Ieşirea din oglindă

1. Natură (moartă?) cu poezie

Pe ferestrele bisericii alunecau fire de apă, de parcă toate respiraţiile s-au îngrămădit acolo, pe sticla rece şi întunecată. Era iarnă, ori sfârşit de toamnă, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar emoţia cu care rosteam una după alte strofele alea care mie mi se păreau minunate, inegalabile, sfinte. Uitasem de tot de faptul că pe drumul de întoarcere aveam să trecem iar pe lângă casa Lepădaţilor care ne vor pândi, vor arunca după noi cu pietre şi înjurături, vor striga pocăiţii, pocăiţii, căutând să ne jignească… Ce nume predestinat parcă, Lepădatu… Erau de-o seamă cu noi, învăţau foarte prost, iar cel mare avea un defect la un picior, şchiopăta, şi rămăsese repetent un an. Copiii familiei Lepădatu… Eu şi fratele meu am avut destul de tras de pe urma lor în copilărie.
Dar acum spuneam poezia. În biserică era cald. O sobă cu lemne, aflată chiar în faţă, aproape de cor, unde mă aflam şi eu, dogorea de nu puteai sta lângă ea. Iar eu spuneam poezia. O găsisem undeva, într-o carte despre tânăra generaţie, parcă, şi despre educaţia morală. Comunismul ştia să se ascundă prin cărţi, sau în spatele lor…
Suna cam aşa: „Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd…”. Mă fascinase poezia asta. Şi acum mi-o aduc aminte.
A doua zi m-am dus la păstor cu una dintre poeziile mele abia scrise. Era într-o încăpere alăturată sălii de adunare o maşină veche de scris pe care mi se îngăduise a o folosi. Nu mai ştiu cum suna poezia aceea. Parcă mă văd emoţionat foarte, stând pe culoarul dintre rândurile de bănci şi aşteptând cu sufletul la gură verdictul. Păstorul, după ce a studiat cu toată atenţia hârtia respectivă, mi-a înapoiat-o vorbindu-mi despre panteism şi nu ştiu ce alte minunăţii despre care un biet şcolar ca mine abia începea să audă. Tot ce am înţeles atunci a fost că nu mă pot prezenta înaintea altora cu astfel de texte. Dar nu a fost suficient să-mi taie elanul. Ceva mai puternic decât mine mă atrăgea total şi definitiv, aşa că nici nu mă gândeam să mă opun. M-a însoţit în bucurii şi în necazuri, m-a pedepsit şi m-a alinat, a fost biciul lui Dumnezeu, dar şi binecuvântarea Sa pentru mine.
Atitudinea acelui păstor însă nu a făcut decât să mă îndepărteze de biserică exact acolo unde nu şi-ar fi dorit să fiu: între alţi aiuriţi ca şi mine, dar cu preocupări, îndoieli şi certitudini literare, unde se părea că sunt printre cei mai cei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu… Am luat de acolo de toate: şi bune şi rele. Am învăţat despre poezie, dar am învăţat şi puţin alcool, şi puţin flirt cu fetele, prietenii nepotrivite şi multă prefăcătorie. Comunismul încerca să pună stăpânire nu doar pe capacităţile fizice ale oamenilor cât, mai ales, pe sufletele lor. Devenise normal, pentru cei din generaţia mea, să accepte controlul si „pavăza” comunistă cu toate mistificările ei, ca o acomodare inconştientă la o realitate care nu-şi revelase încă toate punctele vulnerabile, cel puţin nu unor ochi deja astupaţi de alte pasiuni. Simţul istoriei ne era furat sistematic între un trecut glorios, niciodată trăit şi un viitor luminos, dar mereu amânat…Deşi eram bun, acum cred că eram printre cei mai buni, niciodată nu am mers mai departe de faza pe judeţ, la olipiade. Comunismul era precaut. Un fiu de pocăit ca mine nu avea voie să iasă  în evidenţă în vreun fel. Aşa a început cea mai lungă şi mai grea şcoală din viaţa mea, şcoală pe care nici acum nu am absolvit-o: şcoala smereniei. Mereu am avut de susţinut examene, la şcoala asta. Unele mai dure ca altele. Pe unele le-am trecut, la altele am căzut. Dar nu au fost niciodată în zadar…
Dacă aş fi fost nu atât de chemat spre poezie pe cât eram, atitudinea pe care acum o văd mult prea semeaţă şi de tot snoabă, aceea a pastorului care nu ştia nimic despre poezie, dar care se ascundea în spatele neştiinţei mele, m-ar fi lecuit definitiv de scris. Şi mă întreb: pe câţi alţii nu i-au lecuit asemenea păstoraşi care nu pot să-şi recunoască propriile limite, ca să nu mai vorbim despre cei care se cred unşi cu… toate poeziile, direct de Dumnezeu!?
Când toate mişcările necredincioşilor regimului, care erau pocăiţii, erau controlate de comunişti, ba acum apar şi lacheii (forma de feminin: „lichelele”) lor din chiar fruntea pocăiţilor (unii mai zac şi acum prin diverse „frunţi” şi înţeapă cum înţepau spinii din coroana Mântuitorului) oameni care şi-au vândut fraţii  şi au inăbuşit orice tânără speranţă care le-ar fi putut umbri importantele persoane, a spera la o recunoaştere a valorii era aproape o prostie. Nu am disperat însă. Am continuat să scriu. Şi n-am putut uita niciodată acea minunată poezie a lui Kipling pe care am rostit-o în acea iarnă, sau sfârşit de toamnă târzie, fiert uşurel în căldura focului care ardea în soba de alături, dar şi în clocotul nevoii de a scrie şi eu la fel de bine, dacă s-ar fi putut… „Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd”…

2. Ieşirea din oglindă

Cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice, nu e greu de închipuit… Se zice că românul e născut poet. Dar nu cumva e făcut? Oare nu se naşte ca toate fiiţele omeneşti, înzestrat în fel şi chip, şi nu în special cu daruri poetice? Nu intervin oare după aceea motive care îi deschid un apetitul pentru mistic, o chemare către contemplare, meditaţie şi taină, ingrediente suficiente pentru a vorbi despre o fire poetică? Aceste ingrediente au fost puse la îndemână din belşug, de-a lungul istoriei neamului, istorie croită pe un fundament creştin care, chiar dacă secătuit duhovniceşte în relaţiile cu poporul, rămâne rezistent ca stânca în transportul din generaţie în generaţie, datorită sanctificării tradiţiei… Iar când această tradiţie a însemnat îndreptarea fără împrumuturi de obiceiuri precreştine care n-au făcut decât să altereze şi să profaneze dreapta credinţă, către Hristos şi către Cuvântul Său, valoarea ei devine a lui Hristos şi a Cuvântului Său, primeşte – numai atunci – valenţe mântuitoare. Dar nu despre îndreptăţirea uneia sau alteia dintre credinţe îmi propun să vorbesc… Întrebarea era alta: cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice?
Mi-a căzut recent – şi aparent întâmplător – în mână o carte. Mi se confirmau unele păreri cu privire la împământenirea spunerii de poezii în adunările noastre. Cartea se cheamă „Sentimentul religios la români” (Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997)şi e „O încercare de reconstituire istorică a sentimentului religios la români în perioada cuprinsă între sec.XVII – XX (p.12), primul capitol fiind dedicat tocmai analizării literaturii sentimentului religios care „face parte integrantă din literatura religioasă care a fost dominantă în istoria culturii româneşti premoderne. Cartea şi literatura religioasă a ocupat locul predominant în viaţa intelectuală a poporului român” (p.15). Autorul încearcă să evidenţieze importanţa educaţiei în formarea cultural-religioasă a poporului român, amintind în acest sens „Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul şi Bucoavna”. Psaltirea era destinată nu doar ca „manual de educaţie creştină şi, deopotrivă, de lectură şi cântare… aşa încât, în poezia poporală română numai de ea se pomeneşte…”(p.22), şi nu uită să specifice că ea „era destinată şi serviciului religios…”(p.23). Aşadar nu e un început în obiceiul evanghelic de a asocia poezia serviciului bisericesc, ci e o retopire în forme vechi, specifice poporului român, în care s-au turnat însă elemente proprii unei trăiri evanghelice autentice. Vom vedea cum, graţie unor întâmplări pe care nu poporul în întregimea lui, ci anumite personalităţi, care şi-au pus calităţile deosebite cu care Dumnezeu le-a înzestrat, la dispoziţia Sa şi a Cuvântului Său, au contribuit la păstrarea acestui obicei curat al scrierii de poezii dedicate şi închinate pentru şi într-o nealterată credinţă creştină, ducând mai departe nu vorba goală, ci însăşi esenţa caracterului popular românesc, pierdut în hăţişul istoriei, confundat şi înlocuit cu sentimentul naţional pur şi eroismul, care sunt altceva decât sentimentul religios al unui neam. Dacă se păstrează această legătură între creaţia literară ca fapt artistic şi, în acelaşi timp ca fapt duhovnicesc, singurul care poate da artei dimensiunea adevărată a „sentimentului religios”, şi care o face compatibilă cu slujirea bisericească, atunci acest lucru nu în biserica tradiţională se poate întâmpla – o biserică anchilozată pe formele ei fixe, tradiţionale, paradoxal opacă la acest fel de tradiţie, ci, fidelă învăţăturii Scripturii şi desprizându-se din alunecarea tradiţiei către formalism şi anchilozare, în bisericile netradionale, care caută formele autentice, biblice, de închinare, ele fiind acelea care se apropie cel mai mult de adevărul care a dus la un anume moment istoric la apariţia Psaltirii…

De ce se spun – si ce fel de „poezii” se spun în bisericile evanghelice româneşti? Cum se vede în oglinda unde îşi spun pocăiţii poeziile?
Cel mai curat curent evanghelic românesc, în sensul de originare românească, este Oastea Domnului. Iosif Trifa, iniţiatorul mişcării, scria şi recita poezii de-ale lui la adunări. L-a insoţit şi l-a urmat cu harul său, Traian Dorz. Aici îşi are originea obiceiul de a spune poezii în bisericile evanghelice de la noi – spre deosebire de celelalte ţări, unde nu se practică recitarea versurilor în cadrul programului eclezial. Bineînţeles că aşa a apărut un anumit fel de consumator de astfel de literatură, care trebuia săturat. S-a încurajat dezvoltarea unei „producţii de masă” de poezie de inspiraţie biblică, de către un public neformat şi neavizat, ceea ce a determinat apariţia si incetatenirea epigonismului şi a lipsei de valoare literară. Ba chiar s-au declarat poeţi mulţi indivizi care ar fi trebuit să rămână doar pastori, numai datorită pozitiilor lor de autoritate bisericească. Mă lupt cu această situaţie de mai bine de 15 ani. Faptul că acum poezia mea – care încearca să depăşească în mod evident standarde false, artificial create – este acceptată în unele adunări şi de către unii păstori, ca valabilă, îmi dovedeşte că nu mă luptat degeaba.
Din punctul meu de vedere, antologia „Poeziile creştinilor români” a regretatului Mircea Ciobanu aduce mari deservicii demersului poetic evanghelic, încercând să acrediteze ideea că dacă eşti creştin autentic („practicant”, zice el în prefaţă) nu poţi scrie decât ca acolo, adică poezie fără mare valoare literară şi fără pretenţii, altfel te-ai descalifica din pozitia de creştin, ca lipsit de modestie. Nimic mai fals! Îmi pare rău pentru confecţionerii de predicuţe rimate, dar adevărata poezie este cu totul altceva decât şarpele cu zurgălăi!

2 răspunsuri la Ieşirea din oglindă

  1. nicholas dinu spune:

    foarte actual si binevenit gandul tau dezvoltat bine aici. eu ma lupt nu cu acceptarea poeziilor mele in arena evanghelica, desi cartea publicata de mine care contine 75% material recitabil lancezeste prin bibliotecile bisericilor pentru ca, crestinul roman nu e dispus sa plateasca 5-6 dolari (pe gratis e OK), ci ma lupt cu Mircea Ciobanii din industria poeziei generale, care considera poezia crestina oloaga, insuficienta si necesarmente prizoniera zidurilor bisericesti. oamenii o mai inghit, o mai savureaza, criticii literari insa stramba rau din nas cand le oferi pe piata lor, care-o vor „ne-alterata”, poezie bisericeasca, sau evanghelica in cel mai nefericit, pentru ei, caz. e necesara insa si o cernere a poeziei crestine, prea multa versificatie, uneori foarte stangace, se face azi…

  2. nicholas dinu spune:

    Povestea pomului verde

    Smochinul care l-am visat
    ‘nălţându-se până la stele
    avea smochine coapte, însă,
    niciuna nu era a lui.
    Înfoliat în frunze albe,
    cu cicatrici adânci pe piele,
    părea scion al neprihanei,
    de folosinţă orişicui.

    Era înfipt în lut prielnic
    şi, rădăcini apostolare
    urcau esenţe siderale
    din rădăcini spre vârf, la ramuri.
    Fusese altoit, pesemne,
    căci într-un duh de închinare
    îşi flutura bogate roduri
    ca nişte înstemate flamuri.

    În el, scatii îşi însăilau
    căsuţe moi din moi fâneţe
    şi-L proslăveau pe Dumnezeu,
    în zori, c-un ban de mulţumiri.
    În mii de triluri picurau
    pe partituri de frumuseţe
    mireasma sacrei reverii
    şi-a veşnicei dumnezeiri.

    Veneau drumeţi pe calea vieţii
    şi se opreau sub umbra-i deasă,
    smochine dulci le primenea
    artera trupului trudit.
    La pârâiaşul de alături
    cu apa lui miraculoasă
    găseau eclesiast de pace
    din răsărit în răsărit.

    Dar uneori, vreun călător
    cu ochii arşi de nelumină,
    mai scrijelea pe trunchiu-i blând
    un caroiaj de cicatrici.
    Cu mâini de orb mai încrusta
    indiferenţa lui meschină,
    portretul răutăţii sale
    sau slobozirea unei frici.

    Ci el, tăcând, răbda ocara
    şoptind cuvinte roditoare!
    Cu fiecare semn al urii
    înfierat în carnea lui
    îşi ridica privirea-n sus
    într-o gingaşă căutare
    a emeraldelor târzii
    din mângâierea soarelui.

    Smochinul care l-am visat
    ‘nălţându-se până la stele
    avea smochine coapte, însă,
    niciuna nu era a lui.
    Înfoliat în frunze albe
    căra în suflet acuarele
    pictând aici, pe văi, cu roade
    neprihănirea cerului.

    nicholas dinu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: