Dorul de corăbii

Mi-am petrecut anii în pas alergător
tot drumul de la inimă până acasă.
Prin pustiuri, în ocolişul nisipului
mi-am lăsat urmele paşilor
şi urmele urmelor
ca pe nişte pietre de adunat pentru un zid,
si fiecare are câte o aripă de fluture în colţ.

Se făcea că era seară şi eu visam.
rezemat de umbra unei corăbii
care nu mai pleca, nu mai pleca
spre porturile pline de dorul de corăbii.

Se făcea că alunecam
printre catargele vorbitoare;
eu eram dorul de corăbii.

Oh, Doamne, ai milă de robul Tău!
Cât de singură poate să fie strigarea uneori
şi cât de mare şi de albastru
auzul care o înconjoară!
Nu mai întreb nimic,
pur şi simplu eu însumi sunt întrebarea
care se pune luminii
când loveşte pragul serii cu glezna.

Anunțuri

2 Responses to Dorul de corăbii

  1. E spune:

    Bine e de cel ce lasa urme! Bine de cel ce are curaj sa accepte transformarea in intrebare!…

  2. ionatan spune:

    Bine e de cel ce se bucură! Multumesc, E. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: