Neprihănire între dureroase Golgote

mai 30, 2009

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


de n-ar fi aur la capătul trudei

mai 26, 2009

***
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu s-ar mai avânta căutătorii în labirint
sunetul de corn nu ar mai aduna vânătorii în hăituiri
şi întotdeauna
libertatea în Hristos are un preţ al ei
care doare uneori atunci
când căutătorii devin aurul căutat
iar vânătorii cerbul cel falnic de la izvoare

de n-ar fi aur la capătul trudei
nu ar străluci nimic din ce doare


Aşa de mare eşti Tu

mai 23, 2009

Doamne, aşa de mare eşti Tu,
Că îmi iau amintirile şi le fac dureri
De scăldat nefiinţa fiinţei de ieri,
Pe unde trecea amarul, cu vuietu’

O lacrimă ai, de aruncat peste noi,
Apoi se face valuri şi ne inundă.
Ca să ne prindă, iubirea întâi şade la pândă
În frumuseţe sau în noroi…

Şi ne adună de peste tot,
Cum puii sub aripi şi-i adună găina…
Că nu mai rămâne din zidurile groase decât verbina,
Când începe-un potop.

Nu vreau să ştiu libertate alta, decât a crucii
De a Te descrie intim şi curajos
Ca pe o alintare a lui Hristos
Cu împlinirea poruncii

De a mă face bun de gustat de cerul gurii
Dumnezeului marelui dejun al iubirii.
Când, Doamne, mă dai glăsuirii
Să fiu ca o respiraţie a pădurii

Din care ai ales copacul acela nedrept,
Din el meşterii trişti au cioplit lemnuri bizare
De adus învierea peste popoare
Şi în nebunie, un înţelept.


Mai mult, din ce în ce mai mult

mai 21, 2009

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!


Mai bate, inimă

mai 18, 2009

________________________________________________________

Mai bate, inimă, spune-I Domnului, rar,
ca frigul ţi-a frânt aripa alba…Iată,
acum agăţată-i în vânt, ca-ntr-un par,
şi-i gata s-o-ngheţe şi pe cealaltă.

Spune-I că nu mai poţi zbura, că nu mai ştii
drumul din aer al rugăciunilor.
Că nu mai cântă ca-n copilării
lemnul merilor, perilor, prunilor…

Spune-I cât te doare frica din ceilalţi,
visele din pietrele ce le pun căpătâi,
că, pe deasupra, plopii sunt mai înalţi,
că nu poţi, dedesubt, să mai rămâi.

Şi apoi, bate rar şi ascultă atentă:
El îţi va răspunde cu tine la toate.
Fiinţa Lui te va face rostire fluentă.
Mai bate, inimă… Bate!


Gând de trist

mai 16, 2009

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.


Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei

mai 15, 2009

Se pleacă în rugă stindardele ierbii,
prin oşti de mătăsuri trece Duhul, foşnit,
îşi tremură lacrimile ochii, imberbii,
în verdele cel fericit.

Tu martor Ţi-ai luat pentru gânduri un  munte
şi cerul senin pentru-a Ta predicare…
În văioage cresc spini ce visează o frunte
ca o eliberare.

Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei,
cei cu umbră puţină adunată sub soare,
cei ce trec miresmaţi de-nflorire de tei,
deşi lumea întreagă îi doare.

Fericită mirarea ca o haină de rege
pe smerirea-ncântării-mbrăcată…
Fericiţi cei ce moartea nu vor înţelege-
veşnicia ei- niciodată!

Fericit gândul martor cel nemincinos
despre câtă în lume îngerească zburare,
peste clipele scurse inutil şi prejos
scări de cerească urcare.

Fericit cel mărunt sub lumina înaltă,
cel silabă-n a lui Dumnezeu poezie:
El o rimă-i va pune, cu rostire invoaltă,
în a cerului împărăţie.


Fericiţi cei ce plâng

mai 14, 2009

Duc ecouri din munte stânci pe aripa lor
temelii să le-aşeze-n case de împăraţi.
Fericiţi cei ce plâng în cotloane de dor:
ei vor fi mângâiaţi.

Se cuprinde-nserarea într-un bob de nisip,
dune lungi într-o viaţă se strâng.
Fericirea nu-i doar râsul veşted pe chip:
fericiţi cei ce plâng.

A venit răsărit, a venit şi s-a dus,
ziua poartă spre noapte popoare…
Decât orice dureri care-s azi, mâine nu-s,
mângâierea-i mai mare.

Mângâierea e ruga de la căpătâi
când îţi lepezi gândirea pe-o piatră…
De visările lumii, ostenite, haihui,
mângâierea te iartă.

Doamne, încă, pe munte, pui ecou nesfârşit
fericirii ce-n tine s-a strâns…
Mângâierea pe care Tu o ai dăruit
e-nvierea din plâns.

Pe cărări tăinuite între inima Ta
şi a mea, paşi îşi poartă fiorul:
va veni, ca în nopţi, după neguri o stea-
este Mângâietorul!


Ferice de cei milostivi

mai 13, 2009

Ca gingăşia gâzei când înconjoar-o floare,
uşurel atingând-o cu briza elitrei,
e mila ce lasă adânc de-nchinare
şi lacrimi, clipitei.

Ferice de cei milostivi pretutindeni,
în drag şi în ură,
cu uşile inimilor deschise-n armindeni
fărâmitură

de plâns închegat pe cel gol şi lipsit,
ca un strai călduros,
plâns milostiv, plâns fericit,
plâns unduios.

Ca un râu care-şi umple de sălcii malul
şi-adânc le adapă,
chiar dacă ele cu ramuri valul
i-l tot înţeapă.

Ferice de cei milostivi căci vor fi
podidiţi într-o grea bucurie:
mila lor ca un înger peste ei va veni
tovărăşie

înaintea oricărei făpturi de făptură umilă
la Scaunul lui Dumnezeu înfăţişată.
Vor avea cumpănita parte de milă
adjudecată.


Eram singur…

mai 11, 2009

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.


Doar dragostea Ta

mai 4, 2009