De n-ar durea

aprilie 29, 2009

De n-ar durea atât Mirele sfânt
Mireasa n-ar şti zbor de la pământ.
Un pom înlăcrimat din cer cădea
Cu tot cu roadă drept în Crucea Ta,

Ca însuşi ramul unei îndurări
Şi fructul copt din euharistii
Ce-aduce zilei luminaţii zori
În care Te mâncăm şi Te învii…

Eu nu ştiu salba vorbelor s-o leg,
Doar trupul meu ca tremur de-omilii
La gâtul vremii-n ani când înţeleg
Despre durerea pentru care vii.

Invers asist la propriile-mi gropi,
Ce bine că eşti pas pe marea lor
În care m-au vărsat ai morţii stropi,
Ca-n revărsarea galileelor.


De ce, Doamne bun…?

aprilie 27, 2009

Dacă n-ar fi

aprilie 24, 2009

Înviere şi-alin

aprilie 21, 2009

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.


Gând de Paşti

aprilie 18, 2009


Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!


Întunericul de pe Golgota

aprilie 17, 2009

(clipe din vinerea mare)

Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.

S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.

Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.

E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.

Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.

În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.

E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.

În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.

Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.

Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.

Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.

S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.


Balada săptămânii mari

aprilie 15, 2009

(sau ieşirea din răni)

La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.

Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.

Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.

Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi

Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.

Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.

Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.


Altă reverie

aprilie 13, 2009


Pe lunci de aur râuri clocotesc,
E-n lume seară – marşul triumfal
Al suplelor culori… Se-nveselesc
Senine vii ascunse-ntr-un pocal.

E-atâta frumuseţe în chindii,
Că-n şfichiuiri de slavă Te zăresc.
Şi mă întreb: cum fi-va când Tu vii?
Cum este pasul cel dumnezeiesc?

Adorm visând petale şi nu ştiu
Ce flori purtat-au astfel de lumini.
Se face în privirea mea târziu
Şi-alunec paşnic înspre heruvimi.

Când omul trist îşi caută plutiri
Pe marea zilei, barca de visări…
Şi când, din valea lui cu trandafiri
Nu e parfum şi nu mai sunt culori.


Caut iubire

aprilie 9, 2009

O invit iarăşi pe Eliza să ne (în)cânte.

Cum spuneam, Eliza e nepoţica mea preferată. Ce spuneţi, vă place momentul pe care vi l-am pregătit împreună?

Caut în toate cele iubire,
în lanuri de vârste ce-şi rup
spice pe larga-mi răsfrântă privire,
în anii cu care m-astup.

Caut iubire în peşteri şi nu-i
decât zgomot de vise sfărâme.
Ziduri ‘negrite de trecerea lui
are dorul… Şi vaduri cu spume.

Caut iubire în ochiul ce-l văd
aţintit dureros întru sine.
Munţi de ruine şi furtuni de prăpăd
mă alungă sălbatic din mine.

Caut în toate cele iubire,
pe străzi sau acasă-i la fel:
semne ultime de răstignire
are rodul iubirii în el!

Doamne, până voi şti ce e aia
iubire şi cum e a şti,
iată în mine odaia
în care putea-voi muri…

(Poezie publicată în volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Cluj-Napoca 2004

Piesa e de pe al doilea album al Elizei „Ecou spre înalt” apărut în 2006, parcă…)


Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra?

aprilie 6, 2009

_______________________________________________________


Matei 5:13

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra
cu pulberea din cugetarea ta?
De care vânturi ţi se-nchină chipul
ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?

Cine mai poate, acestui pământ
să-ntoarcă sarea dusă de vânt?
Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară
urmele, albe cămări de vioară

ce-n cântec ştiu să îşi ţină gustul,
măsura iubirii, nu frica, nu lustrul
ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?
Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?

O dală pe drum, călcată-n picioare,
călătorie stearpă, care doare…
Sarea vărsată din gura Domnului
afară, sub urmele omului…

Şi mă întreb: câtă sare sunt eu
când hrana lumii-o gustă Dumnezeu?
În care colţ din bucătăria Sa
se află fiinţa mea?

Învrednicit să fiu sarea pământului,
m-am dat apei, m-am dat vântului?
Fă-mă, Doamne, limpede bocnă
la Tine în ocnă!


Când mă cheamă Tata

aprilie 5, 2009

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…

O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.

Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!

Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.


Într-o rană a mâinii

aprilie 4, 2009

Doamne, bate umărul de deasupra inimii în curcubeu,
Cred că e culoarea care îi vine cel mai bine
Când soseşte iubirea şi vin şi eu
Către Tine.

Nu e greu să las lumea, cel mai greu e să mor,
Dacă n-ar fi Domnul meu, aş muri fără rost.
Cine ştie ce doruri m-ar rupe din zbor…
Cine ştie ce orb voi fi fost.

Încolo, încoace, întrebătoare cărările
Unei incertitudini care e realul desfăşurat
Încurcă în mine visările, zările,
Ca o lumină care-a plecat.

Totul e simplu, Doamne, în inima Ta,
Cum îi e simplă apa fântânii…
De aceea aş bea, aş tot bea
Când mă adăposteşti ca pe-un cui
Într-o rană a mâinii.


De nu strigai

aprilie 4, 2009

__________________________________________________________

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-as avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţesti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

(din volumul „Ferestrele Împărăţiei”)


Îndepărtarea umbririi

aprilie 3, 2009

Când Domnul va îndepărta umbrirea
Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.

Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…

Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.

Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.


Întotdeauna vremii

aprilie 2, 2009

Întotdeauna vremii

Întotdeauna vremii a picurat păduri
Şi împrejur pe dealuri şi-n văile cu scai…
Tu eşti Preadenumitul şi ploaia cea erai
Ce peste buni alină şi peste răi, securi.

Departe e şi nu e lumina ce-o vedeam
Şi flacăra-i cum toată curândă e-n istov,
În fluturarea serii şi-a flamurilor mov
Întrezăream culoarea fiinţei ce eram.

Mă dumireşti, Stăpâne, de-atâtea întrebări
De parcă ştirea lumii sunt munţii cei semeţi…
Scot iernile luminii din ochii mei nămeţi
Şi îi răstoarnă peste câmpiile mirări.

De-un ocoliş de umbră mai am a mă-nfrica:
Întotdeauna vremii cum ştie a mă şti?
Când mă pronunţi pe nume, abia atunci a fi
Mă este cum se este pe lume voia Ta.