Morţile de fiecare zi

Ieşim mereu din iarnă ca nişte melci din cochiliile lor. Sau ca firul de iarbă revenit la viaţă. Numai că noi nu revenim la viaţă. Noi ne continuăm propria istorie. Ca să revii la viaţă trebuie să mori, mai întâi. Şi ne amintim spusa Scripturii: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12:24)

Mereu, primăvara, ni se aduce aminte de acest lucru. Căci nimeni nu poate gândi învierea fără a accepta o moarte prealabilă absolut necesară. Necesară la Dumnezeu şi cu atât mai mult necesară la oameni.
Şi aşa cum nimeni nu se gândeşte la învierea grăuntelui de grâu fără a se bucura de perspectiva rodului, care e rostul grâului, aşa nu putem concepe învierea…
Învierea Domnului a împlinit şi a evidenţiat acest principiu. Rodul morţii şi învierii lui a umplut hambarele istoriei şi civilizaţiei omeneşti în toate generaţiile, de la Adam încoace. Nu despre ceea ce numim “creştinism” vorbesc, ci despre ceea ce numim “har”… Iar noi cum gândim? Cum de ne putem imagina o viaţă nouă fără rod? O nouă primăvară, frumoasă, caldă, înfloritoare, dar stearpă? Fiindcă sunt, din nefericire (pentru ei!) atâţia pretinşi beneficiari ai Învierii care îşi închipuie că satisfacţiile, împlinirile şi toate celelalte binecuvântări fizice şi materiale sunt pentru ei în mod special, sunt personale, sunt recunoaşteri ale unei bune poziţii a lor înaintea lui Dumnezeu. Dar să ne aducem aminte că El dă ploaie şi peste cel bun ca şi peste cel rău. Şi vine rodul.
Tot în Scriptură citim că cine seamănă vânt, culege furtună. Vântul e absenţa oricărei seminţe. Sau prezenţa doar a unora întâmplătoare, aduse de el. În cazul acesta, rodul va fi “furtuna”, adică ceva rău, aspectul malefic al vântului.

Câţi dintre noi văd veşnicia doar ca pe o urmare a vântului? Câţi îşi închipuie rodirea ca pe o urmare obligatorie a Învierii lui Hristos în istorie şi în eternitate, nu însă ca pe o Înviere a Lui în propria lor viaţă? Şi câţi înţeleg, când e vorba despre viaţa lor, că orice înviere presupune o moarte?
Hristos a murit şi a înviat ca toţi să aibă viaţă veşnică, nu, aşa cum doresc să creadă mulţi, ca o asigurare că toţi, indiferent de circumstanţe, vor avea această viaţă.

Suntem noi dispuşi să murim, mai întâi? Înainte de orice înviere pe care am gândi-o, de orice primăvară care ar apărea în viaţa noastră, ne gândim la nevoia morţii? Nu doar la consecinţa minunată a Învierii Lui, dar şi la imperativul morţii noastre. Înainte de orice primăvară a fost o iarnă… Înainte de orice rod, a fost o moarte. Şi înainte de mult rod sunt multe morţi. Morţile de fiecare zi ale naşterii din nou!

2 răspunsuri la Morţile de fiecare zi

  1. E spune:

    Oare? Ar fi bine. Adesea mi se pare ca, de murit mor in fiecare zi si nu putin, roadele nu se mai arata.

  2. ionatan spune:

    Ba da! Cum spuneam, rodul morţii cerută de Hristos e învierea în Sine. Atunci toate celelalte „roade” sunt treaba Lui. Ca şi pâinea aruncată pe ape. Va apărea exact când e nevoie de ea.🙂 Aşa si cu roadele astea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: