Geneză 2

Nu am tăceri să spună-n întregime
În orice aer orişice copac,
Sau rădăcina lui din adâncime,
Sau frunzele din verde cum se fac…
 
Când le-ai rostit, cu mine dimpreună,
Din nerostirea plină de-nţeles,
Era-n jur ziua fragedă şi bună
Şi o chemare-n toate, de ales.
 
Şi le-ai ales Părinte – şi pe mine!
Şi ai rostit lumina-ntr-un Cuvânt –
Privirea Ta răsfrântă în senine
Alunecări de rouă pe pământ.
 
Nu-i vis, să ştie cum dormeam ‘nainte
De mângâierea degetului Tău,
Şi ce genune a umplut, Părinte,
Iubirea Ta cu infinitul hău,
 
Dar Tu ştiai, şi pentru mine totul
E luminos şi limpede şi clar.
Când aruncai în inima Ta sorţul,
Cădea întruna pe istorii „har”!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: