Dumnezeu este dragoste

Ei, mă gândesc că aş putea să mă apropii de subiect încet, încet, să vă prind ca-ntr-o învăluire, dar nu ştiu dacă sunt suficient de abil pentru a proceda aşa. Am momente ca acum, când nu mai pot înainta. Nu fiindcă n-aş şti ce vreau să spun… Parcă aş fi obosit.
Hai, fii sincer până la capăt, îmi spun. Eşti confuz. Da, trebuie să mărturisesc că sunt confuz. Dacă scriam poezie, ar fi fost altceva. Legam, până la urmă, vorbele. Dar aici mi-am propus să fiu cât de exact se poate. Exact, într-o lume de gânduri…
Niciodată nu uit că spun ceva, că eu sunt cel ce spun. Eu? Sau cel pe care vreţi voi să-l auziţi?
Şi vreau să spun corect, adevărat şi frumos. Aşa că mă necăjeşte să nu fie chiar aşa mereu. Aş fi vrut să vorbesc acum despre dragostea lui Dumnezeu. Cum nu poate El să fie altceva. Eu numesc „dragoste” ceva ce este El. Când fac asta, Îi spun pe Fiinţă, mai degrabă decât pe Nume. Care Nume este chiar Fiinţa. Nu-i aşa că-s tare confuz? El Se prezintă ca „Cel ce sunt”. Pur şi simplu. Mai pur şi mai simplu de atât nu se poate. El este întreg arsenalul de calităţi pe care I le atribuim noi şi mult mai mult. El este în fiecare cuvânt al Scripturii, în fiecare învăţătură a ei. El este voinţa şi înfăptuirea tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul lor. El este dragoste. Nimic din ce nu înseamnă dragoste nu poate vorbi clar şi luminos şi adevărat despre El.
O logică inversă mută inimile oamenilor de la felul de dragoste care Se cheamă Dumnezeu, acela care L-a determinat să aleagă facerea lumii şi mântuirea ei. Ei nu mai ştiu să iubească fără să se cocoţe pe iubire strigând „E a mea! De la mine din suflet… Trebuie să mi se plătească pentru ea, măcar cu aceeaşi monedă!”
Ştie cineva cum este să fii iubire? Nu să ai iubire, ci să fii? Nu pot să-L cunosc pe El şi să nu ştiu să fiu iubire. Dar privesc la Isus. Da, n-au fost oameni proşti Darwin şi ceilalţi închipuitori de evoluţie. Numai că au neglijat un aspect: că evoluţia, cu legile ei de supravieţuire cu orice preţ, de impunere a celui mai puternic, n-ar permite apariţia unui Isus. Şi cu atât mai puţin dăinuirea creştinismului. Pentru că până la urmă istoria e făcută de biologic. Iar viaţa omului e viaţă de animal evoluat, spun ei, oamenii ăştia deştepţi.
Dar istoria e o sumă a vieţilor omeneşti. O sumă de biologic, sau biologicul măsurat în timp. Cum pot legile evoluţiei să favorizeze apariţia iubirii aproapelui, aşa cum a propovăduit Domnul Isus? Dacă El a fost un „mutant”, în nici un caz mutaţia nu era de natură să se impună. Ar fi murit o dată cu El. Vedeţi ce-a ajuns „Chipul şi asemănarea”? Nu mai ştie a cui e. Caută să fie ca Dumnezeu, ca şi când n-ar fi!
Iubirea nu are decât o Lege, fiindcă ea este această Lege. Ea însăşi este o mutaţie. În situaţia în care evoluţia nu conduce la nemurire, cum ar fi normal, fiindcă nu a fost om în oricare etapă istorică ne-am plasa, să nu tindă către aşa ceva, de ce nu L-am crede pe „mutantul” Isus?
Chiar evoluţia m-ar împinge să-l aleg pe Isus: e cea mai extraordinară mutaţie care ar putea apărea. Dacă nu mă coduce la a tânji către viaţa fără de moarte, evoluţia e o minciună în ea însăşi. Premizele sunt greşite, metodele sunt greşite, finalitatea e falsă. Dacă nu-mi oferă Mutaţia care-mi asigură viaţa veşnică, ci se termină într-un acum şi aici lamentabil… Dacă ar fi să mai fiu obligat o dată să aleg în ce să cred, aş alege evoluţia care trece prin Isus. E o evoluţie deplină. Singura evoluţie deplină.
Wurmbrand pomeneşte undeva un exemplu cu oile care, deşi nu se înmulţesc aşa de mult ca lupii şi nu posedă calităţile aceastor prădători, nu au fost eliminate de supravieţuirea celui mai tare… Deşi nu mi se pare complet, ar trebui să luăm în calcul şi un alt aspect: echilibrul ecologic, este totuşi de amintit, odată ce mi l-am amintit…
Evoluţia aşa ar cere. Să piară cel slab, când altul mai tare se confruntă cu el. Poate chiar aşa şi e… În cazul acesta, cel mai tare e Hristos!
Vă place sau nu, fie cum credeţi voi. Eu scriu mai departe. Fiindcă un jurnal nu e scris să placă. Un jurnal e un jurnal. Şi credeţi-mă, îmi e extraordinar de bine, scriindu-l. Mai bine chiar ca atunci când scriu poezii…
Hei, dar vorbeai despre Dumnezeu, că e dragoste, nu despre Isus. Cum ai putut încurca lucrurile? m-ar putea întreba unii. V-am mai spus, dragii mei, că eu îl vreau pe Isus Cel din Scriptură, pe Cel care a spus „Eu şi Tatăl una suntem.” Ajungem şi acolo. Dacă v-am plictisit, vă puteţi odihni un timp. Dar nu uitaţi că acum vorbim despre iubire.
O iubire este ceva fără de care simţi că nu poţi trăi. Pentru care ai da tot. Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „Zis şi făcut!” Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ce a dat dovada dragostei sale prin fapte, salvând-o pe ea de la moarte cu preţul vieţii lui. Abia atunci, sorbindu-i ultima suflare, a înţeles ea semnificaţia cuvintelor lui si a constatat cu voce tare „Zis şi făcut!”.
Înţelegem noi „Zis şi făcutul” lui Dumnezeu? Căci asta e iubirea despre care vorbeam. El ne spune mereu „Zis şi făcut!”, iar noi nu pricepem ce vrea să spună, de ce nu vorbeşte clar. Nu pricepem că El ne vorbeşte prin fapte. Prin universul întreg, prin noi înşine, prin El Însuşi… S-a dat pe Sine în Fiul Său, ca să-L vedem şi să credem. Ca să înţelegem ce înseamnă iubirea Lui. Îi spunem „Te iubesc!”, iar El răspunde mereu „Zis şi făcut!”. Dacă n-am înţeles ce înseamnă acest „Zis şi făcut!” al Lui, Îl răstignim pe Hristos pentru noi a doua oară…
Dumnezeu este dragoste. Nu e o dragoste doar comunicată, ci este una vie, făptuită. Noi nu ne mai săturăm să ni se spună „Te iubesc”, dar câţi îngelegem că adevărata iubire tace şi face? David scria în psalmii săi că „ce spune El se face, ce porunceşte El ia fiinţă.” El este dragoste salvatoare de la moarte. Dragoste care se execută, nu se discută. Soldaţii ştiu cum e cu ordinele. Un ordin se execută, nu se discută. Dumnezeu e propriul Său ordin. El este Domnul Oştirilor. Nu e extraordinar? Cum să nu scriu despre asta?! Chiar dacă nu e doctă scrierea, chiar dacă nu e poezie… Aş vrea să înţelegem toţi…

Anunțuri

7 Responses to Dumnezeu este dragoste

  1. […] Iubirea trebuie trăită. Când e trăită, iubirea tace şi face. Cum expicam aici… […]

  2. calatorru spune:

    cica iudeii (fiindu/ne asemeni) il cisteau pe Dumnezeu cu buzele in timp ce inima le era departe. sa fie asta o alta fata a aceluias lucru? o celebrare a ceva ce nu exista, sau mai rau exista intr/o stare degradata, stricata, urat mirositoare.
    vorbele care explica dragostea o strica, o distrug, o faramiteaza…mai bine pun puncte puncte pentru ca nu stiu sigur ce/a fost: o intrebare?????sau o exclamatie!!!!!

  3. ionatan spune:

    Nu numai iudeii Îl cinstesc pe Dumnezeu cu buzele… Toţi oamenii sunt înclinaţi să facă la fel, atâta timp cât vor şi ei puţin din cinstea asta. Nu, vorbele nu pot strica dragostea, mai dureros însă, pot ascunde lipsa ei.
    Când „Dumnezeu este dragoste”, şi când El spune „Te iubesc cu o iubire veşnică”, legând de mine veşnicia Lui, ce-ar trebui să fie această „dragoste”, totuşi? Şi ce-au făcut oamenii din ea?

    El a poruncit Iubirea
    Şi Iubirea s-a născut
    Fiindcă Ea era în Sine
    Gândul Cel de la-nceput!

  4. nicholas dinu spune:

    Atât de mult

    Atât de mult
    şi-atât de arzător
    atât de viu, fierbinte, truditor
    atât de mult
    atât de infinit
    atât de niciodată obosit –

    Pe noi cei păcătoşi
    şi cei sărmani
    şi orbi
    şi robi de mii şi mii de ani
    rătăcitori ca nişte biete oi
    căzute în hârtoape de noroi
    fără de turmă
    fără de Păstor
    fără păşuni
    ori limpede izvor…
    atât de mult, atât de infinit
    cu-atâta dăruire ne-a iubit,
    atât de viu şi de clocotitor
    Supremul Dumnezeu şi Creator.

    Pe toţi cei rătăciţi şi cei străini
    căzuţi între tâlhari şi lupi haini,
    pe toţi cei vameşi şi pe cei leproşi
    pe cei flămânzi şi goi, pe cei setoşi
    pe cei ce cu păcatul ne trudeam
    pe gloatele din orice timp şi neam,

    Pe cei sub Lege şi pe cei ce nu-s
    cel ce se naşte, cel de spate-adus,
    Pe Grec, Iudeu, Samaritean, Barbar,
    Pe toţi cei păcătoşi
    pe Iuda chiar,
    Pe toţi de azi şi toţi ce-s de venit –
    Atât – cu neputinţă de grăit –
    atât de mult, de tare ne-a iubit,
    atât de viu, fierbinte, truditor
    Supremul Dumnezeu şi Salvator.

  5. ionatan spune:

    Îţi admir îndemânarea alcătuirii din poezia asta, simt si curgerea Duhului din ea, dar îngăduie-mi să cred că ai abordări de mai mare amplitudine literară în alte poezii. 🙂

  6. Maria Doina spune:

    Aş vrea

    Aş vrea, mai mult ca orice, să fiu un strop de rouă pe crinii ce au pătruns taina rugăciunilor şoptite în zori de toţi cei ce sunt însetaţi de iubire curată, venită din inima Creatorului…
    Aş aştepta cu dor ivirea soarelui, ştiind că se va cuibări întreg, cu toată splendoarea de lumină, în inima mea micuţă…
    Aş trimite, apoi, raze de speranţă, de iubire, spre toţi acei ce îşi vor apleca fiinţele spre un strop rătăcit de rouă…
    Aş vrea să strălucesc ca ochii plini de iubire, plini de dor…M-aş ascunde în gene, înainte să mă mistui în căldura razelor de soare…
    Ce taină ar fi în fiecare dimineaţă!…Le-aş aştepta cu atâta dor în zorii fiecărei zile, ştiind că mă vor mistui…Ce jertfă dulce ar fi aceasta!…Ce dăruire de dragul luminii , a căldurii, a frumuseţii, şi mai ales de dragul iubirii!…Fără acestea nu aş fi nimic…
    Fără Lumină nu sunt nimic…
    Fără Iubire nu sunt nimic, nimic…

    Doamne, îţi mulţumesc pentru Lumină!
    Mulţumesc pentru Iubire! Mulţumesc mult că o pot primi şi că o pot dărui…
    Fă-mă stropul curat de rouă care să primească şi să dăruiască mereu şi mereu razele din Soarele Iubirii Tale!…

  7. nicholas dinu spune:

    poezia „Atat de mult” e printre primele mele incercari de a scrie poezie. lucram prin 1983 la buletinul bisericii baptiste romane din Los Angeles, am pus-o in buletin in luna cu Pastele, dar fratele Pitt Popovici mi-a zis: „mai trebuie lucrata”. a ramas asa, nelucrata, si tot asa am pus-o in primul meu volum tiparit. asa este, amplitudinea ei literara este stramta si oarecum stangace.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: