Între fiii durerii fericiţi sunt cei blânzi

ianuarie 25, 2008

Cu palma netezind ridul umbrei ce sunt,
miracol de mir, mărturie de mire,
încet Tu-mi desprinzi învelişul cel crunt
şi blând îmi dai denumire.

Pe vârfuri de munte rotunjeşti vii oglinzi
în care Ţi se vede făptura:
în munţii pământului, fericiţi sunt cei blânzi
cu inima, cu mâinile, cu gura.

De aer suspin parcă-i cerul în valea
din care-ai pornit ducând crucea.
Blândeţea aşa învăţatu-şi-a calea
pe care-o străbate de-atuncea.

Între fiii durerii, fericiţi sunt cei blânzi,
cei ca mieii de jertfă pe-altare,
cei ce vindecă lacrima în ochi şchiopătânzi,
cei ca raza pe floare,

Cei cu umbra-nfăşată în alb murmurat
de-nserate chilii, când mănâncu-l
pe om fiare triste, cei cu visul curat,
căci ei vor moşteni pământul.

Fericiţi sunt cei blânzi, zâmbet Domnul Şi-i pune
în priviri, când alină-n fiii omului toate…
Sau în aerul moale zumzet de rugăciune,
fericire cu şoapte.