Să-I spun pe Nume

aprilie 13, 2008

Să-I spun pe Nume ar fi ca şi cum
Cu lancea aş putea ţintui norii.
Sau plasa retiarului s-o pun
Gladiator pe zâmbetul splendorii.

Să-I spun pe Nume? Către El urcând
Atâta doar cuvine-se a fi…
Cu pasul meu desprins de la pământ
Ascensiune înspre veşnicii.

Înveşmântat în carnea mea cum sunt,
Săpat de râul morţii defileu,
Pe munţii nenumiţi, cu mers cărunt,
Îl pot ajunge eu pe Dumnezeu?

Doar dragul Lui de inimă de om,
Doar faţa Lui, pe mine când îmi plec
Către ţărână chipul, ca un pom
Cu închinarea, rod melhisedec,

Abia atunci şi doar aşa Îl ştiu,
Doar mângâiere şi deznodământ
A tot ce-n lumea asta este viu…
Iubirea care vine pe pământ.

 

Reclame

Ce mă motivează să scriu poezie religioasă

aprilie 13, 2008

Continuare de aici

Aici nu este vorba despre motivaţie. Fiindcă, aşa cum am mai spus, a fi poet în general şi poet evanghelic în special, este o situaţie tare frustrantă, atâta timp cât te plasezi între ignoranţa culturală a multora dintre fraţii tăi şi împotrivirea din partea culturii majoritare. Deci nu eventualele avantaje materiale, ori mai ştiu eu ce glorie personală mă animă, pentru a scrie poezie religioasă de factură evanghelică.

Este vorba despre însăşi fiinţa mea. Nu aş putea scrie altfel, decât ca un creştin evanghelic, fiindcă aşa simt şi aşa trăiesc. Ca un om mort… ca unul în locul căruia trăieşte Hristos. Dacă poezia e felul meu de a spune, felul meu de a fi este Hristos. Şi atâta bogăţie de inspiraţie, şi atâta nemargine de înţelegere oferă El, că de multe ori cuvintele poeziei mele nu mai ştiu pe unde s-o ia, de atâta strălucire.

Da, poezia mea poate fi identificată cu termenul general şi mai – să-i zic aşa – tolerant, de poezie religioasă. Dar „religia” asta a mea are o anumită culoare, culoarea sângelui lui Hristos, şi o anumită greutate, pe cea a crucii Sale, şi chiar un anumit fel de zbor: zborul morţii şi al învierii Lui. Nimic nu mă poate desprinde de dragostea lui Hristos, nici una din prea multele seducţii ale vieţii, sau necazuri ale ei, care ar putea face obiectul unei poezii separate de Hristos.

Dacă să spunem că aş scrie poezie de dragoste, chiar şi aceasta ar ieşi din iubirea care mă inundă dincolo de oricare alt sentiment, din sufletul meu creştin. De aceea pledez cu putere pentru ideea că un creştin în care trăieşte Hristos îşi poate scrie orice fel de sentiment, fără să cadă în vulgaritate, poate scrie poezie de dragoste pentru persoana iubită, fără să cadă în erotism…

De fapt există o motivaţie: prea plinul gândirii şi al sentimentelor a fost întotdeauna promotorul pentru cele mai frumoase poezii scrise, ori numai trăite. Dar când acest prea plin e stăpânit şi condus de Hristos, când se închină Lui, atunci motivul devine veşnicia. Şi nici nu mai e un motiv: e un fel de viaţă.