Psalmul de sub perfuzor 24

noiembrie 4, 2008

O întrebare aduce mai aproape lumi şi înţelesuri, o întrebare mă va ghici ca pe fulgii de zăpadă vântul, o întrebare mă va răsuci între realitate şi răspuns cum răsucesc stelele raze în ranele nopţii. Apoi voi traversa coridoarele sentimentelor pâş, pâş, voi teleghida o iubire scurtă spre celălalt şi interioara mea teamă spre Domnul, iar telepatia o voi îndrepta către femeia iubită şi vom sta la poveşti.

Ar trebui ca aerul să fie natural, natural, ca atunci când nu există nedumeriri împrejur ca nişte excrescenţe ale unei singurătăţi insuportabile, de parcă eu sunt din lut, iar liniştea e un vulcan… Dar aerul e ca pereţii furtunaşului de la perfuzor: duce pe el seruri şi seve spre sângele unei clipe care curând va muri.

Dacă n-ar fi toamna atât de lungă aş geme de frunze fornăite strident în toate rigolele. Sigur că până la urmă iarna tot vine, cum vine fazanul în bătaia puştii pe câmp, dar e altfel, în lume şi în întrebare e altfel, iar ziua e ca un răspuns, când iubeşti. Atunci Dumnezeu umple aerul cu franjurii Săi şi îl flutură la fereastră. Doamne bun, fă-mă deodată drapel!