Ţinuta obligatorie

Ca şi cum am sta înaintea uşii de la sala nunţii, fără a putea intra, căci hainele ne sunt vechi, decolorate, nedemne… Nu mă refer la implicaţiile biblice ale acestei imagini. Poate că mai potrivit pentru ceea ce mi-am propus a închega în aceste rânduri este altceva: există anumite locuri publice unde nu este permis accesul celor care nu respectă convenţia „ţinuta obligatorie!”
Cultura oricărei naţiuni, ca manifestare spirituală a ei, poate fi asemuită unui astfel de loc.
Orice popor are nevoie de a-şi afirma identitatea între popoarele lumii, aşa cum orice individ caută să fie el însuşi. Dumnezeu, pentru a Se identifica în cadrul relaţiei Sale cu oamenii, a ales un popor care să-L descopere şi să-L slăvească , iar când acesta a eşuat în tradiţionalism inert, S-a întrupat ca om. Afirmarea identităţii Sale s-a împlinit, adăugându-şi dimensiunea culturală: Cuvântul scris, Cartea sacră, Biblia.
Declinarea identităţii Sale divine nu se face fără confruntare. De-a lungul istoriei, în vechime ca şi în zilele noastre, mulţi dumnezei înşelători au căutat să-I uzurpe Numele.
Principiul competiţiei străbate apoi întreg spectrul universului, în toate formele lui de manifestare. Orice constituire de identitate presupune, ca şi păstrarea ei ulterioară, o serie de izbânzi în confruntarea cu elementele altor identităţi.
Pe plan cultural, lucrurile nu stau altfel. Diverse matrice de cultură se confruntă permanent, revendicând fiecare nu mai puţin decât deţinerea adevărului, care ar justifica tendinţele hegemonice. E drept, creştinul, ca persoană, nu poate fi îndreptăţit să domine. Lecţia spălării picioarelor rămâne valabilă în orice relaţie interpersonală, ca şi întoarcerea celuilalt obraz. Măreţia unor astfel de acte, care a impus, la nivelul practicii duhovniceşti, creştinismul, nu poate fi asemănată cu altceva. La nivelul confruntării de idei, însă, lupta nu trebuie evitată, sau, cu atât mai puţin, pierdută. Nu ştiu să fi existat vreo întâlnire între Domnul Isus şi cărturarii şi fariseii vechiului Ierusalim care să nu ducă la, cel puţin, o delimitare ideologică tranşantă, dacă nu la schimburi de replici – deloc binevoitoare, orientate insidios, din partea celor din urmă, năucitoare, tăioase, moralizatoare şi pline de înţelepciune, din partea Domnului. El i-a depăşit pe toţi învăţaţii, cu toată blândeţea şi smerenia inimii, în ce le priveşte pe cele ale minţii şi înţelegerii omeneşti. Urmaşii Lui nu trebuie să facă la fel?
Un preot, slujitor în Templul Domnului, nu putea intra îmbrăcat oricum, în slujba Templului. Dumnezeu Însuşi a dictat ţinuta sacerdotală. Fiecare din noi slujim Domnului, sau dorim a o face, în templul pe care El ni l-a dăruit. Unii predică, alţii scriu, unii cântă, alţii acompaniază, toţi lucrând la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Care este „ţinuta” noastră, în ce „veşminte” ne înfăţişăm noi înaintea altarului pe care ne vom aduce jertfa? Când Dumnezeu nu a privit cu plăcere, cine era vinovat: Cain, sau jertfa lui?
Orice demers cognitiv uman se naşte din cultură, se hrăneşte din cultură, naşte cultură. Chiar Naşterea din nou sau „înnoirea minţii” sau „tăierea împrejur a inimii” presupune o reorientare a fiinţei, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, cu rezonanţe culturale pronunţate. (Vezi „tăierea împrejur a inimii” faţă de tradiţionala „tăiere împrejur”!) Nici nu s-ar putea mărturisi altfel decât într-un cadru cultural!
Românii sunt un popor ataşat tradiţiilor sale, cu o identitate viguroasă, a cărei formare a notat, de-a lungul istoriei, confruntări dureroase soldate cu multe cicatrice, fiecare dintre acestea devenind, dacă nu trăsătură fizionomică, măcar semn particular şi, în orice caz, mijloc de identificare, ba chiar de distincţie naţională. Domnul nostru Şi-a însuşit semnele suferinţelor, ale cuielor şi suliţei, ale morţii, ca mijloace distinctive categorice ale Persoanei Sale înviate. Dacă nu le-ar fi păstrat, ce i-ar fi arătat lui Toma? Pentru Domnul, aceasta era „ţinuta obligatorie” de prezentare a Sa înaintea Tatălui. Naţiunile trebuie să-şi asume „cicatricele” lor. Nu putem face faţă slujbei la care am fost chemaţi purtând straiele culturale peticite sau de împrumut.
Niciodată nu s-a impus într-o anume cultură vreun curent impropriu. Aşteptarea lui Mesia era cea mai înrădăcinată tradiţie în cultura poporului Israel. Lucrarea Sa nu s-a făcut ignorând cultura poporului Său. Dimpotrivă, Scripturile, Legea şi Profeţii au fost argumente ale mărturiei Sale. Aş îndrăzni să afirm că tradiţia unui popor poate fi folosită pentru salvarea lui, pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. (A nu se confunda tradiţia înaintaşilor cu tradiţionalismul ortodox de azi, care a înlocuit veneraţia sfinţilor pentru Scripturi cu venerarea sfinţilor, făcând din Mesia Cel viu şi prezent un principiu, şi limitând relaţia cu El la o serie de eforturi personale de a-L atinge, după exemplul sfinţilor, uitând de Cine îi anima pe aceştia.) Nevoia de relevanţă culturală din partea celor care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu este vădită, acolo unde există preocupare reală, ba chiar durere pentru destinul naţiunii.
Într-un apel adresat oamenilor de cultură ai ţării, regretatul poet Ioan Alexandru îi îndemna pe aceştia să-ţi asume în operele şi în vieţile lor „ceea ce este vital pentru naţiunea noastră, Cartea cărţilor, Biblia, fără de care renaşterea României- fără Isus Hristos- este cu neputinţă”. Parafrazând, strigăm tuturor oamenilor de Biblie ai ţării să-şi asume în lucrarea lor cultura. Apostolul Pavel a cunoscut acest deziderat şi i s-a conformat. Cunoaştem roadele lucrării lui. Aş spune chiar că prima responsabilitate ne revine, cultura ţării neputând fi influenţată de pe poziţii de incultură. Noi Îl cunoaştem pe Hristos, vrem să-L descriem, dar n-avem cuvinte! Biblia nu ajunge? – veţi întreba. Dar înainte de a lua Biblia din mâinile noastre, oamenii se uită la noi. Înainte de a lua un pahar cu apă din mâna cuiva, îi vedem unghiile. Cei obişnuiţi cu igiena, pur şi simplu refuză să mai bea, chiar dacă apa e curată şi setea mare; se îndreaptă spre tonetele cu sucuri. Un om de cultură va ignora recomandările unui incult. Ne asumăm această responsabilitate?
Există cercuri exclusiviste în cadrul aceleiaşi culturi. Raţiuni diverse le fac să fie aşa. Sunt privite ca grupări ciudate, unele cu exponenţi nereprezentativi cultural, fără aspect sociabil notabil, nerelevante. Vrem ca alternativa culturală evanghelică să fie un astfel de cerc? Vrem să ne folosim numai nouă? Unde se ridică media culturală a membrilor bisericilor noastre? Dar a liderilor lor spirituali? S-ar putea formula o sumedenie de astfel de întrebări. Se pot da, de asemenea, o sumedenie de răspunsuri. Subiectul nu e nici pe departe epuizat. Dar de la răspunsuri teoretice, până la înfăptuiri, până la o ţinută culturală onorabilă, dacă nu e de gală, în polifonia culturală românească, e drum lung şi anevoios. Românii au avut mereu mari oameni de cultură atei, ortodocşi, sau de alte credinţe, oameni care au lansat curente, orientări, urmaşi. Cultura evanghelică este „curentul” christic. Nu merită oare să luptăm cu tot ce avem mai bun pentru a-l impune? Cultura are nevoie de mari oameni de cultură: poezia de poeţi, istoria de istorici, politica de politicieni, presa de ziarişti… Iar evanghelismul are nevoie de o identitate culturală care se constituie prin confruntare. Haideţi să întrăm în cultura românească pe uşa din faţă, chiar dacă pe ea scrie „ţinuta obligatorie”! Însuşi mesajul pe care-l purtăm o impune.

Un răspuns la Ţinuta obligatorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: