Geneză 2

aprilie 12, 2008

Nu am tăceri să spună-n întregime
În orice aer orişice copac,
Sau rădăcina lui din adâncime,
Sau frunzele din verde cum se fac…
 
Când le-ai rostit, cu mine dimpreună,
Din nerostirea plină de-nţeles,
Era-n jur ziua fragedă şi bună
Şi o chemare-n toate, de ales.
 
Şi le-ai ales Părinte – şi pe mine!
Şi ai rostit lumina-ntr-un Cuvânt –
Privirea Ta răsfrântă în senine
Alunecări de rouă pe pământ.
 
Nu-i vis, să ştie cum dormeam ‘nainte
De mângâierea degetului Tău,
Şi ce genune a umplut, Părinte,
Iubirea Ta cu infinitul hău,
 
Dar Tu ştiai, şi pentru mine totul
E luminos şi limpede şi clar.
Când aruncai în inima Ta sorţul,
Cădea întruna pe istorii „har”!