Impresii poetice

noiembrie 7, 2007

Seara pare că e undeva, dincolo de tăcerea ferestrelor, aşa cum pare că timpul curge undeva, dincolo de percepţia noastră… Nu ne facem griji, colcăim în viaţa noastră, înghesuiţi în ea, îndureraţi de ea, o credem libertatea noastră de toate zilele, dar nu e decât titirezul învîrtit de cineva taare dibaci, pe suprafaţa lucioasă a vremii. E o singură soluţie: scap de eu când devin tu.

***
o zi mă spune zorilor ce vin mă spune întregii săptămâni
eu transpir în libertate ca o suveică tot caut viitor
ceva care să mă asigure să mă dezmierde ce frumos
şi ce deştept eşti îţi iese un şarpe din gură
dă-te puţin mai încolo când mănânci nu te mai învârti
stai colea o clipă şi ia seama la dealuri pe unul dintre ele
iarba a supt durere şi a rodit mărăcini poate că tu
poate că eu poate că altul cineva tot va biciui înserarea
să nu mai facă umbre ouăle ei să nu mă mai spună
zorilor ce vin intregii săptămâni până când până când
până vei învăţa să numeşti tu libertatea de a fi eu  


Impresii poetice

noiembrie 7, 2007

Nouă ne place să vorbim. Vorbim mult fiindcă nu ne place tăcerea. Din nefericire, atunci când vorbim noi, nu îl auzim vorbind pe celălalt… Dăm atâta importanţă spuselor noastre şi devenim atât de patetici când ni se pare că avem dreptate în vreo privinţă, că nesocotim dreptul altora de a se pronunţa şi ei. Şi astea toate, doar fiindcă nu ne place tăcerea. Dar neplăcerea aceasta are un preţ: acela de a nu auzi ce spune celălalt. Nu mai spun, când pierdem chiar spusele lui Dumnezeu.

Cel mai greu pentru noi este acel timp când ni se pare că tace Dumnezeu. Este un singur loc în Scriptură unde ni se spune că „Dumnezeu va tăcea”. Proorocul Ţefania afirmă la un moment dat: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” Dar şi aici verbul apare la un timp viitor, i-aş spune „viitorul ideal”, atunci când omul va fi mântuit, va locui împreună cu Domnul şi Stăpânul său, şi va celebra victoria asupra păcatului.

Oamenii privesc spre cer ori de câte ori problemele îi depăşesc, ori de câte ori apare ceva ce depăşeşte puterea lor de înţelegere şi de reacţie. De acolo aşteaptă ei un răspuns care nu mai vine. Desigur, ei cred că ştiu cum trebuie să fie acest răspuns. Şi dacă nu e ceea ce ei deja au hotărât că ar trebui să fie, li se pare că nu e deloc. Această atitudine a noastră de a ne vedea capabili să ştim ce e bine pentru noi, ne împiedică de multe ori să auzim glasul lui Dumnezeu.

Sau când ne încăpăţânăm „să auzim” propriile noastre probleme amplificate la maxim de importanţa pe care le-o acordăm. Cu siguranţă atunci nu vom fi în măsură să auzim susurul blând şi subţire al prezenţei divine, chiar dacă nu-i departe de fiecare dintre noi. Nu mai suntem capabili să ne auzim nici propria noastră rugăciune plină de întrebări şi reproşuri, ce să mai vorbim atunci de Cuvintul Celui Preasfânt!

Aşa că ajungem uşor, în astfel de situaţii, prada ocultismului şi a tot felul de experienţe de aflat răspunsuri pe căi ilicite, răspunsuri pe care ştim că numai supranaturalul ni le poate da. Încercăm să luăm legătura în mod fraudulos cu lumi de dincolo de condiţia noastră… Nu mai avem încredere într-un Dumnezeu pe care nu-L mai auzim şi nu mai avem răbdare, aşa că ne abandonăm alternativelor păcătoase, cu bună ştiinţă.

Nimeni nu este ferit de tăcerea lui Dumnezeu, dacă face atâta zgomot de nu se aude nici pe sine.
Tu ce fel de persoană eşti? Ai înţeles deosebirea esenţială dintre religie şi relaţie? Într-o religie, omul vorbeşte singur. Într-o relaţie se aud toţi partenerii. Fiindcă o relaţie înseamnă preţuire şi bucurie de celălalt. Domnului îi place ascultarea de glasul Său. Ţie de glasul cui îţi place să asculţi? Te preocupă aşa de tare imaginea personală sau alte lucruri, încât nu mai auzi glasul Domnului?  Vrei să auzi glasul Domnului? Stai lângă El şi fii atent la ce spune El. Nu mai da la maxim sonorul vieţii tale!

***
tăcerea ca şi somnul raţiunii naşte monştri
tăcerile mari nasc monştri mari care ţipă
şi nu mai poţi auzi tăcerea Doamne zi şi Tu
în care cotlon să-mi adăpostesc timpanul iubirii
să pot asculta cum se cuvine învierea din urmă

trec semenii mei împroşcându-mă cu monştrii lor
şi-mi cer paharul cu apă îl dau în Numele Tău
ei nu aud cum susură izvorul Doamne dă-mă mai tare
dă-mi sonorul dragostei până la capăt
cine ştie poate vreunul va auzi zefirul
din preumblarea concertului Tău