Am putea muri pentru Domnul? Dar să trăim şi să luptăm pentru El, am putea?

Am asistat aici şi aici la secvenţe din filmul Quo vadis în care erau prezentate clipele martirizării creştinilor în arenele romane. Cumplite clipe… Ne-am recules, privindu-le, ne-am întrebat şi ne-am răspuns, am pus în balanţă mintea, inima, voinţa şi sentimentele noastre, credinţa, nădejdea, dragostea noastră… Oare noi am putea muri pentru Domnul nostru? ne-am întrebat…

Dar oare cât de apţi suntem să trăim pentru El? Să luptăm şi să învingem pentru El?

Scena prezentată acum e una „tare” de tot! Poate cea mai tare scenă din carte (am citit-o prima dată acum 40 de ani), filmul nu reuşeşte atât de bine.

Apare Ursus, sclavul frigian al Ligiei. Adoptă atitudinea de dedicare si de încredere în faţa morţii care îi caracterizează pe creştini.

Apoi apare Ligia, legată pe spinarea taurului. Este foarte bolnavă. Fusese inventat un adevărat spectacol pentru moartea lor…

În tribună, Vinicius, care Îl primise pe Domnul şi mărturia creştină şi o iubea mult pe Ligia, se roagă.

Ursus luptă pentru stăpâna lui. Întotdeauna un creştin adevărat va lupta pentru cei dragi, cu toată puterea lui. Iar Dumnezeu nu va sta degeaba.

Creştinul va lupta mai puţin pentru bunăstarea proprie, mai puţin pentru siguranţa proprie, cât pentru ceilalţi, pentru cei pentru care Dumnezeu l-a făcut responsabil.

Vinicius, în tribună, luptă în rugăciune pentru iubita lui. Dumnezeu luptă pentru ei toţi. Planul Său este salvarea lor, dar ei trebuie să lupte. Şi trebuie să lupte în Hristos! „Hriste!” strigă Vinicius în rugăciunea lui.

Când Ursus doboară taurul, Vinicius merge lângă cei doi, descoperindu-şi credinţa şi iubirea. Mulţimea rămâne impresionată şi pledează pentru viaţa celor trei.  Nero este forţat să se conformeze.

Tu ce ai face pentru cei dragi ţie?

20 Responses to Am putea muri pentru Domnul? Dar să trăim şi să luptăm pentru El, am putea?

  1. rose4you spune:

    Eu m-as indentifica cu Vinicius…si as face exact ca el m-as ruga–Dar tu cu cine te identifici?–banuiesc ca intrebarea e pt toti…ne poti spune?

  2. violeta spune:

    As vrea sa intreb: din ce an e filmul din care ai prezentat imaginile? Eu stiam doar varianta veche (parca1954) Referitor la intrebare: cred ca nu se poate da un raspuns ipotetic la intrebarea ta. Pana cand nu ne pune Domnul fata in fata cu incercarea, si pana nu primim de la el puterea, nu cred ca putem da un raspuns la aceasta intrebare. Riscam ca impresia noastra sa fie fie exagerata fie sa nu ne credem in stare de un sacrificiu…

  3. ionatan spune:

    A lăsa sentimentele să vorbească, e minunat, întradevăr, dragă Lorelei, dar nu întotdeauna sunt cea mai bună cale. Fii sigură că nu numai Vinicius se ruga acolo, iar victoriile vieţii se câştigă pe genunchi, dar se construiesc în arene… Acolo unde bântuie taurii răutăţii, ai ignoranţei, ai deznădejdii…

  4. ionatan spune:

    violeta, filmul este polonez, turnat în 2001, sub direcţia lui Jerzy Kawalerowicz.
    Sigur că da, nimeni nu se va angaja în vreun fel, mai ales având perspectivele morţii sau ale unei vieţi fără „orizonturi reale” oferite de amăgitorul, la a risca totul pe o idee, oricât de nobilă şi de frumoasă ar fi ea, dacă nu are puternice legături cu realitatea veşnică a naşterii din nou, fără lucrarea făcută de Duhul Domnului…
    „Cine nu-şi dispreţuieşte via-a chiar până la moarte nu este demn” de Domnul! Ce fel sună asta în ordinea lumii de azi şi din totdeauna?

  5. violeta spune:

    As vrea sa precizez: nu am spus ca un crestin daruit cu adevarat lui Isus nu s-ar angaja intr-o lupta care, stiind ca e grea, oarecum sperie. Ci am spus ca acela nu stie de ce e in stare, daca va birui lupta prin Domnul cu puterea Lui, sau daca va da bir cu fugitii spreriindu-se – pana cand va fi pus in fata testului, a probei.

    Multumesc pentru raspunsul referitor la film

  6. ionatan spune:

    Dragă violeta, dacă înţeleg bine, te gândeşti la relativitatea sentimentelor, la nesiguranţa pe care o păstrează ele până la ceea ce putem numi „momentul adevărului”, când „veţi primi ce veţi avea de spus”, când curajul siguranţei creştine conferă sentimentelor valoarea şi puterea veşniciei…

  7. violeta spune:

    Ionatan,
    Ma refer la faptul ca sentimentele nu sunt reprezentative pentru un crestin. Sentimentele sunt induse de circumstante si situatiile prin care trecem. Tocmai de aceea, eu cred ca noi trebuie sa fim constienti ca numai dependenta de Domnul Isus ne poate da tarie. Cred ca ar fi o vorba in vant din partea noastra sa zicem: „O sa fac asta, o sa ies invingator”. Numai increderea in El si ramanerea noastra aproape ce Domnul, de Cuvantul Lui, de TOATA Legea Lui (nu selectiv sa alegem doar ce ne place) ne asigura biruinta. Iar biruinta, bineinteles va fi A LUI, nu a noastra ca oameni.
    daca vrei si ai timp sa citesti, in blogul meu este trecut la adresa http://shalomshalom.wordpress.com/2008/03/06/cand-ti-se-pare-ca-dumnezeu-e-departe/ Cap. 14 din cartea Viata condusa de scopuri a lui Rick Warren.

  8. ionatan spune:

    Crede-mă, violeta… Am fost foarte mişcat de ce spune Rick Warren. Şi are dreptate, parţial. Dar în situaţia asta ar trebui să admitem că Dumnezeu a greşit dându-ne ceva bun de aruncat (sentimentele)… Crezi că aş fi putut scrie ceva fără ele? Crezi că aş fi putut supravieţui ca handicapat fizic si moral de om care şi-a pierdut familia, care a rămas ca Iov nu pe 37 de capitole, ci de-a lungul a multe mii de zile şi nopti, fara ele? Se poate disperare si strigăt după ajutor, fără ele? Când „noaptea sufletului” nu se mai termină, nu-ţi trebuiesc opiţe? Atunci cea mai dispreţuită flăcăruie îţi dă speranţe…

  9. violeta spune:

    Asa e, ai dreptate ca ne cautam opaite atunci cand e intuneric. Dar trebuie sa le cautam acolo unde trebuie: in cuvantul Lui, in siguranta ca El e acolo chiar daca nu-L vedem. Cred ca e o mare greseala sa ne lasam batuti de vant, de impresii, de aparente, pentru ca atunci riscam sa ne agatam de o realitate pe care ne-o formam noi, aparenta, si nu de EL. Sentimentele care trebuie sa ne domine, daca le putem numi sentimente sunt credinta ca El e acolo, chiar cand nu-L vedem, si greul asta prin care trec are un scop clar si bun, chiar daca eu nu vad acest scop si mi-e greu sa vad binele in greul care a venit peste mine. Sentimentul e trecator, cred ca tine de conjunctura – de ce simti in momentul respectiv. Celelalte sunt trairi, sunt mentalitati formate in timp si prin ceea ce ai trecut. Ceea ce trebuie sa ne guverneze pe noi e Vesnicia Lui, nu situatia asta de moment in care sunt acum.
    Dar e posibil ca noi doi – tu si eu – sa avem intelegeri diferite referitoare la cuvantul „sentiment”. O sa incerc sa evit acest cuvant si sa ma fac inteleasa inlocuindu-l cu alte idei.
    Ceea ce vreau sa spun este ca nu trebuie sa ne lasam ghidati de starile de moment prin care trecem. Acestea risca sa ne perturbe si sa ne bage sub nor. Trebuie sa ne bazam pe Vesnicia Lui, pe Cuvantul Lui, pe promisiunile Lui. Si sa trecem prin ceata care ne-a cuprins SIGURI ca El e alaturi de noi, si a ingaduit aceasta ceata pentru ca asa e mai bine pentru lucrarea Lui, chiar daca e greu pentru noi. El are scopul Lui si noi nu-l vedem.

  10. rose4you spune:

    Ionatan…cum poti spune…mi-am pierdut familia?…Domnul Isus spune „fratii mei sunt cei ce fac…”…esti in familia LUI iar asta e mai de pret decat ce pe care noi o construim aici copii sot…fiindca EL detine controlul El sie ce este bine si pt Iov a stiut si pt mine o stie si pt ceilalti de aici prieteni de-ai nostrii..EL stie de ce ca ne este greu…
    ….De aici mai departe sunt intru totul de aord cu tine Violeta!!-multam ca mi-ai amintit si mie!!

  11. Ileana spune:

    Ceva din discutia asta ma duce cu gindul la conversatiile dintre Iov si prietenii lui…

  12. ionatan spune:

    da, violeta, e frumos ce spui… Dar când văd că şi scriptura e atât de diferit interpretată uneori, şi asta tot datorită… sentimentelor, sau a „stărilor de moment”, atunci mă întreb dacă nu cumva relativismul omenesc are corespondentul în infinitul Har al lui Dumnezeu, care ne primeşte pe fiecare cu sentimente cu tot, înnobilându-le…

  13. ionatan spune:

    pana la urmă cine va aduce jertfa, dragă Ileana…? 🙂

  14. violeta spune:

    Poate ca ai dreptate… nu stiu. Sa-ti spun drept, comentariul Ilenei m-a pus pe ganduri. E atat de usor sa cazi in pacatul judecatii.
    Multumesc sincer, Ileana!
    O vorba englezeasca spune: nu judeca un om pana nu ai mers o mila cu pantofii lui.
    Tu stii cel mai bine prin ce treci Ionatan si bineinteles ca avem puncte de vedere diferite, fiecare functie de situatiile prin care trece. Daca crezi ca te pot ajuta cu ceva, te rog sa nu eziti si sa-mi spui.

  15. Ileana spune:

    Norocu’ nostru ca jertfa deja a adus-o Cineva!!

  16. ionatan spune:

    asta da! bună veste! 🙂

  17. Sorina spune:

    Eu cred ca sentimentele sunt manifestarile sufletului; iar sufletul este „poarta” prin care comunicam cu Dumnezeu. Cred ca nu este un lucru rau sa tinem seama de sentimente; numai atunci cand le acordam o importanta exagerata, puteri depline, riscam sa fim orbiti si sa intelegem realitatea in mod gresit. Ca in orice alt aspect al vietii, si in acesta (al existentei si manifestarii sentimentelor) cred ca trebuie pastrata o stare de echilibru…
    Sa nu uitam ca tot ce facem bun, sau mai putin bun, in viata porneste de la un sentiment; acum, cat de „volatile” sau „modificabile” sunt acestea, depinde de fiecare persoana, in parte…
    Sa ne bucuram de binele cuiva, vine din sentiment; sa ne doara suferinta cuiva, tot asa; sa fim indiferenti – inseamna ca nu avem sentimente; deci, ca oameni suntem „morti”… si, cu adevarat, in aceasta stare nu putem sa comunicam cu Dumnezeu…
    Sacrificiile celor din film sunt facute pornind de la sentimente: iubire, sacrificiu, spirit de dreptate etc… Nu cred ca e un lucru rau…

  18. ionatan spune:

    Bine-ai venit, Sorina! „Cei din film” n-au făcut niciun sacrificiu. Eu cred că au luat şi bani, pentru prestaţia lor. Nu ştiu cât de tare i-au interesat pe ei sentimentele.

    Eu ma gândesc la principii. Domnul meu avea sentimente. Şi ţinea seama de ele. A plâns după prietenul lui Lazăr, când acesta a murit. A plâns pentru cetăţile nepocăite, văzându-le pieirea. S-a bucurat cu cei ce s-au bucurat. S-a întristat cu cei ce s-au întristat. A venit să mântuiască ce era pierdut. Pierdut cu tot cu sentimente.

    Nu „volatilitatea” sentimentelor dă valoarea unui om, nici stabilitatea lor, ci puterea de a le pune sub autoritate, sub ascultare. Şi cine va fi „şeful” sentimentelor tale, acela va stabili ce să faci cu ele. Principiile lui vor deveni principiile tale. Desigur, poate fi autoritate fără principii, sau care doar sa dea impresia lor. Vai de cel ce alege o astfel de autoritate pentru sentimentele lui!

    Nu sufletul este poarte prin care comunicăm cu Dumnezeu, ci Duhul şi Adevărul. Aşa şi numai aşa poate fi „comunicarea” reală. Eu îi spun închinare… Şi nu-mi impun restricţii şi „echilibru” (ce-o fi ăla?) în închinare. Îmi propun, ca Pavel, să fiu „nebun pentru Hristos”. Adică fără „echilibru”.

  19. Sorina spune:

    Prin „volatilitate” ma refeream la profunzimea sau lipsa de profunzime a unor sentimente: cu cat sunt mai puternice, cu atat mai mult te domina.
    „Cei din film” insemnau personajele, nu actorii… 😉 Cred ca ai inteles asta dar „ai profitat de ocazie” sa exprimi o anume idee… cum s-ar spune, „am ridicat mingea la fileu” si ai folosit ocazia… 😉
    Cred ca ceea ce numesc eu „suflet” iar tu numesti „Sfantul Duh” sunt cam aceeasi idee, exprimata altfel… atata doar, ca nu toate cuvintele au aceeasi valoare pentru toti oamenii… probabil ca de aici se naste confuzia…
    Eu o sa raman, totusi, la parerea mea: orice lucru, oricat de bun, in cantitati prea mari devine nociv… Viata mi-a demonstrat de prea multe ori acest lucru, ca sa nu ii acord suficienta importanta… Chiar si credinta, scapata de sub un anume control, poate deveni fanatism (nu cred ca e cazul tau; ziceam asa, in general). La asta ma refeream…

  20. ionatan spune:

    Of, Sorino, Sorino… Nu, nu am numit „suflet” pe chiar Sfântul Duh, n-aş îndrăzni, aici chiar nu au aceeaşi valoare cuvintele noastre. Sufletul e suflet, iar Sântul Duh e Dumnezeu Însuşi. E adevărat, El poate stăpâni sufletul şi atunci „vântul bate încotro vrea şi nu-i auzi vuietul”, este o mângâiere discretă şi profundă care înobilează şi luminează.
    Iar despre nocivitate ai dreptate, cu o excepţie: Hristos nu poate deveni nociv în cantităţi prea mari, pentru simplul motiv că acolo unde e, nu poate fi decât „totul în toţi” şi „nădejdea slavei”.
    Nu mă supăr: numeşte-mă fanatic! Hristos a fost un fanatic. Unul care a aceeptat să moară pentru lupta şi misiunea lui de salvare a lumii din păcat şi moarte. Şi fiindcă a făcut asta şi pentru mine, accept şi iubesc să fiu fanaticul fericit şi viu în care să trăiască El.

    Romani 8:35 – „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?”

    Iar eu aş mai adăuga: sau sentimentele?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: