Calendarul lui Dumnezeu

decembrie 31, 2007

Iată începutul unui nou an. Anul de graţie 2008. Să ne urăm binevoitori toate cele bune şi La mulţi ani!, apoi să uităm de el, trăindu-l.
  
E suficient să punem un calendar pe perete sau pe birou ca să ştim ce zi e şi cum stăm cu planificările, când ne programăm cutare sau cutare activitate, sau concediul de odihnă…  Dar la calendarul lui Dumnezeu ne-am gândit? Dacă nu, e timpul să-l întrebăm pe Evanghelistul Matei, care ne relatează ce ne spune Domnul Isus despre calendarul acesta.
 
Niciodată, vremurile descrise ca “vremea lui Noe” n-au fost mai aprig manifeste, mai aprins colorate, ca acum. Lumea se desfată din plin în mizeria sfidării voii divine, aproape toţi oamenii, de la cele mei fragede vârste până la senectute, caută distracţii şi împliniri ale unui sine prin definiţie corupt, egoist şi rău.
  
Sentimentalismul impus ca normă a înlocuit trăirile responsabile. Când ajutăm, o facem ca să ne simţim noi bine, nu contează prea mult aproapele… Ca să fim văzuţi, sau dintr-un spirit gregar specific…
 
Structurile societăţii de consum înăbuşă eforturile apropierii unei anumite condiţii spirituale, către care însă tindem. Dovadă sunt multele religii şi “mişcări spirituale”, atâţia şi atâţia hristoşi mincinoşi…
  
Chiar şi noi, cei ce ne declarăm credincioşi, împărţim realitatea în umană, pe de o parte, cu regulile corespunzătoare lumii şi cu eforturi din partea noastră de a-i conveni, şi în realitate spirituală total deosebită, pe de alta, care tinde din ce în ce mai mult către o activitate de duminică, fadă şi de multe ori –  şi pentru mulţi – plictisitoare.

Dar vedem lumea grăbindu-se spre undeva cu paşi mari, din ce în ce mai mari. Oare nu sunt acestea zile în calendarul lui Dumnezeu? Oare nu avem nevoie mai mult ca niciodată de semnele clare, vestite cu trâmbiţe apocaliptice, ale apropierii salvării, ale revenirii Împăratului lumii…?
 
Naştem copii, ei ne aduc nepoţi, fiecare generaţie e o zi în acest calendar. Şi filă de filă, el pătrunde-n ceva ce numim istorie şi nu înţelege niciodată deplin, dar ne facem mereu că-nţelegem… Oare nu rupem ultima filă? Oare nu vine acum Anul Nou? Anul cel Nou din calendarul lui Dumnezeu…? Când nu „La mulţi ani!” se va spune, ci ” La multe şi cu Domnul veşnicii!”? 


Vreo două cadouri (2)

decembrie 27, 2007

Dogoare de păpădie

Ştiu pe cineva foarte cuminte. Şi pe deasupra, m-a şi inspirat, la un moment dat. M-a inspirat şi am rămas aşa, o bucată de vreme. Se cunoaşte după poezia pe care i-am scris-o. Cu siguranţă că-şi merită cadoul!

Geraldinei

Ca lumina în sărut, ca o febră vie
O dogoare a trecut printr-o păpădie,
Un albastru s-a-nchinat drept la tine-n casă,
Parcă soarele-a-mbrăcat rochie de mireasă.

Nu am amintiri, nu am flori la butonieră,
În secunda când visam a căzut o eră.
De departe semne faci cu o luncă verde,
Îţi răspunde roşu-n maci şi apoi se pierde.

Călătoare-nsingurări au clădit cochilii
Şi ca o durere-n cer îndoiala milei…
Doamne, câte răsfirări de înveşmântare
Înălţimea are-n zări şi adâncu-n mare?

Şi din câte dogoriri ai clădit culoarea
Ce şi-o pune pe obraz când visează, floarea?
Rugăciunii îi întorc om de primăvară,
Păpădiile când râd galben peste ţară…


Vreo două cadouri (1)

decembrie 26, 2007

E luna cadourilor, nu? Înainte să se termine vreau să fac şi eu vreo două cadouri. Primii sunteţi voi, cei care mă vizitaţi. Celălalt, de data asta e Eliza. Eliza e nepoţica mea, fata fratelui meu. Pe primul dintre albumele ei, apărut acum câţiva ani, era o frumoasă piesă compusă şi cântată de ea pe versurile acestei poezii pe care am mai pus-o aici. Vreau să-i fac surpriza asta: am aranjat piesa într-un filmuleţ… Sper să-i placă. Şi vouă…

Aceste sunt locurile
unde vin îngerii

Acestea sunt locurile unde vin oamenii,
iar oamenii sunt locurile unde vin îngerii.
Nu toţi oamenii, numai cei
cu lacrima închinată
şi cu zâmbetul îngenuncheat.
Sub viţă şi sub smochin, în pacea umbrei,
cu lacrima închinată
şi cu zâmbetul îngenuncheat.

Iată, vin zile când soma culorii va birui
neculoarea lipsei de îngeri, nevrednicia.
Şi anume, locurile fără de păşune şi tei
înfloriţi în clipocitul ploii de vară.
Şi anume, urmele somnului pe un lăstun irosit,
căutător de pârtii în aerul moale.

Da, vă spun cu negreş despre mine, acesta,
ca despre un loc unde obişnuiau să vină îngerii.
Ridicam aerul până la înălţimea de la care
nu se mai putea cădea decât spre cer
şi cântam, cântam îndurarea Domnului în fiecare zi,
ceva ce se vedea cu ochiul liber al judecăţii…

Poate nu credeţi şi poate vă miraţi…
Aveţi grijă de un aluat care poate da în foc:
aşa e pământul pe care sunt locurile
unde vin oamenii, iar unii oameni
sunt locurile unde vin îngerii…

Aveţi grijă de locurile unde vin îngerii!
Ce căutaţi pe crestele munţilor fricii
sau în văile nedumeririi?


Rugă de Crăciun

decembrie 23, 2007

la geamul inimii voastre

Rugă de Crăciun

În creştetul câmpiei crescut-au heruvimi
Şi nu e glas pe lume să-ngâne-a lor cântare.
În ceruri nalte pace şi pace în mulţimi
Şi litera luminii scriind în fiecare…!

Cum se închină umbra când vântul mută plopii,
Aşa străbat în albul ajunului de nea
Cum bate ram în geamuri colind şi mi-l apropii,
Şi-i caut mugurirea şi mă ascund în ea.

O taină înfrăţeşte văzut cu nevăzuturi,
Cum frate-i anotimpul cu iarna din alei,
Păşeşte-mă, Isuse, şi-Ţi lasă urma-n luturi
Cum brazi îşi pun parfumul în chihlimbarul clei.

Să ne urăm iubire atâta câtă este
În prunca veşnicie înclincheţind cărări
În care seara asta cu har şi stele creste
Cântării dăruieşte ca mii de răsuflări.

Aşa unit-ai îngeri şi glas ai scris cu ei
Pe ceruri literi suple de-o naştere de Fiu…
Sunt zările rămase din largul lor temei
Afară, ca uitarea din tot ce este viu.

Eu nu pot celebrare mai altfel ca-n genunchi
Şi bucurie nu pot o alta decât seara…
Mă fă, Isuse Doamne, cum paiele mănunchi
Pe care naşte-Ţi Pruncul şi Îi aşterni povara.


Timp de rugă

decembrie 22, 2007

Timp de
rugă

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
freamătă de el gândurile ca de veşti.
Când ne ridicăm din plâns amândoi,
parcă spun inimile noastre poveşti.

Faci semne de departe, cu mâna, semne de cui:
„Te-am salvat, te-am salvat, fii fericit!”
Trec ciocârlii prin mirarea unui freamăt haihui
când un spin îl desprind de pe fruntea-Ţi şi îl recit.

Timp de-nchinare ce susură când mă cuprinzi
în auzul cel nemişcat, necuprins, neştiut…
Toate petalele florii pe care mi-o-ntinzi
în jurul lacrimei mele s-au strâns şi-au încăput.

Pedestre minuni se apropie, merg pe genunchi
aşa, ca în faţa regelui lor, îndrăgostiţii.
Seve măsoară-nălţimea împărătescului trunchi,
pacea sădeşte din loc în loc verzi armistiţii.

Noi tot vorbim şi se face târziu şi se face mereu,
cresc în jur morile care visează grâu…
Corabia lumii a acostat astă seară şi cheu,
cheu de lumină şi alabastru este gândul-pârâu.

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
este împrimăvărare în toţi bobocii cuvintelor.
Doamne, când ne regăsim din plâns, amândoi,
între noi se înalţă sclipind Sfânta Sfintelor!


Despre Crăciun

decembrie 21, 2007

Peste tot în lume, oamenii sărbătoresc Crăciunul. Multe dintre tradiţiile de Crăciun au aparut însă cu mult înainte de naşterea lui Isus.

Crăciunul se serbează de mai bine de 4000 de ani, mult înainte de naşterea Domnului. Cele 12 zile ale Crăciunului, aprinderea lumânărilor, oferirea cadourilor, paradele, colindătorii din casă în casă, mesele de sărbătoare şi procesiunile religioase îşi au rădăcinile departe în timp, la mesopotamieni.

Multe din aceste tradiţii au început cu celebrarea mesopotamiană a Anului Nou. Mesopotamienii credeau în existenţa mai multor zei şi a celui care-i conducea – Marduk. În fiecare an, la sosirea iernii se credea că Marduk purta război cu forţele răului, şi avea nevoie de susţinători – mesopotamienii serbând astfel Zagmuk, pentru ultimele 12 zile ale anului. Regele mesopotamian trebuia să jure credinţă zeului Marduk şi să moară până la sfirşitul anului, alăturându-se astfel zeului şi oferindu-i ajutor pentru câştigarea războiului. Însă era îmbrăcat în haine regeşti un criminal de rând, care era sacrificat în locul regelui.

Persienii şi Babilonienii aveau o sărbătoare asemănătoare numită Sacaea, aceasta incluzând şi o parte în care rolurile erau inversate: sclavii deveneau stăpâni, iar aceştia, sclavi.

Primii europeni credeau în spirite, vrăjitoare, stafii şi spiriduşi. Când se apropia Solstiţiul de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, oamenii se temeau că soarele nu se va mai întoarce şi ţineau serbări şi ritualuri închinate acestuia, implorându-l să revină.

În Scandinavia, pe timpul iernii, soarele dispărea pentru multe zile. Dupa 35 de zile, erau trimişi în munţi cercetaşi care să vadă când va apărea acesta, iar la aflarea veştilor bune se sărbătoarea Yuletide, cu ruguri uriaşe aprinse şi uneori cu crengile copacilor împodobite cu mere, care să reaminteasc despre revenirea primăverii şi a verii.

Grecii antici aveau o sarbatoare similară cu Zagmuk/Sacaea închinată zeului Kronos care purta război cu Zeus şi Titanii lui.

Romanii îl sărbătoreau pe zeul Saturn, sărbătoarea se numea Saturnalia şi ţinea de la mijlocul lunii Decembrie până pe 1 Ianuarie. Sărbătoarea includea carnavaluri pe străzi, mese festive, vizite la prieteni şi schimburi de cadouri aducătoare de noroc. Romanii îşi împodobeau casele cu ghirlande din laur şi brad în care aprindeau lumânări, iar stăpânii şi sclavii îşi inversau rolurile.

Saturnalia romanilor era o sărbătoare a bucuriei, dar crestinii au considerat-o păgânism, pentru că onora un zeu pagân. Primii creştini au vrut ca sărbătoarea în amintirea naşterii Pruncului Isus să fie o sărbătoarea religioasă solemnă, nu una plină de excese, păgână, precum Saturnalia.

Pe masură ce creştinismul câştiga teritoriu, biserica era alarmată de faptul că cei convertiţi continuau să serbeze Saturnalia. Deşi iniţial Biserica a incercat să interzică aceasta sărbătoare păgână, ulterior a decis ca aceasta să fie schimbată şi închinată naşterii Pruncului Sfant, fiul lui Dumnezeu.

Unele surse susţin că sărbătoarea Crăciunului a apărut ca o competiţie la sărbătoarea păgână Saturnalia, în luna decembrie. Ziua de 25 decembrie nu era sfântă doar pentru romani, dar şi pentru persieni, a caror religie – mithraismul, era în competiţie cu creştinismul. Până la urmă însă, biserica creştina a reuşit să preia entuziasmul, luminile şi cadourile de la Saturnalia pentru sărbătoarea Crăciunului.

Ziua în care s-a născut pruncul Isus nu se ştie cu precizie. Deşi fusese sărbătorita până în anul 98 AD, din 137 AD, din ordinul cardinalului Romei a devenit sărbătoare solemnă. Din 350 AD s-a decis ca această sărbătoare să aibă loc pe 25 Decembrie.


Se flacără lumina

decembrie 20, 2007

se flacără lumina şi se piatră
şi colţuroasă-n stihuri se frământă
fiinţa mea în dor se-ndeodată
vederea mea în zbor se despământă

şi mă ciupesc cum corzilor vibrarea
scântei de spini măslini de rugăciune
în steaua magă se apleacă zarea
răsare peste iesle soare-apune

mai cald nu e ca-n nările de vite
decât în ochii Pruncului minune
se zbat în mine clipe despletite
scântei de spini măslini de rugăciune


Ce s-a întâmplat la Crăciun?

decembrie 20, 2007

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Crăciun? Biblia ne explică atât din punctul de vedere al oamenilor, cât şi din punctul lui Dumnezeu de vedere, acest eveniment. Profetul spune: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” Era ceea ce puteau înţelege oamenii. Cineva ca noi va fi Acel fiu al omului, singurul aşa de minunat cum noi n-am fi niciodată capabili a fi. Cineva dintre noi va putea fi Sfetnicul fiecăruia în problemele complicate ale vieţii, va merita şi va accepta plin de bunătate şi putere închinarea noastră, va avea în mâna Sa cheia împlinirii visului din totdeauna a tuturor oamenilor care tânjesc după viaţa fără de moarte, mai mult, va umple de pace realitatea în întregimea ei…

Extraordinar! Ce fel de om va fi? Mai ales că tot Isaia Îl vede şi ni-l descrie cu totul altfel: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.” Şi asta puteau înţelege oamenii. Dar cum se leagă aceste două profeţii? Cine, cum şi de ce va îmbina în fiinţa Sa atât dumnezeiescul desăvârşit, cât şi prăpastia sordidului omenesc, pentru a satisface aceste două fotografii profetice atât de clare, dar atât de contradictorii?

Acum ştim. Noi acum ştim. Este cu neputinţă să ne înşelăm. Veacurile au mărturisit şi pământul I-a purtat prezenţa. Indiferent de circumstanţe, de bucurii sau suferinţe şi moarte, acolo unde ajunge El este pace, este viaţă veşnică, este înţelepciune, este Dumnezeu. Acesta ar trebui să fie Crăciunul. Ceva ce se proclamă cu întreaga viaţă, nu o mai mică sau mai mare sărbătoare din an. El are sursa şi ecoul în veşnicie. Iar aici trebuie să ne amintim spusele Apostolului Iubirii, Ioan. El scrie la începutul Evangheliei sale: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o… El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

Ioan vede Crăciunul din perspectiva sursei lui. El ii dă semnificaţia corectă şi completă. „Voi nu veţi fi niciodată în stare să faceţi un Crăciun adevărat, oameni buni!” pare a ne striga Ioan. „Crăciunul este comunicarea lui Dumnezeu, este colindul Lui la uşile inimilor voastre. „Am un dar… darul fără de pată şi fără vreo plată. Eu mă bucur de El, vreţi să ne bucurăm împreună?” spune Dumnezeu, aprinzând steaua puterii Sale în creştetul bradului creaţiei Sale. Când S-a născut Hristos în Betleem, Dumnezeu ne-a spus pe înţelesul nostru povestea veşniciei întregi. Ceea ce Ioan numeşte „Cuvântul”. Ghilimelele sunt la locul lor, fiindcă orice nume omenesc am da noi esenţei dumnezeieşti, capacitatea de comunicare de Sine a lui Dumnezeu trece ca fulgerul dincolo de orice înţelegere a noastră. Noi îi vedem doar „Lumina”, „Dragostea”, „Pacea”, „Înţelepciunea”… Susurul blând şi subţire…

Ce Crăciun minunat a serbat Ilie la gura peşterii de la Miţpa! Ce Crăciun minunat am avea noi în fiecare zi din an, dacă am căuta faţa Domnului, ca Ilie…
Ce colind blând şi subţire am asculta…!


Omul cu semn de-ntrebare

decembrie 19, 2007

A cui e sărbătoarea?

decembrie 19, 2007

Când e ziua vreunuia dintre noi, întreaga lume capătă o aură misterioasă şi sărbătorească, de parcă un mare eveniment se produce chiar acum, de ziua noastră de naştere. Toţi trebuie să se învârtă în jurul nostru cu chipuri vesele şi mulţumite, familia se cantonează într-o febră a dăruirii şi primirii de cadouri, de urări şi îmbrăţişări, lumina e parcă altfel, mai suavă, mai tandră… E ziua noastră de naştere şi e normal!

Dar Crăciunul, e tot ziua noastră? Daca ne bucurăm şi colindăm, cântăm şi ne îmbrăţişăm, ne purtam altfel cu noi şi cu cei din jur, ne facem daruri, e fiindcă e o sărbătoare asemănătoare cu a noastră?
 
Crăciunul, a cui zi e? A noastră, desigur…, n-o sărbătorim noi? veţi zice. Nu cântăm noi, aşa cum şi îngerii au cântat acum două mii de ani? Nu mergem noi cu colindul…? Da… Aşa gândim, dar scoatem din întregul sărbătorii pe Cel sărbătorit! Rămâne doar o sărbătoare fără conţinut, cu şampanie şi confeti, cu pomi de iarnă şi moşi crăciuni… Dar unde este Cel născut? L-am ascuns aşa de bine înapoia ghirlandelor şi luminiţelor, a mâncării îmbelşugate şi a paharelor pline, a scrisorilor de felicitare şi a atâtor şi atâtor gesturi şi obiceiuri sărbătoreşti, ca să nu ne deranjeze?
 
Dragii mei, aţi privit vreodată, mergând cu colindul de Crăciun, cerul? Mulţimea stelelor strălucind adevărat, fericite, în înălţimea bradului de Crăciun al lui Dumnezeu? Aţi colindat vreodată la această fereastră a veşniciei? Ne place să tragem cu ochiul la sărbătoarea din casele acelora pe care-i colindăm şi încercăm să vedem bradul lor împodobit, dar în odaia lui Dumnezeu, ne-am uitat vreodată? Şi dacă da, ce-am văzut? Fiindcă la fereastră stă Pruncul! Acolo este Cel sărbătorit. Stă la fereastra veşniciei şi aşteaptă colindătorii, ca să le dea darul naşterii lor. Şi aşa, sărbătoarea va fi şi a lor!


Omul de umbră

decembrie 18, 2007

pe imagini de Leonardo da Vinci


Despre „poezia creştină”

decembrie 18, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 08 iunie 2001

(…)

Ai perfectă dreptate în ce priveşte enunţul analizat. Şi eu aş gândi la fel, dacă… Îmi amintesc că am încercat atunci când am pornit la schimbat cuvinte să arăt ce înţeleg eu prin „poezie creştină.” 

Aş face o întreagă filozofie căutând să determin cât este poezie şi cât este creştinism într-un text. Dacă accept punctul tău de vedere oarecum sctrict, nenuanţat, aproape că nu e relevant ce spun eu. Am experienţa unui Festival de Poezie Creştină pe care l-am iniţiat şi organizat în ’91. (Poate că după un volum colectiv organizăm un festival, ce ziceţi?!).
 
NU pot afirma cu mare siguranţă că acei concurenţi care au primit premii (deci cu cele mai bune texte) erau creştini autentici. Cei mai mulţi erau credincioşi ortodocşi mai mult sau mai puţin practicanţi… Forma poeziei lor era creştină, adică ideile se înscriau în cadrul „inspiraţiei biblice”, care era condiţia participării, dar baremul de judecată a poeziilor a fost calitatea artistică.
 
În ce priveşte antologia preconizată, probabil că majoritatea, dacă nu toţi cei care o vor alcătui, vor fi membri ai acestei liste, sau vor purta girul moral al unui membru, aşa că nu va fi greu să afirmăm că facem o antologie „cuvinte la schimb”… dacă nu ne convine sintagma „poezie creştină”.
 
Cunoşti, probabil, antologia intitulată „Poezia creştinilor români”, alcătuită de răposatul Mircea Ciobanu. El îi numeşte pe cei incluşi „creştini practicanţi”, aduce acolo numai autori minori (nu apar Ioan Alexandru, Voiculescu şi câţiva alţii asemenea) şi încearcă să acrediteze ideea că aşa scriu pocăiţii.
 
Noi credem că nu-i aşa, şi o vom dovedi. Însă nu pentru asta am gândit demersul, ci pentru a slăvi pe Domnul cu ceea ce am văzut că avem bun (şi avem!). Dacă va fi demolată încercarea de discreditare despre care vobeam, nu îmi va părea rău.
  
Deci nu suntem totuşi capabili să judecăm inima autorului citit, numai Dumneeu o vede. Cred însă că poate fi „citit” creştinismul dintr-un text după amprenta pe care o pune pe sufletul cititorului. Poezie creştină este acea poezie care aduce, pe lângă satisfacţia artistică, specifică poeziei în general, sentimente ce-L mărturisesc pe Hristos. Iar El, viu fiind acolo, mişcă spre Sine gândurile şi inima cititorului. Cam asta cred eu că trebuie să fie… Nu?
  
Cu bine,
Ionatan
  


Lacrima de bucurie

decembrie 17, 2007

Timp de 23 se ani a încercat să-i explice ce înseamnă creştinismul, în vorbă şi port. Ea nu a înţeles. Aveau două fete, o mândreţe de copii, pe care le iubeau amândoi. Fetele de asemenea îşi iubeau părinţii. De aceea au înţeles şi nu prea gestul memei lor de a divorţa. Le-a durut tare, dar n-au avut ce face. Fata cea mare a scăpat de sub tutela părinţilor, e majoră, e studentă la Bucureşti. Fata cea mică a rămas la mama ei. Tatăl este foarte bolnav, de fapt ăsta a fost şi motivul real al divorţului. Abia se poate îngriji pe sine.

Tatăl nu a făcut altceva, cât au fost împreună, decât să le arate iubirea sa fără condiţii, să le ajute şi să se jertfească aşa cum îl învăţa Domnul şi Stăpânul lui. Să ude zilnic sămânţa Cuvântului.

Duminică fetiţa cea mică, la numai aproape 16 ani, a făcul legământ cu Domnul despre care le vorbise tatăl, în biserica unde merge el. Sămânţa a rodit. Asta, în pofida ameninţărilor şi acuzaţiilor mamei ei, pe care totuşi o iubeşte foarte mult.

Fetiţa asta se cheamă Rebeca. Este fetiţa mea.


Ce facem cu noi?

decembrie 17, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 06 iunie 2001

Dragi prieteni, nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc deloc. Undeva, în căsuţa asta a cuvintelor Dumnezeu are nişte oameni pe care îi pregăteşte aşa cum ştie El, pentru poezie. Le-a dat un dar şi o menire, le-a dat Temelia. Depinde numai de ei cum zidesc pe această Temelie. Dacă zidesc…
Nu mă tem. Nu mă tem deloc. El Îşi va împlini lucrarea. Dar o va face prin noi? Eu am încercat să văd puţin mai departe de vârful peniţei mele (de ecranul monitorului) şi v-am văzut pe voi, căutători cuminţi şi atât de tăcuţi (timizi?) după o inimă a vorbei în toate cele. Ei vor fi, mi-am zis. Aşa că am deschis această listă.
 
Cineva se entuziasma, când am povestit câte ceva despre voi, o poetă care se simţea singură în lumea asta a literelor puţin întortocheate şi alene mlădiate, recunoscând în sufletul ei o Voce care îi explica: „Mai am şapte mii…!”. Şi eu mă bucur. Dar unde sunteţi? Au reuşit brunul şi cenusiul zilelor de trudă să acopere bucuria de a fi împreună? Interesul nostru pentru comunicare a scăzut sub presiunea unui viitor examen, a problemelor de familie, sau speriat de părerile altora? Ce facem cu noi?
  
Ionatan


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan


Despre gâze şi lăstuni

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 26 aprilie 2001


A, mă încântă nerăbdarea ta. Şi eu, deşi am trecut de perioada paşilor deşi, doresc să văd că lucrurile se grăbesc să mă întâmpine, mai ales cele care-mi plac. Am înţeles însă că nu toţi oamenii au aceleaşi priorităţi ca mine, aşa că , oricât m-ar încerca aşteptarea, îmi fixez ochii pe orizontul ţelului final al preocuparilor şi nu uit că, de fapt, atingerea lui ar fi imposibilă dacă ar depinde de nerăbdarea mea. Nu îndemn la temporizarea lucrurilor, dimpotrivă…
 
Să ştii că, mutumiundu-i lui T pentru că s-a instalat în banca apărării textului propus de mine data trecută, trebuie să recunosc că ai dreptate întrucâtva. În text există mult prozaic, pus acolo într-un mod cu totul deliberat, însă. E adevărat că stilul este altul decât înainte, aşa cum ai remarcat, dar am simţit nevoia la un moment dat să fiu „mai aproape de pământ”. Neştiind cum se face asta (eram obişnuit cu zborul!) m-am gândit la gâza din iarba unui creştet de munte. Ea este foarte aproape de pământ, dar zborul păsării din vale, atât de înalt pentru acea pasăre, se petrece mult mai jos… Aşa am socotit… Paradoxal, gâza aceea este mai aproape de cer. Vorba lui Teofil: ce este proza? S-ar putea să fie aceeaşi gâză, dar în vale. Cred că cel mai mult contează „relieful” darului de la Dumnezeu. Dacă ai munţi şi pui gâzele în vârful lor, s-ar părea că nu-ţi trebuie păsări ca să fii la înălţime! Fiecare „zboară” cum poate!

Cât despre „provocarea” ta, am spus deja că ai har. O las pe F să disece textul, mă limitez doar la o impresie stârnită de a ta
 
RESUSCITARE
  
  Din orice cărare spre moarte
  înalţi o cărare spre viaţă
  nimic nu mă poate ascunde
  luminii ce-mi stă faţă-n faţă!
  
  Sicriul din braţele morţii
  se smulge-ngropându-se-n cer
  nicicând negre gropile nopţii
  nu-şi mai inchide-vor uşa de fier
  
  Pe drumul cenuşilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsările la loc!
  
  Nimic nu mă poate ascunde
  Chemării Misterului Vieţii
  şi albe-mi aripi tremurânde
  înalt către cerul credinţei
  
  Robia se duce-n robie
  şi moartea se îngroapă în moarte
  dar viaţă pe toţi ne învie
  şi liberi trăim libertate!
  
  Cred că gaza ta încearcă să zboare! Adică este puţin îndrăgostită de pasăre.
 
Dacă n-ar fi
 
„Pe drumul cenusilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsări(le) la loc!”
 
poate că nu mi-aş fi dat seama. Dar aceste versuri m-au tulburat cu adevărat. Sunt, după mine, esenţa textului, ca aripile ce ies de sub elitrele gâzei despre care vorbeam. Sunt, ele însele, o poezie superbă. Spun totul despre RESUSCITARE, aproape că nici nu mai este nevoie de restul, cum n-ar avea nevoie gâza de elitre, dacă ar fi pasăre. Ştii ceva? Cred că e bine să fii pasăre! Shalom! 
   
Dragă T, tu şi când te impiedici faci poezie? Pentru că am impresie că A ţi-a pus o piedică! Sunteţi tare faini, dragilor! Şi fiindcă te sâcâie lăstunul din textul acela, voi încerca să-ţi spun că este o pasăre cu un zbor iute mergător şi repede răzgândit, aşa că s-a înţepat şi prin această poezie, căutând ce doar el ştie (ce ar putea cere de la viaţă un lăstun?), după care s-a tot dus, irosit de propria-i căutare vremelnică şi nevrednică, biruit de „soma culorii”, acoperit cu mântuire. Cam asta-i.
Am promis un alt text. Iată-l:

Poezie pentru Neculai şi Lina
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă va aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el. Nu,
nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea
mă atingea şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza
fântânii găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casă voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri . Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt,
acolo, cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.
  
Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta,
peste ani? Prin fereastră deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut
fără zgomot. Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă.
Spala-l şi dă-i-l. Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptit:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva.” Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo. „S-au unduit şi unchiul
şi mătuşa, mamă…!” Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit
un nor deasupra de tot. „Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,
numai puţin, până trece. Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.
  
  Textele acestea fac parte dintr-o carte la care lucrez şi care se cheamă
  „Liniştea dintre două tăceri”. Comentariile voastre mă ajută mult. Va
  mulţumesc.
  
  Cu dragostea pe care mi-o da Domnul Isus,
  Ionatan Pirosca


Locurile unde vin îngerii

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Re: [cuvintelaschimb] curajul vine încercând… 

Mesaj postat pe ClaS la data de 21 aprilie 2001

Dragă A, fii binevenit şi îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. În ce mă priveşte, nu consider că le merit, dar dacă astea sunt uzanţele, mă conformez.

După credinţa mea, şi tehnologia că şi celelalte „instrumente” folosite de oameni sunt doar mijloace de a face bine sau rău, de a le pune la dispoziţia lui Dumnezeu sau a celui rău…

Prima ta poezie este excelentă, îmi place mai mult decât unele poezii de-ale mele. Are mai multă profunzime şi frumuseţe decât un porumbel din cealaltă, care nu e rea, dar poate fi discutată…

În replică pun o poezie de-a mea recentă despre îngerii din lume şi locurile unde vin ei.
  
  Aceste sunt locurile
  unde vin îngerii

  
  Acestea sunt locurile unde vin oamenii,
  iar oamenii sunt locurile unde vin îngerii.
  Nu toţi oamenii, numai cei cu lacrima închinată,
  şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  Sub viţă şi sub smochin, în pacea umbrei,
  cu lacrima închinată şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  
  Iată, vin zile când soma culorii va birui
  neculoarea lipsei de îngeri, nevrednicia.
  Şi anume, locurile fără de păşune şi tei
  înfloriţi în clipocitul ploii de vară.
  Şi anume, urmele somnului pe un lastun irosit,
  căutător de pârtii în aerul moale.
  
  Da, vă spun cu negreş despre mine, acesta,
  ca despre un loc unde obişnuiau să vină îngerii.
  Ridicam aerul până la înălţimea de la care
  nu se mai putea cădea decât spre cer
  şi cântam, cântam îndurarea Domnului în fiecare zi,
  ceva ce se vedea cu ochiul liber al judecăţii.
  
  Poate nu credeţi şi poate că vă miraţi. Aveţi grijă
  de aluatul care poate da în foc! Aşa e pământul pe care
  sunt locurile unde vin oamenii… Iar unii oameni
  sunt locurile unde vin îngerii. Aveţi grijă
  de locurile unde vin îngerii! Ce căutaţi pe crestele
  munţilor fricii, său în văile nedumeririi?
  
  Bineînţeles, va rog pe toţi să tăiaţi la sânge în textul ăsta, am şi eu nevoie de aşa ceva.
  
  Sunteţi acolo în Oradea un nucleu literar creştin de dorit pentru ţara asta.
  Manifestaţi-vă!
  Eu vă mulţumesc.
  
  Cu toată inima,
  Ionatan


De nu vrei astfel a te pierde

decembrie 14, 2007

De nu vrei astfel a te pierde

__________________________________________________________

În crâng îşi tremură ivirea
un fir de iarbă-nlăcrimat,
misterios îl saltă firea
din trupul ei de împărat.

Misterios despică vântul
hlamide lungi în lama lui…
Vin păsările şi mănâncu-l
adânc, verdele firului.

Şi umbra i se-ntinde iară
pe sub pământul împărat,
anemic domn cu rod de vară-
apoi, steril şi îngheţat.

Ce vină are firul verde,
cel mut, neputincios, stingher?
De nu vrei astfel a te pierde,
îţi pune rădăcina-n cer!


Critică la critică – 2 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg continuare de aici

Ultima parte a mesajului postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2006

(…)
 
Dar să ne întoarcem la text. Mie tot mi se pare un exerciţiu. Dacă e să caut, aşa cum am făcut, sensul creştin al textului, el este destul de ascuns pentru a mă determina să mă leg de formă.
  
  „Luna
  
  Luna, martorul din deal
  ce-mi aude oful când
  sorb secunda de banal
  să-mi condimentez un gând.”
  
(Dacă e să fim mai puţin subiectivi, unde este… predicatul? Sau este tot o figură de stil pe care n-o ştiu? Şi din nou mă deranjează „da”-„de”)
  
  „Luna, mută s-a mirat
  de mirarea noastră mută,
  aruncată într-un <mat>
  cerului cu gri pe burtă.”
 
(Oare T chiar a avut intenţia să desacralizeze? Eu tot cred că „mat”-ul apare că urmare a nevoii de rimă. Şi că nu se leagă într-o aceeaşi atmosferă cu restul strofei într-o încercare (originală, e adevărat) de a uni primele versuri cu ultima care, în sine, este o imagine foarte frumoasă. Ca să mă joc puţin, voi înlocui astfel:

„Luna, mută s-a mirat / de mirarea noastră mută / aruncată aruncat / cerului cu gri pe burtă.” Ce zici, T, am „prins” intenţia?)
  
  „Luna, mâinile-ntr-un nod
  ca sărutul de reptilă
  le-a văzut făcute pod
  sub o rază de festilă.

(Dacă intenţia aici a fost de a desacraliza, atunci care mai e rostul rugăciunii aşa de frumos sugerată prin „mâinile-ntr-un nod”, „făcute pod sub o rază…” – imagine splendidă, deteriorată însă de nedelicata apropiere (privesc din unghiul atmosferei create, citesc cu inima) „reptilă – feştilă”, care va fi fiind o „rimă bogată”, dar, scuzat să-mi fie jocul de cuvinte, mie mi se pare o „rimă băgată”! Eh, tot un subiectiv rămân!) 

Până la urmă toate astea sunt mai puţin importante dacă există talent autentic. Iar la T este, slavă Domnului, din belşug. El şi numai el este răspunzător de ce spune şi de cum o spune. Părerea mea şi a ta: îl poţ ajuta să găsească mai repede drumul cel mai bun către ceea ce este propria lui poezie, propria lui părtăşie cu Duhul…
 
Mie mi-ar fi plăcut ca intenţia să fie mai clară… Nu poezia, asta nu e foarte clară mai niciodată, nu ştii „de unde vine şi unde merge”, e „susurul blând şi subţire” al Duhului, ci intenţia spuselor… Să nu existe dubii… Să nu se poată spune, oricât s-ar strădui cineva, că rugăciunea este o desacralizare… Său că o poezia creştină este o poezie erotică. Vorbesc în general.

Eu vreau ca o poezie creştină să mă ducă în cer, la Dumnezeu, chiar dacă printr-un cer cu luna gri aruncată provocator şi „terminator” pe burtă (să ştii că am jucat şah ani întregi, cred că ştiu bine cum este un „mat”).
  
Despre „meşteşugul potrivirii cuvintelor” se pare că ştii mai mult ca mine, teoretic. Aşa că voi încerca să-ţi spun cum scriu eu poezie.

Desigur, nu e o reţetă… Mă preocupă un gând, sau o stare sufletească se vrea exprimată, poate chiar fără să-mi dau seama, iar eu scriu fiindcă ştiu că trebuie să scriu. Nu întotdeauna există vreo legătură clară între cele două situaţii. De multe ori realizez că era necesar să scriu despre ceva anume abia după ce am făcut-o.
 
Tehnic, nu fac decât să las experienţa să-şi facă treaba. Se manifestă acel „nu ştiu că ştiu” de care vorbeam la început. Am înţeles tehnicile scrisului şi le-am deprins din lecturi multe şi diverse, atât de necesare celui care vrea să scrie, cum eram de acord într-un schimb anterior de idei. Poate că n-am ştiut cum se cheamă procedeele aplicate, dar făceam şi fac poezie cu ele, nu cu numele lor. Ce să-i faci, nu sunt totuşi un autodidact perfect!
  
Una peste alta, sunt încântat de spiritul tău critic cu atât mai mult cu cât este dublat de studiu şi documentare ambiţioase. Avem nevoie şi noi, pocăiţii, de aşa ceva. Dacă e să fac un mic bilanţ, un poet ca T şi un critic ca tine sunt două mari puncte câştigate de „Cuvinte la schimb”!
  
Fii binecuvântată!
  
Ionatan Piroşca


Critică la critică – 1 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2001

Dragă F, nici nu ştii în ce încurcătură am intrat! Am făcut aprecierile acelea bazându-mă doar pe un simţ format la o şcoală mai puţin academică: aceea a unui scriitor autodidact cu oarece lecturi – mai ales în tinereţe, până m-am îmbolnăvit şi am renunţat la multe din pretenţiile pe care le aveam de la mine… Niciodată nu am studiat vreun dicţionar al figurilor de stil, iar argumentele tale m-au speriat, dar m-au şi amuzat: adicătelea, fac de atâta amar de vreme ceea ce nu mă pricep să fac… !
 
Crede-mă, sunt încântat de poezia lui T şi sunt mulţumit că tu ai capacitatea să vezi lucrurile altfel decât mine, după norme literare mai puţin subiective. Este necesar să fie cineva ca tine printre cei care vor să ştie ce este poezia… Numai că aceia care nu au studiat sistematic „matematica” asta a teoriei literare (ca mine, de exemplu), se pot speria.
 
Ai remarcat corect şi m-ai atacat pe bună dreptate, dacă e să privim lucrurile cu dicţionarul în mână. Dar eu nu cred că T sau altul care scrie o face căutând înfrigurat figurile de stil prin dicţionare. Ba sunt convins că aşa ceva poate deturna adevărata poezie către o sterilitate preţioasă. La T nu am văzut aşa ceva. Judecata mea pornită dintr-o experienţa de scris destul de îndelungată se voia şi o provocare, totuşi. Numai că alţii nu consideră că ar fi cazul să intervină în discuţie.
 
Nu sunt critic literar şi nu spun că părerile mele ar fi literă de lege. Ca să fac o figură de stil (nu ştiu cum îi zice!), eu văd poezia… după ureche. Mă bazez pe eperienţă şi intuiţie şi n-am greşit chiar mereu în aprecierile mele. Bă ai să găseşti destul de frecvent în textele mele bune sau mai puţin bune figuri ca acelea pe câte le numeşti. N-am ştiut niciodată cum se cheamă, îţi mulţumesc pentru expunerea atât de doctă. Dar, că să fiu sincer, nici n-am simţit nevoia să ştiu, atâta timp cât nimeni nu mi-a cerut să-mi eplic textele, ci doar să le scriu.
 
Nu sunt în stare să parez atacul tău decât susţinând ceea ce am spus cu aceleaşi argumente subiective, neconvingătoare, după câte se pare. Mă voi întoarce la o apreciere dintr-un mesaj mai vechi al lui T: „critica formei mi se pare că poate fi făcută de orice absolvent de filologie, dar e necesar mai mult decât atât pentru o critică adevărată.”

Să fi făcut referire la o anume intimitate a celui care apreciază textul, cu  inefabilul din care vine pozeia? Eu cred că la asta s-a referit. Poezia scrisă cu inimă trebuie citită cu inimă… Eu nu am făcut niciodată filologia, deşi mi-am dorit asta. Poate de aceea greşesc uneori.

(…) urmarea aici