Felix şi poezia de dragoste

Apoi am ajuns la Felix. Proceduri, băi la piscină, prietenii. Timpul era frumos. Poate o zi, două cu ploaie. Dar oricum ar fi fost zilele, scrisul nu le lăsa să treacă nemarcate. Am un caiet albastru pe care-l port cu mine peste tot pe unde merg. Scriu mereu când am loc, timp şi ce să spun. Aşa şi aici: coboram în holul hotelului, eventual îmi cumpăram un suc, apoi scriam. Stăteam ore în şir şi scriam. Poezia curgea ca sucul din sticlă.

Am scris multă poezie de dragoste. Sunt locuri şi stări care justifică şi alimentează astfel de „romantisme”. Eu deja plecasem de acasă cu un bagaj consistent… De obicei, când ajungi undeva, îţi desfaci bagajele… Pe unele le-am adus înapoi nestrânse.

***
câte ore sunt de când trec viaţa şi florile şi dragostea
şi tramvaiul care şi-a uitat staţia
câte ore de când hibernarea luminii
mă face crepusculul propriei zile
câte ore de când nu mai ştiam câte ore

de atunci chem fiecare pas către urma lui
când o desena Dumnezeu
chem fiecare cuvânt către poezia unde-i e locul
de atunci mărturisesc explozia de orbire
îi spun iubire ca pe o icoană prin care trec

***
când se odihnea sufletul şi venea vara
în seara aceea purtam salcâm
ai venit ca o întrebare ca o mirare
şi am plâns de ochii tăi ca de o fereastră
ca de o icoană ca de un asediu îndelungat
de s-au pitit zilele pe internet
şi a început ploaia

***
vânai respiraţia mea ca pe o căprioară
în frumoasele păduri ale iubirii
la umbra culorii ochilor tăi ofta verdele
atent la primejdia ochilor mei
tristeţe de carne congelată spunea inima râzând
ca şi cum sentimentul n-ar rezista

nu uita fala inimii poate fi
sclipirea ochilor cănd răsari

Ce spuneţi, un creştin poate scrie poezie de dragoste? Şi dacă da, în ce condiţii?

Anunțuri

5 Responses to Felix şi poezia de dragoste

  1. A.Dama spune:

    Un credincios poate scrie poezie de dragoste, în condiţii de inspiraţie. Ar fi bine să publice numai după ce se consultă cu o echipă de editori, critici, poeţi, pentru că întotdeauna părerea asupra propriului text e mai mult decât subiectivă. Iar între poezia de dragoste şi poezia erotică ar trebui trasată o graniţă. Poezia de dragoste scrisă de un credincios nu poate face abstracţie de Prezenţa care îi dă sens vieţii dincolo de sensul iubirii umane.

  2. ionatan spune:

    Da, Adama, îţi mulţumesc pentru intervenţie, dar ajută-mă (ajută-ne) să înţeleg(em) care este şi cum poate fi surprinsă corect graniţa între poezia de dragoste scrisă de un creştin şi poezia erotică. De exemplu între poezia scrisă de un soţ creştin pentru soţia lui şi una erotică de aiurea? Un creştin va pune întotdeauna pe primul plan Prezenţa Duhului Domnului, apoi în El va primi libertatea exprimării cu tot cu limitele ei, a propriilor trăiri… Graşesc?

  3. rose4you spune:

    Un scriitor crestin poate scrie poezie de dragoste ,atat timp cat dragostea sa este precum in Cantarea Cantarilor, ;cantata in splendoarea creatiei,cu sentimentul acela prin care masoara timpul intre vesnicie, si sentimentul de dragoste pentru persoana careia ii dedica versurile. (parerea mea)

  4. A.Dama spune:

    Când m-am referit la o distincţie între poezia erotică şi poezia de dragoste, am avut în minte nişte exemple, fiindcă am participat la nişte festivaluri ale poeţilor în spaţiul laic. La recitalurile de seara se citea poezie erotică într-un înţeles agresiv, nu în înţelesul în care Cântarea Cântărilor poate fi percepută ca poezie erotică. Ceea ce se vehiculează azi şi în poezie e în consens cu cultura noastră minunată care e făţiş pornografică.

    De aceea, o poezie de dragoste scrisă pentru fiinţa iubită – cadrul fiind asigurat de familie după standardele biblice – ar trebui să fie, în cazul unui credincios, o poezie cenzurată de Duhul. Şi Duhul să fie treaz în cel care scrie. Şi ştiu că aici sunt probleme de subiectivitate, fiindcă cine are măsură să măsoare Duhul şi mai ales dacă el e treaz. Asta este. Cu toată această subiectivitate, poetul creştin trebuie să stea cu fruntea sus înaintea Lui vizavi de poezia scrisă.

  5. ionatan spune:

    E adevărat că realitatea – şi nu doar aceea a sentimentelor care animă arta în general, este pervertită. E adevărat că artiştii creştini au, printre altele, menirea să prezerve şi, dacă se poate, să influenţeze scoţând arta din păcătoasele unghere unde s-a băgat.
    E adevărat că împlinirea iubirii în cadrul sfânt al căsătoriei, ca şi visul după această minune a lui Dumnezeu care e familia – şi mă rog pentru toţi aceia care nu o su sau au pierdut-o, şi care o doresc – pot rămâne în inefabil şi pot deveni artă adevărată fără să promoveze scabrosul, nedumnezeirea omului… Asta încerc să dovedesc.

    Vă mulţumesc, A .Dama şi rose4you pentru implicare. Mi-ar plăcea să aud şi alte păreri…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: