Alegerea şi nealegerea

ianuarie 31, 2009

Înţeleg că Dumnezeu vede nu doar alegerea pe care eu o voi face la un moment dat, şi care va fi un dat real al vieţii mele, ci vede toate celelalte alegeri posibile, nu doar pentru un moment dat – care nici nu îi apare ca moment dat, la El, care vede veşnicia – cu toate alternativele, cu toate cauzele istorice umane şi de biografie personală din virtual.
Înţelegem şi care e explicaţia prezenţei răului în lumea aceasta, singura reală, a creaţiei rostite de El. Pricepem cum de putem vorbi despre lumea căzută şi care este şi ar trebui să fie rolul şi rostul meu aici. Fundamentale întrebări! Cine sunt eu, să încerc să răspund? Şi dacă răspund, cu ce aş fi eu mai altfel decât alţii care s-au încumetat înainte de mine?
Dar simt că trebuie să încerc. Poate şi fiindcă răspunsurile auzite n-au fost satisfăcătoare. Citeam Scriptura şi adevărurile bâzâiau în mintea şi în inima mea ca un roi de albine. Imediat sesizam un bondar, în bâzâitul acesta. Ceva ce suna altcum decât ce-mi spunea mie Scriptura. Ea e sigurul mod de verificare. De aceea îi rog pe cititori să verifice cu Scriptura în mână tot ce li se pare speculaţie fără acoperire. Dacă mi se vor oferi explicaţii mai altfel şi mai adevărate, şi mi se va dovedi astfel că greşesc, sunt gata să retractez totul. Şi să plătesc, dacă va fi cazul.
E alegerea mea, să răspund. Puteam alege să tac. Nu aveam cum să aleg să nu aleg. Nealegerea… Dacă mă roagă cineva să-i spun care mi-e numele, pot să-i spun sau nu. Asta nu înseamnă că nu ştiu cine sunt. Ar trebui să nu fiu, ca să fie posibilă nealegerea. Aşa e şi la Dumnezeu. El nu putea alege să nu fie.
Am hotărât să scriu acest jurnal cu speranţa că, aşa cum aduc zilele evenimente de notat într-un jurnal obişnuit al unui îndrăgostit oarecare, aşa voi avea eu ce scrie despre şi din iubirea mea faţă de Dumnezeul meu… E normal – în sensul căderii omului – să fiu subiectiv. De-aia mi S-a revelat El în Scriptură şi tot de-aia a trimis pe Fiul Său, care a anihilat, asumându-Şi-o, subiectivitatea omenească. El, rostirea de Sine a Obiectivităţii absolute, Cel care cunoştea binele şi-L născuse, rostindu-L, şi care cunoştea răul şi-L nerostise, anulându-l… Şi subiectiv fiind, risc mereu să spun prostii… Doamne, fereşte-mă!


Ţinuta obligatorie

ianuarie 29, 2009

Ca şi cum am sta înaintea uşii de la sala nunţii, fără a putea intra, căci hainele ne sunt vechi, decolorate, nedemne… Nu mă refer la implicaţiile biblice ale acestei imagini. Poate că mai potrivit pentru ceea ce mi-am propus a închega în aceste rânduri este altceva: există anumite locuri publice unde nu este permis accesul celor care nu respectă convenţia „ţinuta obligatorie!”
Cultura oricărei naţiuni, ca manifestare spirituală a ei, poate fi asemuită unui astfel de loc.
Orice popor are nevoie de a-şi afirma identitatea între popoarele lumii, aşa cum orice individ caută să fie el însuşi. Dumnezeu, pentru a Se identifica în cadrul relaţiei Sale cu oamenii, a ales un popor care să-L descopere şi să-L slăvească , iar când acesta a eşuat în tradiţionalism inert, S-a întrupat ca om. Afirmarea identităţii Sale s-a împlinit, adăugându-şi dimensiunea culturală: Cuvântul scris, Cartea sacră, Biblia.
Declinarea identităţii Sale divine nu se face fără confruntare. De-a lungul istoriei, în vechime ca şi în zilele noastre, mulţi dumnezei înşelători au căutat să-I uzurpe Numele.
Principiul competiţiei străbate apoi întreg spectrul universului, în toate formele lui de manifestare. Orice constituire de identitate presupune, ca şi păstrarea ei ulterioară, o serie de izbânzi în confruntarea cu elementele altor identităţi.
Pe plan cultural, lucrurile nu stau altfel. Diverse matrice de cultură se confruntă permanent, revendicând fiecare nu mai puţin decât deţinerea adevărului, care ar justifica tendinţele hegemonice. E drept, creştinul, ca persoană, nu poate fi îndreptăţit să domine. Lecţia spălării picioarelor rămâne valabilă în orice relaţie interpersonală, ca şi întoarcerea celuilalt obraz. Măreţia unor astfel de acte, care a impus, la nivelul practicii duhovniceşti, creştinismul, nu poate fi asemănată cu altceva. La nivelul confruntării de idei, însă, lupta nu trebuie evitată, sau, cu atât mai puţin, pierdută. Nu ştiu să fi existat vreo întâlnire între Domnul Isus şi cărturarii şi fariseii vechiului Ierusalim care să nu ducă la, cel puţin, o delimitare ideologică tranşantă, dacă nu la schimburi de replici – deloc binevoitoare, orientate insidios, din partea celor din urmă, năucitoare, tăioase, moralizatoare şi pline de înţelepciune, din partea Domnului. El i-a depăşit pe toţi învăţaţii, cu toată blândeţea şi smerenia inimii, în ce le priveşte pe cele ale minţii şi înţelegerii omeneşti. Urmaşii Lui nu trebuie să facă la fel?
Un preot, slujitor în Templul Domnului, nu putea intra îmbrăcat oricum, în slujba Templului. Dumnezeu Însuşi a dictat ţinuta sacerdotală. Fiecare din noi slujim Domnului, sau dorim a o face, în templul pe care El ni l-a dăruit. Unii predică, alţii scriu, unii cântă, alţii acompaniază, toţi lucrând la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Care este „ţinuta” noastră, în ce „veşminte” ne înfăţişăm noi înaintea altarului pe care ne vom aduce jertfa? Când Dumnezeu nu a privit cu plăcere, cine era vinovat: Cain, sau jertfa lui?
Orice demers cognitiv uman se naşte din cultură, se hrăneşte din cultură, naşte cultură. Chiar Naşterea din nou sau „înnoirea minţii” sau „tăierea împrejur a inimii” presupune o reorientare a fiinţei, sub puterea Duhului lui Dumnezeu, cu rezonanţe culturale pronunţate. (Vezi „tăierea împrejur a inimii” faţă de tradiţionala „tăiere împrejur”!) Nici nu s-ar putea mărturisi altfel decât într-un cadru cultural!
Românii sunt un popor ataşat tradiţiilor sale, cu o identitate viguroasă, a cărei formare a notat, de-a lungul istoriei, confruntări dureroase soldate cu multe cicatrice, fiecare dintre acestea devenind, dacă nu trăsătură fizionomică, măcar semn particular şi, în orice caz, mijloc de identificare, ba chiar de distincţie naţională. Domnul nostru Şi-a însuşit semnele suferinţelor, ale cuielor şi suliţei, ale morţii, ca mijloace distinctive categorice ale Persoanei Sale înviate. Dacă nu le-ar fi păstrat, ce i-ar fi arătat lui Toma? Pentru Domnul, aceasta era „ţinuta obligatorie” de prezentare a Sa înaintea Tatălui. Naţiunile trebuie să-şi asume „cicatricele” lor. Nu putem face faţă slujbei la care am fost chemaţi purtând straiele culturale peticite sau de împrumut.
Niciodată nu s-a impus într-o anume cultură vreun curent impropriu. Aşteptarea lui Mesia era cea mai înrădăcinată tradiţie în cultura poporului Israel. Lucrarea Sa nu s-a făcut ignorând cultura poporului Său. Dimpotrivă, Scripturile, Legea şi Profeţii au fost argumente ale mărturiei Sale. Aş îndrăzni să afirm că tradiţia unui popor poate fi folosită pentru salvarea lui, pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. (A nu se confunda tradiţia înaintaşilor cu tradiţionalismul ortodox de azi, care a înlocuit veneraţia sfinţilor pentru Scripturi cu venerarea sfinţilor, făcând din Mesia Cel viu şi prezent un principiu, şi limitând relaţia cu El la o serie de eforturi personale de a-L atinge, după exemplul sfinţilor, uitând de Cine îi anima pe aceştia.) Nevoia de relevanţă culturală din partea celor care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu este vădită, acolo unde există preocupare reală, ba chiar durere pentru destinul naţiunii.
Într-un apel adresat oamenilor de cultură ai ţării, regretatul poet Ioan Alexandru îi îndemna pe aceştia să-ţi asume în operele şi în vieţile lor „ceea ce este vital pentru naţiunea noastră, Cartea cărţilor, Biblia, fără de care renaşterea României- fără Isus Hristos- este cu neputinţă”. Parafrazând, strigăm tuturor oamenilor de Biblie ai ţării să-şi asume în lucrarea lor cultura. Apostolul Pavel a cunoscut acest deziderat şi i s-a conformat. Cunoaştem roadele lucrării lui. Aş spune chiar că prima responsabilitate ne revine, cultura ţării neputând fi influenţată de pe poziţii de incultură. Noi Îl cunoaştem pe Hristos, vrem să-L descriem, dar n-avem cuvinte! Biblia nu ajunge? – veţi întreba. Dar înainte de a lua Biblia din mâinile noastre, oamenii se uită la noi. Înainte de a lua un pahar cu apă din mâna cuiva, îi vedem unghiile. Cei obişnuiţi cu igiena, pur şi simplu refuză să mai bea, chiar dacă apa e curată şi setea mare; se îndreaptă spre tonetele cu sucuri. Un om de cultură va ignora recomandările unui incult. Ne asumăm această responsabilitate?
Există cercuri exclusiviste în cadrul aceleiaşi culturi. Raţiuni diverse le fac să fie aşa. Sunt privite ca grupări ciudate, unele cu exponenţi nereprezentativi cultural, fără aspect sociabil notabil, nerelevante. Vrem ca alternativa culturală evanghelică să fie un astfel de cerc? Vrem să ne folosim numai nouă? Unde se ridică media culturală a membrilor bisericilor noastre? Dar a liderilor lor spirituali? S-ar putea formula o sumedenie de astfel de întrebări. Se pot da, de asemenea, o sumedenie de răspunsuri. Subiectul nu e nici pe departe epuizat. Dar de la răspunsuri teoretice, până la înfăptuiri, până la o ţinută culturală onorabilă, dacă nu e de gală, în polifonia culturală românească, e drum lung şi anevoios. Românii au avut mereu mari oameni de cultură atei, ortodocşi, sau de alte credinţe, oameni care au lansat curente, orientări, urmaşi. Cultura evanghelică este „curentul” christic. Nu merită oare să luptăm cu tot ce avem mai bun pentru a-l impune? Cultura are nevoie de mari oameni de cultură: poezia de poeţi, istoria de istorici, politica de politicieni, presa de ziarişti… Iar evanghelismul are nevoie de o identitate culturală care se constituie prin confruntare. Haideţi să întrăm în cultura românească pe uşa din faţă, chiar dacă pe ea scrie „ţinuta obligatorie”! Însuşi mesajul pe care-l purtăm o impune.


Trăişte-ţi veşnicia!

ianuarie 29, 2009

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu?

Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.

De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate  au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.

Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…”   (Efeseni 1:17-20)  Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.

Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”   

Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici!  E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” 


Să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule

ianuarie 27, 2009

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule


Ieşirea din oglindă

ianuarie 26, 2009

1. Natură (moartă?) cu poezie

Pe ferestrele bisericii alunecau fire de apă, de parcă toate respiraţiile s-au îngrămădit acolo, pe sticla rece şi întunecată. Era iarnă, ori sfârşit de toamnă, nu mai ştiu. Îmi amintesc doar emoţia cu care rosteam una după alte strofele alea care mie mi se păreau minunate, inegalabile, sfinte. Uitasem de tot de faptul că pe drumul de întoarcere aveam să trecem iar pe lângă casa Lepădaţilor care ne vor pândi, vor arunca după noi cu pietre şi înjurături, vor striga pocăiţii, pocăiţii, căutând să ne jignească… Ce nume predestinat parcă, Lepădatu… Erau de-o seamă cu noi, învăţau foarte prost, iar cel mare avea un defect la un picior, şchiopăta, şi rămăsese repetent un an. Copiii familiei Lepădatu… Eu şi fratele meu am avut destul de tras de pe urma lor în copilărie.
Dar acum spuneam poezia. În biserică era cald. O sobă cu lemne, aflată chiar în faţă, aproape de cor, unde mă aflam şi eu, dogorea de nu puteai sta lângă ea. Iar eu spuneam poezia. O găsisem undeva, într-o carte despre tânăra generaţie, parcă, şi despre educaţia morală. Comunismul ştia să se ascundă prin cărţi, sau în spatele lor…
Suna cam aşa: „Dacă-ţi rămâne mintea, când cei din jur şi-o pierd…”. Mă fascinase poezia asta. Şi acum mi-o aduc aminte.
A doua zi m-am dus la păstor cu una dintre poeziile mele abia scrise. Era într-o încăpere alăturată sălii de adunare o maşină veche de scris pe care mi se îngăduise a o folosi. Nu mai ştiu cum suna poezia aceea. Parcă mă văd emoţionat foarte, stând pe culoarul dintre rândurile de bănci şi aşteptând cu sufletul la gură verdictul. Păstorul, după ce a studiat cu toată atenţia hârtia respectivă, mi-a înapoiat-o vorbindu-mi despre panteism şi nu ştiu ce alte minunăţii despre care un biet şcolar ca mine abia începea să audă. Tot ce am înţeles atunci a fost că nu mă pot prezenta înaintea altora cu astfel de texte. Dar nu a fost suficient să-mi taie elanul. Ceva mai puternic decât mine mă atrăgea total şi definitiv, aşa că nici nu mă gândeam să mă opun. M-a însoţit în bucurii şi în necazuri, m-a pedepsit şi m-a alinat, a fost biciul lui Dumnezeu, dar şi binecuvântarea Sa pentru mine.
Atitudinea acelui păstor însă nu a făcut decât să mă îndepărteze de biserică exact acolo unde nu şi-ar fi dorit să fiu: între alţi aiuriţi ca şi mine, dar cu preocupări, îndoieli şi certitudini literare, unde se părea că sunt printre cei mai cei. Dar asta s-a întâmplat mai târziu… Am luat de acolo de toate: şi bune şi rele. Am învăţat despre poezie, dar am învăţat şi puţin alcool, şi puţin flirt cu fetele, prietenii nepotrivite şi multă prefăcătorie. Comunismul încerca să pună stăpânire nu doar pe capacităţile fizice ale oamenilor cât, mai ales, pe sufletele lor. Devenise normal, pentru cei din generaţia mea, să accepte controlul si „pavăza” comunistă cu toate mistificările ei, ca o acomodare inconştientă la o realitate care nu-şi revelase încă toate punctele vulnerabile, cel puţin nu unor ochi deja astupaţi de alte pasiuni. Simţul istoriei ne era furat sistematic între un trecut glorios, niciodată trăit şi un viitor luminos, dar mereu amânat…Deşi eram bun, acum cred că eram printre cei mai buni, niciodată nu am mers mai departe de faza pe judeţ, la olipiade. Comunismul era precaut. Un fiu de pocăit ca mine nu avea voie să iasă  în evidenţă în vreun fel. Aşa a început cea mai lungă şi mai grea şcoală din viaţa mea, şcoală pe care nici acum nu am absolvit-o: şcoala smereniei. Mereu am avut de susţinut examene, la şcoala asta. Unele mai dure ca altele. Pe unele le-am trecut, la altele am căzut. Dar nu au fost niciodată în zadar…
Dacă aş fi fost nu atât de chemat spre poezie pe cât eram, atitudinea pe care acum o văd mult prea semeaţă şi de tot snoabă, aceea a pastorului care nu ştia nimic despre poezie, dar care se ascundea în spatele neştiinţei mele, m-ar fi lecuit definitiv de scris. Şi mă întreb: pe câţi alţii nu i-au lecuit asemenea păstoraşi care nu pot să-şi recunoască propriile limite, ca să nu mai vorbim despre cei care se cred unşi cu… toate poeziile, direct de Dumnezeu!?
Când toate mişcările necredincioşilor regimului, care erau pocăiţii, erau controlate de comunişti, ba acum apar şi lacheii (forma de feminin: „lichelele”) lor din chiar fruntea pocăiţilor (unii mai zac şi acum prin diverse „frunţi” şi înţeapă cum înţepau spinii din coroana Mântuitorului) oameni care şi-au vândut fraţii  şi au inăbuşit orice tânără speranţă care le-ar fi putut umbri importantele persoane, a spera la o recunoaştere a valorii era aproape o prostie. Nu am disperat însă. Am continuat să scriu. Şi n-am putut uita niciodată acea minunată poezie a lui Kipling pe care am rostit-o în acea iarnă, sau sfârşit de toamnă târzie, fiert uşurel în căldura focului care ardea în soba de alături, dar şi în clocotul nevoii de a scrie şi eu la fel de bine, dacă s-ar fi putut… „Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd”…

2. Ieşirea din oglindă

Cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice, nu e greu de închipuit… Se zice că românul e născut poet. Dar nu cumva e făcut? Oare nu se naşte ca toate fiiţele omeneşti, înzestrat în fel şi chip, şi nu în special cu daruri poetice? Nu intervin oare după aceea motive care îi deschid un apetitul pentru mistic, o chemare către contemplare, meditaţie şi taină, ingrediente suficiente pentru a vorbi despre o fire poetică? Aceste ingrediente au fost puse la îndemână din belşug, de-a lungul istoriei neamului, istorie croită pe un fundament creştin care, chiar dacă secătuit duhovniceşte în relaţiile cu poporul, rămâne rezistent ca stânca în transportul din generaţie în generaţie, datorită sanctificării tradiţiei… Iar când această tradiţie a însemnat îndreptarea fără împrumuturi de obiceiuri precreştine care n-au făcut decât să altereze şi să profaneze dreapta credinţă, către Hristos şi către Cuvântul Său, valoarea ei devine a lui Hristos şi a Cuvântului Său, primeşte – numai atunci – valenţe mântuitoare. Dar nu despre îndreptăţirea uneia sau alteia dintre credinţe îmi propun să vorbesc… Întrebarea era alta: cum s-a ajuns la rostirea de poezii în bisericile evanghelice?
Mi-a căzut recent – şi aparent întâmplător – în mână o carte. Mi se confirmau unele păreri cu privire la împământenirea spunerii de poezii în adunările noastre. Cartea se cheamă „Sentimentul religios la români” (Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997)şi e „O încercare de reconstituire istorică a sentimentului religios la români în perioada cuprinsă între sec.XVII – XX (p.12), primul capitol fiind dedicat tocmai analizării literaturii sentimentului religios care „face parte integrantă din literatura religioasă care a fost dominantă în istoria culturii româneşti premoderne. Cartea şi literatura religioasă a ocupat locul predominant în viaţa intelectuală a poporului român” (p.15). Autorul încearcă să evidenţieze importanţa educaţiei în formarea cultural-religioasă a poporului român, amintind în acest sens „Ceaslovul, Psaltirea, Catehismul şi Bucoavna”. Psaltirea era destinată nu doar ca „manual de educaţie creştină şi, deopotrivă, de lectură şi cântare… aşa încât, în poezia poporală română numai de ea se pomeneşte…”(p.22), şi nu uită să specifice că ea „era destinată şi serviciului religios…”(p.23). Aşadar nu e un început în obiceiul evanghelic de a asocia poezia serviciului bisericesc, ci e o retopire în forme vechi, specifice poporului român, în care s-au turnat însă elemente proprii unei trăiri evanghelice autentice. Vom vedea cum, graţie unor întâmplări pe care nu poporul în întregimea lui, ci anumite personalităţi, care şi-au pus calităţile deosebite cu care Dumnezeu le-a înzestrat, la dispoziţia Sa şi a Cuvântului Său, au contribuit la păstrarea acestui obicei curat al scrierii de poezii dedicate şi închinate pentru şi într-o nealterată credinţă creştină, ducând mai departe nu vorba goală, ci însăşi esenţa caracterului popular românesc, pierdut în hăţişul istoriei, confundat şi înlocuit cu sentimentul naţional pur şi eroismul, care sunt altceva decât sentimentul religios al unui neam. Dacă se păstrează această legătură între creaţia literară ca fapt artistic şi, în acelaşi timp ca fapt duhovnicesc, singurul care poate da artei dimensiunea adevărată a „sentimentului religios”, şi care o face compatibilă cu slujirea bisericească, atunci acest lucru nu în biserica tradiţională se poate întâmpla – o biserică anchilozată pe formele ei fixe, tradiţionale, paradoxal opacă la acest fel de tradiţie, ci, fidelă învăţăturii Scripturii şi desprizându-se din alunecarea tradiţiei către formalism şi anchilozare, în bisericile netradionale, care caută formele autentice, biblice, de închinare, ele fiind acelea care se apropie cel mai mult de adevărul care a dus la un anume moment istoric la apariţia Psaltirii…

De ce se spun – si ce fel de „poezii” se spun în bisericile evanghelice româneşti? Cum se vede în oglinda unde îşi spun pocăiţii poeziile?
Cel mai curat curent evanghelic românesc, în sensul de originare românească, este Oastea Domnului. Iosif Trifa, iniţiatorul mişcării, scria şi recita poezii de-ale lui la adunări. L-a insoţit şi l-a urmat cu harul său, Traian Dorz. Aici îşi are originea obiceiul de a spune poezii în bisericile evanghelice de la noi – spre deosebire de celelalte ţări, unde nu se practică recitarea versurilor în cadrul programului eclezial. Bineînţeles că aşa a apărut un anumit fel de consumator de astfel de literatură, care trebuia săturat. S-a încurajat dezvoltarea unei „producţii de masă” de poezie de inspiraţie biblică, de către un public neformat şi neavizat, ceea ce a determinat apariţia si incetatenirea epigonismului şi a lipsei de valoare literară. Ba chiar s-au declarat poeţi mulţi indivizi care ar fi trebuit să rămână doar pastori, numai datorită pozitiilor lor de autoritate bisericească. Mă lupt cu această situaţie de mai bine de 15 ani. Faptul că acum poezia mea – care încearca să depăşească în mod evident standarde false, artificial create – este acceptată în unele adunări şi de către unii păstori, ca valabilă, îmi dovedeşte că nu mă luptat degeaba.
Din punctul meu de vedere, antologia „Poeziile creştinilor români” a regretatului Mircea Ciobanu aduce mari deservicii demersului poetic evanghelic, încercând să acrediteze ideea că dacă eşti creştin autentic („practicant”, zice el în prefaţă) nu poţi scrie decât ca acolo, adică poezie fără mare valoare literară şi fără pretenţii, altfel te-ai descalifica din pozitia de creştin, ca lipsit de modestie. Nimic mai fals! Îmi pare rău pentru confecţionerii de predicuţe rimate, dar adevărata poezie este cu totul altceva decât şarpele cu zurgălăi!


Cuvântul lui Dumnezeu

ianuarie 25, 2009

Pentru mine şi nu numai pentru mine, Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi reprezintă cea mai înaltă formă de exprimare care s-a putut constitui vreodată în veşnicie. Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuşi. De fapt formula “cea mai înaltă formă de exprimare” nu înseamnă nimic din ceea ce este Cuvântul. Poate doar în ordinea omenească a unei înţelegeri ciuntite…

Dar ea cuprinde acel corolar de sensuri cărora, dacă le urmărim nuanţarea efectivă, precum şi valenţele intuitive, multipolarismul cauzal şi finalităţile “în curcubeu”, descoperim frumuseţi de nebănuit, adâncimi pe lângă care cele mai profunde sisteme filozofice devin bălţi de adăpat oile vanităţilor omeneşti. Ne situăm, aprofundând adevărurile cuprinse, în ceea ce ni S-a dat şi S-a numit “Cuvântul lui Dumnezeu”. El este „sânul lui Avraam”, cel care, între vârful pumnalului ridicat să înjunghie jertfa şi inima fiului său, a văzut şi auzit deodată, înaltă şi sublimă, rostire de Dumnezeu.

Chiar dintru început, de când omul şi-a adjudecat cu de la înşelătorul iniţiativă statutul de fiu pierdut, de simplă metaforă rătăcitoare, smulsă din versul edenic şi aruncată în hăţişul mereu scandalos al unei existenţe terne, lipsită de inefabilul care e Duhul lui Dumnezeu, spaţiul adevărat al visării cu sens şi finalitate, el a tot privit înapoi cu nostalgie.

Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi răspunsul, pentru această dimensiune a tânjirii umane. Înţelegem astfel ce vedea Adam acolo, ce vedem noi, ce poate vedea oricare dintre oamenii care încearcă să privească peste umărul a tot ceea ce, artificial, i-a devenit realitate imediată, (dar nu nemediată, întotdeauna e cineva în spatele realităţii fiecăruia), cotidian, mediu social, economic, politic sau cum ar vrea să-l mai denumească.

Adam vedea heruvimi învârtind o sabie învăpăiată. Un semn clar al interdicţiei. Un sigiliu de nerupt care nu permitea decât amintirilor, să treacă. Nostalgiei… Vedea acel „pe aici nu se trece” al lui Dumnezeu, nespus mai categoric decât orice baraj de artilerie, embargou internaţional, cerber mitologic sau incompatibilitate sanguină.

Şi totuşi, dinspre Dumnezeu acest zid se vede altfel. El, când Şi-a rostit balada veşniciei pe care a numit-o “Calea, Adevărul şi Viaţa”, zidul aceasta era doar o conjucţie, însemna doar “încât”…

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”
încât ea să-şi recapete rima,
încât ritmul ei să fie cel al bătăilor inimii Lui,
încât „a surpat zidul de la mijloc, care-i despărţea”,
„încât a dat pe singurul Său Fiu…”


Aer de nuntiri

ianuarie 23, 2009

Când îşi dansează aerul o nuntă
Cum plopii miri o frunză în furtuni,
Aşa-mi dansez peste făptura cruntă
Întregi primejdii, secete şi spumi.

Şi nu mi-o văd, de-atât, orbecăirea,
De parcă ochiul mi-l ascund în fum
De toată fuga ce-o numesc „trăirea”…
Şi mă înşfac-al vieţii nicidecum.

Am tot cotrobăit îndeajunsuri
De mine ciopârţit pe întrebări,
Că mi s-au dat tăcerile răspunsuri
Să le întind pe lume ca pe mări.

Tu-mi vezi îndoliata-ncercuire
De ani sumeşi ca mâneci de satin
Pe tot ce învăţat-am că-i iubire,
Dar tot nu înţeleg că sunt străin

Şi călător şi-o oază de durere
Cu numele-mi pe-un palmier uitat
În ăst deşert care întruna cere,
Dar nu ţi se oferă niciodat’.

Şi Tu îmi vezi alunecarea tristă
Înspre răbojii multelor loviri.
Îmi dai atunci îmbrăţişarea cristă
Şi mă dansezi în aer de nuntiri.