Ferice de cei prigoniţi

Nu doare, oare, multa voastră ură?
Nu plânge-n inimă-a iubirii pripă,
când o împart cu peste de măsură,
pe voi, risipă?

Blestemat acela care se încrede în om
când sădeşte o vie, o floare,
când înfige în glie rădăcină de pom
de salvare!

Numai Domnul le poate a face să crească,
numai El le dă ştire.
Tu, frate, de vii să le rupi, e doar omenească
grea prigonire.

De prigoniţi, ferice, când neprihănire
le e socotită credinţa
de a pune sămânţă-mprejur, de iubire,
de a-şi cerne fiinţa,

chiar dacă doare ura voastră, stihia
ce o dezlănţuiţi în jurul lor,
a prigoniţilor va fi împărăţia
Cerurilor!

Vă iert, în aste rânduri, şi mereu
iubire-n pripă sau răbdare-ndelungă,
nu de la mine, de la Dumnezeu,
vă va fi lângă!