Crăciunul inimii

noiembrie 27, 2008

Nu e departe, în timp, Crăciunul. Dimensiunea lui veşnică, însă, îl aduce în inima noastră, sau Îl lasă de tot afară, în funcţie de mărimea ei, a inimii… Răspunsul la întrebarea “Este inima mea o inimă veşnică, nu de carne, sau mai rău, de piatră?” va arăta cât de departe e Crăciunul de fiecare dintre noi.

Păi de unde până unde, o inimă veşnică? Că doar oameni suntem, oameni ne-am născut şi tot oameni vom muri! Inima, ca şi ochii şi mâinile, e trecătoare, piere de nu mai ştii, cu bătăile ei cu tot…

Nu, nu e chiar aşa. Ne spunem creştini, creştini ca indivizi, ca neam, ca tradiţii şi cultură, dar inima Crăciunului e departe de inima noastră, cea plină de duhul nostru  nedesăvârşit, pervertit, rău şi murdar. Vorbesc de centrul vieţii noastre, îndeobşte numit “inima”… Spunem “te iubesc din toată inima”, sau “îmi doresc din toată inima” şi ne imaginăm o sursă mai mult sau mai puţin ocultă de energie sufletească, situată într-un centru vital. Despre acest centru vital vorbeşte Scriptura când zice că “Domnul se uită la inimă”. Aici e locul Crăciunului. Care e cu atât mai împlinit şi mai frumos, cu cât e inima aceasta mai dedicată Pruncului, mai încărcată cu ghirlandele laudelor noastre şi cu lumânărelele închinării noastre…