Când cerul vine pe pământ în cea mai sensibilă manifestare de Sine, atunci e vremea pentru zborul rugăciunii. Rugăciune de laudă, de slavă şi de închinare, rugăciune de contemplare şi de împlinire a inimii, rugăciunea şoptită sau plânsă de-a binelea în pumnii pocăinţei şi ai nădejdii renăscute, stoluri nesfârşite de rugăciuni ca rotocoalele de grauri deasupra câmpiilor seara…
Acum, când Dumnezeu Se face diapazon, dând din bucurie ca dintr-o nouă creaţie şi ridicând un Prunc, un singur şi întâi născut regal, cu mâini de Simeon în templu, acum e rugăciune peste tot… O văd versanţii munţilor cu neaua şi colindele de pe uliţe luminate de şoapte ciudate… O văd în taina lor stelele şi bolta cerească, până acolo că o explică din îngeri… O vezi şi tu? Atunci vino cu mine, vino să ne punem pe genunchi!
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
,,Doamne, mi-ai atins inima, cum atinge diapazonul cutia de lemn, intr-o unica reverberatie…Si la atingerea Ta delicata, rugaciunea se rosteste singura… Doamne, ma inchin in fata Ta, si ma rog tacand…cu inima vibrand…cu lacrima curgand…
Iti multumesc, Tata, pentru minunea rugaciunii…Amin!”
Mă încântă să văd că umilele mele cuvinte pot genera asemenea simţiri. Însă dă-mi voie să văd pe Altcineva dincolo de ele, atingându-ţi trăirea şi propriile-ţi cuvinte… Pe Acela căruie ne închinăm. 🙂
Evident! El, Dumnezeu, El Poetul desavarsit, El e Acela ce ne atinge inimile, El e Acela ce ne sopteste cuvintele si poemele…
Multumesc mult ca imi acceptati raspunsurile! Ma simt onorata si binecuvantata! Multumesc!
Eşti oricând binevenită. Eu sunt cel onorat… Sau mai bine să dăm onoarea toată Pruncului.