sale, al gândurilor Sale vii, rostite şi nerostite, este inima vie a Planului Său. În Sine nimicul există, este Sinele Său într-o continuă supunere Sieşi, într-o deplină părtăşie cu Totul…

Şi a creat! Nimicul a explodat de bucurie. Culori şi forme nemaiîntâlnite au umput de glorie ochiul divin. Nu a făcut altceva decât să-Şi rostească Numele mai presus de orice Nume, ca prin rostirea Lui creaţia să-Şi afle Mirele, Domnul şi Stăpânul.

Dumnezeu a ales pentru împlinirea gândului Său o singură rază dintr-o infinitate de posibilităţi. Una sigură putea fi cea adăvărată. Un fir roşu care trecea de la primul Adam, prin suferinţă, durere şi moarte, prin întruparea de Sine, moarte şi înviere, către desăvârşirea şi răscumpărarea întregii creaţii în Cuânt („căci Cuvântul Meu face voia Mea… şi nu se întoarce la mine fără rod.”)
Prin Cel în Care, din Care şi pentru Care sunt toate lucrurile”.

În lumea Sa Dumnezeu a alcătuit şi a împlinit acest Plan instantaneu, în veşnicie. În lumea noastră el se derulează încă. „De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii-nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o-cu nădejdea însă,că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.” (Romani 8:19-24)

Pe care cale eşti tu?

Dar spuneam că sunt o sumedenie de raze… Dumnezeu a gândit toate variantele posibile pentru împlinirea planului Său, dar a ales numai unul. Ce s-a întâmplat cu toate celelalte? Nu au fost rostite, au rămas în virtual, dar erau gânduri divine, veşnice şi cu neputinţă de alungat… A fost cineva care şi-a spus:”Voi lua toate gândurile alea nefolosite de Dumnezeu şi voi fi ca El. Ha! Ce irosire de veşnicii! Ce Dumnezeu risipitor! Să ignore atâtea soluţii…” Aşa că şi le-a însuşit. El are calea largă, drumul pe care se înghesuie noroadele. Domnul îşi păstrase o singură rază: calea cea strâmtă.

Cineva enumera câteva raze doar, din calea cea largă, denumindu-le „calea lactee” a iresponsabilităţii, siguranţa falsă a „căii religiei”, „moneydrive” – calea averilor, „magistrala popularuităţii”, „bulevardul pieritor al frumuseţii omeneşti”…

„Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea.”  


Heei! Gata, trezirea!

martie 10, 2008

Când cerurile lasă peste lume scări, cum a lăsat peste Iacov, cu îngeri pe ele ca ciorchinii de struguri, noi unde suntem? Sau nu ştim, că dormim… Şi nici nu vom afla vreodată, că n-avem de gând să ne trezim…

Am aţipit în drum spre slujbă, sau mergând pe jos, sau alergând, am uitat de întunericul nopţii şi de accidentele la volan, stăm nepăsători la căderile noastre şi ale altora în gropi tot mai murdare, sau răceala inimii noastre naşte ţurţuri de indiferenţă care se prăvălesc peste trecători…

Nu ne mai interesează iubirea, ne îndreptăm blazaţi sper un cer gol, credinţa ne-a devenit rutina unei constrângeri voite şi necesare, dar obişnuită, atât de goală de conţinut ca un ambalaj din care am scos de mult cadoul, înţepenită în atele bisericeşti, dar căzând împreună cu ele în cangrena deziluziilor şi a înfrângerilor zilnice, într-o rutină a abandonului şi capitulării înintea durerii.

Nu ne mai interesează misiunea noastră pe pământ, ţelul vieţii noastre este ziua de mâine şi confortul ei, nu dorim nimic mai departe de umbra noastră târâtă prin praf şi ne întrebăm făţarnici: „Doamne, nu vezi…? Nu vezi mizeria lumii în care trăim, înşelăciunile, ura, corupţia, samavolniciile…?”

Da, Dumnezeu le vede. Vede şi soluţiile pentru toate asta. Noi nu, că dormim. Nu e nimeni să strige ca un ceas deşteptător, heei, gata, trezirea! E vremea rugăciunii, a vegherii, a bandajării rănilor lumii şi a zidirii Împărăţiei Cerurilor, cea fără soare de împrumut şi fără lună nebună, trăgătoare spre somn…

Heei, gata, trezirea, Mirele e pe drum, fecioară, luminează-I calea! Întinde însetatului paharul cu apă şi celui gol cămaşa ta, du salvare celui din lanţurile urii, mângâie pe întristat, pune-ţi vorbele bune pe rănile rele ale lumii şi fii Copilul şi moştenitorul Său, Mireasa singurul Său Fiu!

Cum arată o trezire spirituală

În 1904, în Ţara Galilor şi în Marea Britanie se instalase o apatie spirituală cam cum e la noi astăzi. În acest context Dumnezeu a trimis un om: pe un seminarist pe nume Even Roberts, cu un mesaj de trezire.

El avea pe inimă proclamarea nevoii de curăţie şi rededicare, de credincioşie şi viaţă sfântă.

I s-a îngăduit să-şi „descarce” povara inimii la finele unui serviciu duminical. La prezentarea mesajului său au participat doar 17 oameni, în special tineri.

Mesajul lui consta din patru idei importante:

Mărturiseşte-ţi orice păcat
Alungă orice îndoială din inima ta
Fii gata să asculţi acum de Duhul Sfânt
Fă mărturie publică despre credinţa ta în Isus Hristos

Toţi cei 17 au răspuns şi au rămas în rugăciune.
Până la sfârşitul săptămânii încă 60 de persoane li s-au alăturat. Până la sfârşitul anului peste un milion de persoane au intrat în această mişcare a trezirii lui Dumnezeu.

A fost o trezire de o magnitudine excepţională. Ea a determinat câteva efecte care au marcat viaţa socială şi economică a locurilor.

Cele mai multe taverne şi crâşme au dat faliment, fiindcă oamenii nu mai consumau alcool.
Minele şi-au diminuat producţia de cărbune, fiindcă boii care trăgeau vagoneţii nu-şi mai recunoşteau stăpânii, obişnuiţi cum fuseseră cu strigăte şi înjurături… Acum nu mai recunoşteau noul tratament pe care li-l aplicau stăpânii lor.

Poliţia nu a avut de lucru 18 luni, deoarece au dispărut crimele. La unul dintre puţinele procese care au existat, acuzatul şi-a mărturisit vina, judecătorul care l-a judecat i L-a mărtutrisit pe Hristos, iar condamnatul L-a primit ca Domn. Participanţii la acel proces au încheiat şedinţa cântând Domnului de emoţie şi în închinare…

Ar fi România capabilă de aşa ceva?


Competiţie pe wordpress

martie 4, 2008

Suntem pe wordpress şi secvenţa asta e pe wordpress. Deci nu am greşit titlul, fiindcă veţi vedea o competiţie. Una cum numai aici puteţi vedea.

 Aici unde, pe wordpress, sau pe blogul tău? Dar blogul meu nu e pe wordpress?

Mie tare mi-a plăcut secvenţa asta. E din Ben-Hur. Am revazut-o de multe ori, ca să înţeleg eroismul, dar şi orgoliul, laşitatea şi ranchiuna gata de crimă… Da, e cam dură secvenţa. Dar conspirările şi deconspirările noastre cum sunt?


Deznodând papura decojită de Daniel

martie 4, 2008

Daniel, m-ai uns pe inimă cu articolul ăsta.

De mai multă vreme îmi tot stăpânesc impulsul de a-mi justfica (şi) public propria mea poziţie relativ la abordările uneori prea însufleţite (şi care mă rănesc), constituindu-se într-un scrâşnet de roţi neunse dintr-o maşinărie ciudată…

Am fost catalogat ca laş, fiindcă nu am luat poziţie împotriva deconspiratorilor, sau pentru ei, neţinându-se cont de faptul că nu anumiţi oameni sunt marea problemă, cazurile individuale trebuie tratate individual, indiferent de contextul unde se face „judecata”, în biserică sau pe blog (sunt situaţii când se încurcă urât borcanele, luându-se ca ţinte oameni total nevinovaţi, sau chiar bine intenţionaţi în demersurile lor), ci un fenomen, o întreagă perioadă istorică…

Problemele astea însă, tu le tratezi magistral, n-are rost să mai fac şi eu poezie aici…

Altceva mă preocupă de fapt, un alt fenomen mă intrigă: au fost şi sunt oameni care au beneficiat şi beneficiază din plin de avantajele cuvenite luptătorilor împotriva regimului comunist, păstori şi alţi indivizi care s-au împăunat pe nedrept cu merite pe care nu la au…

Care şi-au creat (sau le-a fost creată) în mod cu totul artificial şi chiar vinovat, aură de dizidenţi, aură în care au ajuns să creadă ei înşişi şi care le-a schimonosit sufletul…

Cu ei cum rămâne? Tot aşa, la nivel de fenomen… De aceea nici nu dau nume. Deşi poate că ar trebui, asemenea oameni nu sunt capabili să mai vadă altceva decât groapa cu aspect de aură în care se află.

Întâi am intenţionat să pun asta ca şi comment pe blogul tău, dar ar fi fost observat mai puţin sau chiar deloc. Pentru mine însă e suficient de important, ca să-i dau drumul aici. Eventual putem începe un dialog interblog pe temă… Fii binecuvântat!

PS Nu dau numele ştiute, că nu au posibilitatea să se apere… Sunt atât de… duşi cu pluta, că nici nu cred că i-ar interesa vreodată părerea unuia ca mine… 


„Baia de mulţime” a Duhului Sfânt

februarie 22, 2008

Putem simţi astfel prezenţa Duhului Sfânt? S-a încercat de curând suprimarea unor astfel de manifestări, dar cine a încercat asta, a măsurat mai întâi, înainte de a încerca să taie, cum ar face orice croitoraş mai mult sau mai puţin viteaz? 

Selectia e dintr-un film cu Hillsong într-un concert. Aţi avut stări când v-aţi simţit ca acolo? Când mâinile voastre ridicate îmbrăţişau cerul…? Când inima vă era pe buze şi o lacrimă nu mai avea loc de altă lacrimă?

Când învăţaţi ce este poezia, deşi nu v-aţi gândit niciodată să vă faceţi poet?

De ce Duhul Sfânt nu ar face asemenea „băi de mulţime”?

Asta când mulţimea face „baie de Duh Sfânt”!

Fiindcă din păcate sunt tot felul de imitaţii de lincheli într-o baltă care n-are nimic de-a face cu Duhul… Desigur „în păcat(e) ne-a născut mama noastră”, dar unii (şi nu vorbesc de Hillsong) le suie pe scenă ca să fie mai aproape de cer, poate ajunge Duhul şi acolo.

Ăstora totuşi e bine să li se spună că sunt în aer…

Părerea mea… A unuia care face poezii, nu muzică.


Cum a iubit Hristos Biserica…

februarie 19, 2008

flower.jpgŞi S-a dat pe Sine însuşi pentru ea.

Văd oameni căutându-şi duminică de duminică locul pe băncile bisericii, aşezându-se şi gustând din bucatele duhovniceşti pe care le primesc. Unii au un zâmbet larg pe faţă, alţii sunt ascunşi după grimase impenetrabile, unii au măşti confecţionate cu migală în ani mulţi, iar la ieşire toţi se înghesuie să strângă mîini, dintre care a păstorului pare a fi cea mai preţuită.

Dincolo de toate astea e chipul Domnului ca bolta unui edificiu care ne găzduieşte pe toţi. El, Cel care a murit pentru mine… Pentru noi…

Cine vorbeşte despre dragoste fără să ştie şi fără să vrea să se jertfească, nu ştie ce spune. Numai El, dintre toţi marii oameni religioşi ai vremurilor, a ştiut să fondeze o şcoală a iubirii care poate trece de moarte. Dragostea omenească limitată la împlinirea plăcerilor personale şi egoiste nu va satisface niciodată.

Cupluri se fac şi se desfac căutând dragostea cu o frenezie vecină cu animalicul. Nu are cine le spune despre dragostea adevărată?

„Bărbatul să-şi iubească nevasta cum Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe sine însuşi pentru ea…!” Aşa a ajuns El să poată pretinde apoi jertfa mea: „nu mai trăiesc eu, Hristos trăieşte în mine”. Adică e necesar să mor eu, ca să trăiască El.

De aceea e nevoie ca bărbatul să-şi iubească soţia până la a fi gata să se dea pe sine pentru ea: va determina astfel jertfa ei. Va fi apt apoi să trăiască prin ea. Asta dacă ea acceptă să-l preţuiască şi să asculte cum Biserica Domnului ascultă de El.

Altfel va fi înlăturată de Domnul dintr-un statut al ei pe care Domnul nu i-l mai recunoaşte.

Într-o relaţie, până nu se jertfesc amândoi, degeaba se jertfeşte unul…


Palmele Duhului Sfânt şi poezia creştină

februarie 16, 2008

megatron.jpgÎmi place entuziasmul multor tineri care încearcă să scrie, să descrie şi să se descrie prin poezie. Dar vine un moment când, dacă ei continuă, iar scrisul lor nu rămâne o activitate cu iz de bancă de biserică, constată că exact aceleaşi sentimente le pot avea şi acasă, şi în parc, şi la dejun, şi la prânz, şi la cină, atunci când liniştea sau zgomotul, bucuria sau suferinţa, dragostea sau amărăciunea lipsei ei, vor depăşi bariera tăcerii.

Poezia adevărată se trăieşte, se bea şi se mănâncă, fiindcă este una dintre feţele cele mai strălucitoare ale diamantului numit viaţă. Poate fi întoarsă cu faţa la orice, va reflecta orice cu puterea întregii vieţi, dar, ca această reflectare „să ia ochii”, ea trebuie şlefuită.

Nu e suficient „un gând” care să ne dea începutul sau sfârşitul unei poezii, nu e suficientă „turnarea cu tolcerul”, cum se exprima cineva, mai e nevoie şi de modelarea acestui tolcer.

Nu e suficient „să luam cuvântul”, mai trebuie să şi spunem cu el. Domnul Isus „a luat cuvântul”, apoi „a spus”… Poezia poate fi un fel de spunere a cuvântului, a Cuvântului, a Logosului „luat”, asumat.

În atmosfera Duhului lui Dumnezeu eu pot să lucrez la strung, pot controla biletele în autobuz, pot sta la masă cu familia, ori pot sta în biserică. Sau pot crea. Iar creaţia mea va fi ca El: mângâietoare, orice trăire ar reflecta ea…
 
Duhul Sfant are palmele fine, să poată mângâia eficient pe oricine, oricat de sensibil i-ar fi obrazul. Ori să-i dea câteva palme, după caz…

De ce n-ar fi poezia scrisă de cei plini de El, asemenea Lui? Adica fină, slefuită până la strălucire…?

De ce n-ar fi spusa poetului creştin doritoare de perfecţiunea palmelor Duhului Sfânt? 


Fără balon, fără bănuţ…

februarie 15, 2008

Ce facem cu bănuţul? Că asta nu-mi place mie la baloane… Că se sparg! Nu mai ai nici balon, nici bănuţ…

Mă gândeam şi eu cu voce tare…


Blogul lui Hristos

februarie 13, 2008

Ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă bloggerii pocăiţi ar face împreună un singur blog în lumea virtuală, aşa cum fac împreună un singur trup în lumea spirituală, trupul lui Hristos…

Şi dacă acesta s-ar numi „Blogul lui Hristos”.

Tot felul de indivizi vin cu tot felul de bloguri: al lui Eminescu, al lui Ceauşescu, al lui Creangă sau al lui Vlad Ţepeş, de ce n-am face şi noi „Blogul lui Hristos”?

Dacă suntem   „cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi” (1 Petru 3:8) şi sfinţim în inimile noastre pe Hristos ca Domn şi „totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă” (1 Petru 3:15), şi nu l-am ţine pe wordpress, ci pe Golgota, ca dacă e să se suie undeva, atunci să fie o cruce sus, nu ar fi o utopie, nu?

Ce ar cuprinde blogul lui Hristos?  

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8) Da, Petru şi Pavel ştiau să facă bloguri!

Domnul nostru s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

El ştia cum e cu blogurile. Ştia cât de mulţi oameni se vor amăgi pe ei şi vor amăgi pe alţii cu închipuiri de viaţă, nu veşnică, ci virtuală, o viaţă altceva, o înşelătorie care le va da impresia că s-au transferat într-un fel de veşnicie personală secretă, inatacabilă, inestricabilă, aproape ocultă.

De ce n-am face „blogul lui Hristos?” Un loc unde fiecare să-şi aducă iubirea pentru El şi pentru fraţii lui, iubirea faţă de semeni, faţă de oamenii lumii acesteia care nici măcar nu ne recunosc a fi de-ai lor, şi e normal să nu ne recunoască… Pentru că:

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu Sunt din lume, dupăcum Eu nu Sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Ei nu Sunt din lume, dupăcum nici Eu nu Sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”