Nimeni nu trebuie să se teamă de lacrimi

„Mă iubeşti tu? Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”

Cine vorbea? Păstorul repeta cuvintele Domnului puţin transpirat, puţin emoţionat, privind în toate părţile; pe uşa întredeschisă din stânga mea se făcea un pic de răcoare şi nimeni nu-şi imagina că dincolo de liniştea mea uneori puţin crispată, începea o bătălie…

A zis o dată şi Petru, nonşalant şi limpezit cu apa de colonie a superficialităţii, îngăimând: „Da, Doamne, Te iubesc!” apoi s-a întors la gândurile şi la îndeletnicirile lui. În ce mă privea nu aveam altă treabă decât să stau comod pe scaun şi să ascult. Dar cei de alături, fraţii şi prietenii mei, începeau să aibe altă consistenţă, deveneau apăsători, cum stăteau pe scaunele lor…

Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? repeta Domnul, făcându-mă să înţeleg că problema începea să devină serioasă. Are Domnul motive să mă întrebe iarăşi? Ce nu e în regulă cu mine? Da, ştiu mă îndrăgostisem cu toate puterile de cineva, dar asta putea fi o problemă? Şi îmi răspundeam singur: da, putea fi o problemă!

Curând am început să tremur tare. Tremur eu de la boală, dar acum era altceva. De unde atâtea emoţii? Dacă aş fi putut mi-aş fi scos faţa afară prin uşa întredeschisă. Lacrimile începuseră să vibreze sub pleoape, iar buza să-mi tremure. Totul era atât de liniştit, iar eu tropăiam în trăirile mele ca un regiment înainte de comanda stop.

Asta a fost deja ruperea. „Mă iubeşti tu mai mult decât…” Îi spunea pe nume în inima mea aşa de clar şi răspicat că am încercat să privesc în jur ca să-i văd pe toţi uitându-se la mine cu oroare, cu scârbă… Dar nu, fiecare părea preocupat de propriile lui iubiri.

Dar această a treia întrebare îmi arăta limpede că înţelesesem şi că despre mine era vorba. Nu mai încăpeau superficialitatea, nesiguranţa sau altceva. Nu, eu eram intervievatul. Mie mi se puneau întrebările. Ferestrele din spatele meu deveniseră doi ochi imenşi, pironiţi spre mine, întrebători… Am îngăimat în mine ca Petru: „Da, Doamne, ştii că te iubesc!”

Nu mai vedeam decât ieşirea. Lacrimile şiroiau şi ameninţau să devină urlet. „Nimeni nu trebuie să se teamă de lacrimi” îmi spusese cineva mai demult. Nu, nu de lacrimi mă temeam acum, ci de cauza lor. Fusese în mine tot timpul. Avea chipul acela prea îndelung admirat, ascultat, dorit…

M-am ridicat cu greu, abia păşind, şi am ieşit. Am încercat să fac cât mai puţin zgomot. Nu ştiu câte priviri s-au întors după mine. Ale ferestrelor, da. Dar degeaba încercam să mă stăpânesc. Urletul devenise rupere de măruntaie, accident de automobil… Scrâşnetul…

Aşa a plâns Petru cu amar atunci când a trădat? Şi el a ieşit afară, atunci. Afară din sine… Apoi am mers la baie să-mi spăl faţa. Urletul mă aştepta…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: