Şi de îmi tremură…

ianuarie 20, 2008

Şi de îmi tremură
în inefabil spusa

Se sting în seri molatece, lungi vrejuri,
fierbinţi cărări de verde în apus.
Se zbat cuvinte încă în gâtlejuri
să spună ce n-a fost vreodată spus.

Mai ţin ostateci ochii mei poieni
de lacrimă din dor desţelenită.
Colindă parcă suflete de reni
prin suflet de zăpadă vălurită.

Te chem pe Nume dintre nostalgii
cu omenească nostalgie mută:
Tu ştii, oricare limbă aş vorbi,
din Tine, ce ureche mă ascultă.

Şi de îmi tremură în inefabil spusa
ca viziunea într-un vechi profet,
Tu-i curăţeşti cu dragoste ascunsa
tăcere şi mi-o răsădeşti în piept.

Din rădăcini, ca o uricare lină
în craterul albastrului purtat
de glasul Tău, penelul meu se-nclină
în roşul viu al sângelui vărsat,

în cenuşiul stâncii, când mormântul
părea să-Ţi fie capătul puterii-
cernitul fir de iarbă murmurându-l-
sau în culoarea tainic-a-nvierii.