Confuzie şi decizie

ianuarie 8, 2008

sau Ieşirea din decor

Confuzia unei lumi, hrănită mereu cu mine şi cu tine, creşte întruna, ca un reprezentant monstruos al vreunei specii ciudate din diabolice producţii SF.
Există ceva ce ar putea-o îndepărta?
Sunt vremurile din urmă. Omenirea se confruntă cu noi şi noi motive de îngrijorare. Pomul mereu mai bogat al cunoaşterii rodeşte din plin noi fructe, este adevărat, dar el rămâne vechi de când lumea… Apar noi mere ale discordiei şi noi ameninţări, vrajbe care sar din parlamente şi consilii pe masa negocierilor, îşi dansează acolo sarabanda ambiţiilor, iar de acolo, pe bubuitul tunurilor, pe ruinele aşezărilor, pe sufletele oamenilor…
Făcându-se umbră a Turnului Babel, cel care întuneca în jurul lui florile, fluturii, iarba, despărţindu-le dramatic de soare, această uriaşă confuzie marchează totul, se abate asupra oraşelor, satelor, cugetelor, chiar asupra naturii. Mai mereu, comentânsd starea vremii, persoane autorizate recunosc, în mass-media, că “fenomene naturale neobişnuite însoţesc această vreme în toată lumea”. Şi nu e zi să nu aflăm despre inundaţii catastrofale, incendii fără precedent, seisme sinistre, vremea ieşind din rigorile sale.
“Toţi oamenii sunt cuprinşi de frică şi mărturisesc “Iată ce a făcut Dumnezeu” şi recunosc că aceasta este lucrarea Lui” (Psalmul 64.9) N-aţi văzut oameni neştiind ce să creadă? Sau spunând, cuprinşi de panică, “Doamne, Doamne!”, dar alergând după soluţiile lor, hrănindu-se cu iluzii, sărind printre sau peste principii ca nişte lăcuste lacome de absolut, ori închizându-se dureros şi duplicitar în ei înşişi?
Sunt peste tot, se nasc şi mor între semnul mirării şi al întrebării, ca peştii într-un imens acvariu, deschizând întruna gura mută la cel care-i priveşte de dincolo de peretele de sticlă.  Imaginea aceasta este, desigur, restrictivă. Imaginaţia omenească pervertită nu lămureşte confuzia, ci o adânceşte. Ne hrănim cu ceea ce ni se oferă în acvariu, fără să acceptăm că este o sursă pentru orice fel de hrană. Suntem prizonierii unui sistem… Satură, asta? Totul dovedeşte că nu. Dimpotrivă!

Doar se comută confuzia de la mărimile ei exterioare, vizibile, măsurabile, la dimensiunile interioare. Devine o parte a spiritului uman, o din ce în ce mai apăsătoare prezenţă. Nimeni nu i se poate sustrage. Amploarea informaţională a acestor vremuri a făcut vulnerabil orice “turn de fildeş”, orice singuzrătate personală. Omul a devenit, vrând-nevrând, omenire, este apt să răspundă, prin opţiunile sale, oricăror întrebări privitoare la omenire  şi, ca atare, va fi întrebat.
Problemele universale cer un răspuns universal. Absolutul nu se explică decât prin absolut. Dar confuzia nu este şi nu va fi niciodată absolută şi cu atât mai puţin generatoare de absolut. Ea se hrăneşte cu iluzii, cu “adevăruri” subiective, mereu schimbătoare în raport cu evenimentele înconjurătoare… Ea se hrăneşte cu diversiuni. Deci, întrebarea persistă. Întrebarea este categorică. Ea este absolută!
Nu câtă ştiinţă este pe pământ, ori cata cultura, nici câtă fericire sau câtă suferinţă… Nici care sistem filozofic, economic, social sau politic este mai bun. Sau care ne este gradul de civilizaţie… Toate acestea fac parte din decor. Ele sunt elementele diversiunii. Sunt pietrele din zidul Turnului Babel. Solomon, înţeleptul, scria: “Totul este deşertăciune şi goană după vânt.” Acesta este singurul răspuns posibil, atunci când nu vrei să accepţi că întrebarea nu vine de la tine. Tu nu poţi decât să vrei sau să nu vrei să o iei în considerare.

O floare îşi privea chipul în oglinda stropului de rouă ce încă adăsta într-o cută a frunzei de alături. “Ce frumoasă sunt!” zicea ea. “Ce parfum minunat, nu-i aşa? Nici frunzele, nici rădăcinile nu sunt ca mine…” “Poate…” răspunseră acestea, “dar noi te hrănim. Fără noi n-ai fi decât cadavru!” “Da, dar eu port sămânţa!” se lăudă în continuare floarea. “Şi totuşi…” şopti bobul de rouă, scurgându-se încet către pământul însetat.
Întrebarea rămâne. Confuzia poate domni o vreme, ca în povestea de mai sus, dar ceea ce rămâne e întrebarea. Restul e oglindire mai mult sau mai puţin fidelă, restul e decor. Întrebarea rămâne.
“Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Luca 18.8) Pentru că “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui” (Evrei 11.) Ea a fost pusă ucenicilor şi lui Petru, apoi întregii lumi, fiecărei generaţii în parte, fiecărei naţiuni, fiecărui individ. “Dar voi, cine ziceţi că sunt?” Petru a înlăturat confuzia printr-o decizie. Opţiunea sa a mărturisit credinţa sa. “Tu eşti Hristosul lui Dumnezeu”. Întrebarea purta răspunsul.
Roua s-a scurs incet către pământul însetat. Acesta a primit-o şi a dăruit-o rădăcinii, iar rădăcina a condus-o mai departe… Întregul pom a tresărit de bucurie şi vigoare.
Petru a ieşit din decor. S-a eliberat de frică şi confuzie, intrând în adevăr. Câţi sunt gata să mărturisească, să-şi asume, pe propria-le răspundere şi spre propria lor salvare, această curajoasă opţiune? Câţi sunt gata să păşească dincolo de mucavaua înşelătoare a unui decor imund, spre siguranţa dată de releţia cu Dumnezeu? Căci “Isus  le-a zis: “Umblaţi ca unii care aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; cine umblă în întuneric, nu ştie unde merge”.
Şi cine ar putea şti mai bine ca El încotro se îndreaptă lumea de astăzi, cu decorul în spate în loc de cruce, ca melcii?

Reclame